Românul se naște nu numai poet. Se naște și chibiț

Așa va fi America de peste o mie și ceva de ani? M-am grăbit să cumpăr și să citesc eseul lui Paul Strathern, Mărire și decădere. O istorie a lumii în zece imperii, varianta românească, tipărită la editura Trei în 2020, a cărții apărute în Anglia în 2019 sub titlul Rise and Fall: A History of the World in Ten Empires.

Am un dulap întreg cu Istorii ale lumii. Am luat-o pe asta, deoarece propune o viziune inedită asupra Istoriei la nivel global prin surprinderea notelor specifice ale imperiilor.

Printre cele 10 imperii, autorul înscrie Califatele Omeiad și Abbasid. De ce Califatele? Pentru că Paul Strathern vede în ele un moment deosebit în istoria imperiilor. Cele două califate acoperă din punct de vedere istoric perioadele 661-750 și 750-1258. Dezvoltarea economică, înflorirea științifică și culturală surprind pe cetățeanul occidental de azi convins că istoria începe și se termină cu Europa de Vest. Scrie Paul Strathern în cartea sa:

„Arabii reuşiseră să înfăptuiască o serie de lucruri extraordinare, cum ar fi măsurarea circumferinței Pământului (lucru pe care îl făcuseră și grecii antici, însă reușita lor fusese între timp uitată). Învățații musulmani inventaseră de asemenea algebra şi desenaseră diagrame care descriau felul cum funcționează corpul omenesc. Inventaseră noi pomezi și doctorii și creaseră un astrolab care putea măsura mişcarea stelelor. Acesta îi ajutase pe arabi să facă noi descoperiri astronomice, îmbunătățindu-le considerabil capacitatea de a naviga pe mare sau de a străbate deşerturile.

Alți vizitatori occidentali au confirmat extraordinarele povești ale lui Adelard, unii adăugînd altele asemănătoare. Cineva a povestit despre o bătălie din nord-estul califatului, în care abbasizii luaseră mai mulți prizonieri de război, aceștia din urmă destăinuindu-le musulmanilor un secret al civilizației lor orientale – anume cum se poate confecționa hîrtie de scris din cîrpe. (Istoricii de astăzi consideră că este vorba despre Bătălia de la Talas, care s-a desfăşurat în Kazahstan, în anul 751, singurul conflict cunoscut dintre armatele abbasidă și chineză.)”

Pentru a schița măreția epocii arabe, Paul Strathen face un reportaj din Bagdadul lui Harun al Rashid:

„În Bagdadul acelor vremuri puteai întîlni toate minunile lumii. Corăbii venite de la mari depărtări, din China și Zanzibar, stăteau legate cu parîme de cheiurile Eufratului. În inima Bagdadului se afla celebrul Oraş Circular, avînd un diametru de peste trei kilometri și trei șiruri de ziduri de apărare, în centrul acestuia aflîndu-se Palatul de Aur al califilor, precum și Marea Moschee. Pornind de acolo, patru drumuri axiale se îndreptau către cele patru colțuri ale Imperiului Arab. În suburbii, dincolo de ziduri, se aflau vile cu grădini umbroase și havuzuri clipocitoare.

Urmau bazarurile forfotitoare pe ale căror tarabe găseai scorțișoară din Sumatra, cuișoare din Zanzibar şi o mulțime de alte mirodenii și mărfuri.
Pe străzi, distracțiile erau fără număr: înghițitori de flăcări și de săbii sau povestitori cu turbane pe cap care repetau probabil multe dintre basmele din O mie și una de nopți.”

Toate aceste realități au fost cu o mie și ceva ani în urmă. Ele dădeau seamă de superioritatea arabilor asupra întregii lumi. Au dispărut și odată cu ele s-a dus și supremația arabilor. Un cetățean mai puțin familiarizat cu istoria se va întreba, nu fără uimire:

Cum adică, la un moment dat arabii au avut supremația culturală și științifică asupra Occidentului?

E o întrebare ce și-ar putea-o pune peste o mie și ceva de ani un cetățean al lumii citind despre America de azi. Cele două califate trimit la Occidentul de azi, la America îndeosebi. Peste o mie și ceva de ani, istoricul va vorbi despre Occident și despre America așa cum se vorbește azi despre cele două califate. Uitîndu-se la ce sînt arabii azi, mai mult ca sigur, europenilor li se par incredibile realitățile de acum o mie și ceva de ani. Și dacă peste o mie și ceva de ani pămîntenii se vor mira că la un moment dat, în Istorie, americanii au fost atît de înaintați în civilizație?

*

Vodka sovietică e mai proastă decît cea țaristă

Din Jurnalul lui Mihail Bulgakov, cu precizarea Noaptea de 20 spre 21 decembrie 1924:

„La Moscova s-a petrecut un eveniment: s-a scos la vînzare vodka de 30°, pe care opinia publică a denumit-o cu deplină îndreptățire «rîkova». Se deosebește de cea țaristă prin aceea că e cu zece grade mai slabă, mai proastă și de patru ori mai scumpă.”

După cum îl denunță Jurnalul, Mihail Bulgakov n-are simpatii față de URSS decît cînd e chemat la KGB. În afara acestor momente urăște noua orînduire. Am putea spune că era contrarevoluționar. Era de așteptat ca pînă și vodka de tip nou, sovietică, să-i pută, cum ar fi spus cei de la KGB. Dacă trecem de asta, descoperim în însemnare talentul lui Bulgakov de a descoperi în realitate absurdul de tip gogolian. De ce era nevoie și de o vodkă sovietică? Noua vodkă e poreclită rîkova, de la Aleksei Ivanovici Rîkov, în anii 1924-1930, președinte al Sovietului Comisarilor Poporului, altfel spus, premier. Printre altele trebuie reamintit că Rîkov a fost executat în 1938. Poate că numele vodkăi de tip nou a venit de la funcția lui Rîkov de premier. Pe 29 decembrie 1924, Mihail Bulgakov notează în Jurnal:

„Vodka e numită «Rîkova» sau «Semirîkova», pentru că de obicei are 30°, însă Rîkov (un mare bețivan) bea vodcă de 60°”.

Dincolo de asta, se cuvine a reaminti că Rîkov a fost victima șireteniei geniale a lui Stalin. Pentru a-l lovi pe Troțski, Stalin s-a folosit de Rîkov. După care, în 1937, l-a arestat pe fostul colaborator pentru a-l acuza de a face parte dintr-un complot pus la cale de Troțski.

*

De reținut din presa dinaintea primului Război Mondial:

„Românul se naște poet.
Adevăratul român se mai naște bursier, slujbaș și pensionar.

Iar cînd soarta vitregă nu-i hărăzește nici harul muzelor, nici deliciile bugetului, ei bine, să știți atunci că românul simte undeva, în măruntaiele lui tricolore, o chemare intimă, o menire neînvinsă, pentru nobila meserie de chibiț.
Chibițul e un produs național al solului, o plantă admirabilă, crescută ca și poetul și ca și bugetivorul nenumărat, pe băligarul vieții noastre publice.”

(Chibițul, în Facla, 12 ianuarie 1913)