Romanii puneau apă-n vin

Nu beau ca tracii. Tot citind despre romani şi lăsîndu-mă entuziasmat de luciditatea lor pragmatică, de vocaţia vieţii publice, de asprimea lor morală (cel puţin în vremea Republicii), am căutat o explicaţie. O explicaţie cu atît mai necesară cu cît urmaşii romanilor, porecliţi latini – românii, italienii, francezii, spaniolii – par a nu avea nici o legătură cu înaintaşii, dintre neamurile de pe continent nemţii şi nordicii moştenindu-le romanilor trăsăturile de esenţă.

În eseul Cum trăiau romanii de Nicolae Lascu (Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965), dau peste o posibilă explicaţie:
„Romanii aveau obiceiul, cum s-a mai amintit de altfel şi într-unul din capitolele precedente, de a amesteca vinul cu apă caldă sau rece; apa caldă era însă mai frecvent întrebuinţată. Importanţa pe care apa caldă o avea pentru amestec cu vinul reiese nu numai din ştirile literare, ci mai ales din ruinele de la Pompei; aproape toate cîrciumile din acest oraş aveau la un capăt al tejghelei un mic cuptor destinat exclusiv pentru încălzirea apei, care apoi, le cererea clienţilor, se amesteca cu vinul. Se pare însă că apa caldă era cumpărată şi de către populaţia nevoiaşă care nu avea posibilităţi să şi-o încălzească acasă.
Proporţiile în care apa se amesteca cu vinul erau în funcţie atît de calitatea vinului, cît şi de gustul şi preferinţele consumatorilor; anumite vinuri, îndeosebi cele mai vechi, nici nu se puteau bea fără un adaos apreciabil de apă, căci erau excesiv de tare, despre vinul de Falern se spunea bunăoară că era aşa de tare, încît putea să ardă. Este adevărat însă că, în general, vinurile obişnuite erau mult mai slabe; cu toate acestea, ele erau amestecate cu apă. Rareori se bea vinul curat, adică neamestecat cu apă, de aceea a devenit aproape proverbială expresia «a bea vin ca tracii», căci numai despre ei se credea că nu aveau obiceiul de a-l amesteca cu apă“.

*

Distracţii în Roma antică. La Roma ajuns a treia oară, îmi notez sîrguincios în carneţel felurimea celor porecliţi de mine Artiştii poporului în slujba trecătorilor. Definesc astfel pe cei care, în marile oraşe, cu deosebire în locurile de gură cască ale acestora, oferă trecătorilor felurite distracţii. Unele colorate de talent, altele serbede. Toate avînd drept ţel mărturisit făţiş de recipientul din apropiere (pălărie, şapcă, cutia viorii sau a contrabasului, farfurioară, strachină, cutie de conserve goală) stoarcerea trecătorului mai mult sau mai puţin spectator de ceva bănuţi.
Le-am zis pentru Cartea mea de călătorii Artiştii poporului în slujba trecătorului, pentru că, spre deosebire de artiştii din comunism, aceştia sînt dedicaţi trecătorului şi nu poporului.

Lectura eseului Cum trăiau romanii, publicat de Nicolae Lascu în 1965, la Editura Ştiinţifică, îmi descoperă o realitate asemănătoare, dacă nu chiar identică şi pe străzile Romei antice, stră-străbunica Romei de azi:
„Pe străzile Romei, ca şi de altfel ale altor oraşe mai mari din Italia, se aflau fel de fel de oameni care ofereau trecătorilor cele mai variate şi neaşteptate distracţii; printre şarlatani, ghicitori şi prezicători de tot felul, sau acrobaţi care mergeau pe funie, sau oameni care se legau de trecători cu ocări şi insulte, se găseau unii care atrăgeau atenţia trecătorilor prin abilitatea lor de a imita diferite animale, fie oameni care exercitau anumite îndeletniciri, ca bucătari, cizmari, conducători de catîri etc.“