Românul are un singur mare dușman, care nu e vreun baștan de la masa de fițe

Invitat, pare din greșeală, la masă bogaților, românul a primit un taburet mic, așezat lângă ușa de la bucătărie, care, la fiecare deschidere, îl lovește nemilos în spate.

La poza de final va fi pus într-un colț și el va zâmbi stingher, cu gândul că i se văd găurile din dantură.

Fotograful priceput îi va umple golurile pentru a nu face de rușinică marea familie.

Ruda săracă trebuie ținută cât mai departe, în întuneric de preferat. Trebuie ținut în evul mediu pentru că, lăsat să se dezvolte, ar putea hrăni un continent și atunci unde și-ar mai putea vinde bogătașii carnea de plastic și brânza din carton?

Românul are un singur mare dușman, care nu e vreun baștan de la masa de fițe.

Statul român e cel mai mare dușman al românului analfabet funcțional și cu dintii cariați.

Un stat impotent al cărui brand de țară nu mai e demult frunză coanei Nuți, ci o pereche de izmene rupte în dos.

Un stat care își ucide sclavii cu nepăsarea și nesimțirea arendașilor lui.

Statul care te plimbă prin trei spitale, îți da patru diagnostice și te lasă să mori pe o saltea infectă, de o bacterie cu care tot el te-a cadorisit.

Statul care îți dă în cap dacă eșți un mic om de afaceri, ce își dorește să crească, dar care stă în calea multinaționalelor din care statul nostru mic, dar șmecher, trage și el cât poate.

Așa că, te verifică, inspectează, controlează, cercetează, analizează, căpușează până când se asigură că fie dai faliment fie îți pui ștreangul de gât.

Statul care își verifică la sânge avocații când intră în sediul postului de poliție din Văscăuții de Deal, confiscându-le telefoanele, căci, de, respectăm normativele, dar care își lasă infractorii condamnați să se plimbe că vodă prin lobodă prin sediul unui inspectorat județean, vorbind nestingherit la telefon cu cârtița lui din rândul apărătorilor legii, primind date despre judecătorul care l-a condamnat, în timp ce alții îi netezesc cu grijă calea spre libertate.

Statul român este politicianul care minte cum respiră, frecându-și mâinile cu gândul la purcoiul de bani ce îl va îneca în bunăstare, în timp ce poporul alegător se îneacă în gunoaie și se spală la lighean, ca în vremurile de aur ale primului bâlbâit.

Statul român este funcționarul încet la minte, dar iute de mâna, care îți închide ghișeul în nas pentru că are pauză de masă, iar tu, biet neghiob, nu înțelegi importanța muncii lui, de a plimba hârtiile între etaje.

Statul român este polițistul de frontieră care te întâmpină sictirit, verificându-ți pașaportul, în timp ce scuipă printre dinți un obosit „de unde veniți?”.

Simbolul perfect al neputinței statului este ghereta cu pretenții de punct trecere frontieră, dotat cu un gemuleț minuscul, de unde răsare mâna organului de apărare a patriei, emanând dispreț prin toate falangele.

Marele nostru noroc este că geamlâcul este atât de mic încât încape doar mâna; la dimensiuni mai mari, ne-am putea trezi că suntem tratați așa cum se întâmplă cu țară asta de 30 de ani: cu, mă scuzați, fundul. (Adriana Stoicescu)