Să nu uiți, moldovene!

Au trecut nouă, dacă nu zece ani de când un medic care de altfel a ajutat la a-mi salva viața în alte circumstanțe m-a raportat serviciilor sociale engleze că mi-aș bate copilul. Zilele trecute am citit că în sfârșit s-a dat sentința de închisoare pe viață (dacă nu se opăresc cumva drepturile omului) unui tată și unei mame complice, născuți și crescuți în Marea Britanie, tată care a rupt oasele copilului său proaspăt născut (până într-o lună). Întotdeauna m-am întrebat ce fel de vecini au aceia care comit violențe?

Eu am fost raportată pentru câteva palme, luate în serios pentru că veneam din est, dintr-o țară ’barbară’. Deși citisem tot felul de istorii ale abuzurilor serviciilor sociale, eu am avut totuși încredere în ’civilizația’ din vest. În fond era adevărat, îi dădusem câteva palme la fund copilului meu pentru că îl apuca isteria ori de câte ori încercam să-l desprind de x-box. Îi cumpărasem consola de jocuri pentru că toți colegii lui aveau câte una și voia și el să socializeze. Ca și coincidență, exact în aceeași perioadă fuseseră publicate câteva articole, în marile cotidiene britanice, despre faptul că și Tony Blair își mai altoia băieții când nu ascultau. Același Tony Blair care, împreună cu prietenul George Bush, au aplicat corecții cu mult mai drastice copiilor, femeilor și bătrânilor din Irak. Pe bărbați i-am trecut la soldați, de barbară ce sunt. Serviciile sociale au luat legătura cu școala la care învăța copilul. Directoarea școlii m-a sunat și mi-a spus să nu-mi fac griji, mă va reprezenta dumneaei în relația cu serviciile sociale. Copilul a mărturisit psihologului trimis de aceleași servicii că era mulțumit de părinții lui, chiar dacă mama nu-l lăsa să se joace pe x-box până la 3 dimineața.

De-a lungul anilor de școală a trebuit să-mi apăr copilul de violența unor colegi, pe al meu îl învățasem să nu se ia la bătaie. Directoarea școlii s-a oferit să ne ajute și pentru că, așa după cum ne-a mărturisit, copilul meu era singurul din școală care saluta pe toată lumea la venire și la plecarea acasă, care deschidea ușa profesoarelor și se oferea să le ajute cu căratul materialelor pentru lecții, care mulțumea și ruga frumos. Căruia îi plăcea să spună glume și să facă pe toată lumea să râdă. Nu era chiar ușă de biserică, aș spune mai degrabă un șotios.

Mi-a adus aminte de trecutul meu barbar revederea filmului lui Mircea Drăgan „Frații Jderi”, cu Vodă Ștefan dându-le țăranilor în proprietate pământ. Pentru ca cel ce îi urma la domnie, în speță Alexăndrel Vodă, să nu retracteze actul său de generozitate, ci să respecte hotărârea tatălui, i-a aplicat prințișorului câteva toiege la spinare, simbol al păstrării hotarelor și ființei țării indiferent de câtă durere ar trebui înfruntată. Țăranii, la rândul lor, le-au dat câteva nuiele la fund copiilor lor, pe hotarele pământului dat de vodă, pentru a nu-l înstrăina, pentru a-l apăra și a-l lucra, dincolo de durere, de lipsuri și de of. Nu i-au pupat pe frunte în aducere aminte pentru că de învățat omul învață din dureri. Asta nu înseamnă că trebuie să ne facem să suferim unii pe alții, ci cât de important e pământul care ne hrănește pe toți, fără să țină cont de caracterele noastre.

M-am întors și la romanul lui Mihail Sadoveanu, un mare, foarte mare povestitor. Multora ne-a bucurat anii tinereții. În primul volum, despre care am făcut vorbire, Ștefan cel Mare îi împroprietărise pe săracii de peste Nistru, care îl ajutaseră în lupte, mai ales împotriva tătarilor. Le vorbea limba. Iată fragmentul ilustrat și în film:

“— Creştinilor, porunci Vodă acelor oameni, în limba lor; iată primiţi acest uric şi danie a domniei mele. Vă dau acest pămînt vouă şi urmaşilor voştri. Faceţi sat şi închideţi iaz. Şi să fiţi ai Moldovei, care vă dă pîne şi milă. Aici sînt scrise hotarele în veci. Să meargă slujitorii mei să le însemne. Şi eu însumi, la hotarul din fund, voi bate cu toiag pe coconul nostru ca să-şi aducă aminte mai tîrziu de hotărîrea domniei mele.

Se prevedeau cătră Nistru locuri goale, peste care tremura pîlpîirea albă a amiezii. Pribegii dădură toţi slavă măritului stăpîn, aplecîndu-şi fruntea în pulbere. Apoi alaiul trecu spre dealuri şi spre păduri, ca să se aşeze hotarul; şi la un stejar din fund, de deasupra unei rîpi, măria sa atinse cu toiagul la grumaz pe coconul său. Copiii de la căruţe, cu păr zbîrlit şi ochi albaştri, pe care-i aduceau cu ei bătrînii, la fiecare loc unde se aşeza semn, erau puşi jos şi bătuţi cu vergi, ca să vadă printre lacrimi şi să-şi aducă aminte.

În aceeaşi zi, oamenii străini bătură cu topoarele în pădure, dînd la pămînt furcile şi bîrnele pentru case şi bordeie, iar alaiul domnesc se întoarse cătră miazănoapte.” (Sadoveanu, p.103-4)

După cum se vede nu mi-am învățat lecțiile din istorie: nu m-am dus să-mi iau în proprietate, după decembrie 1989, pământurile străbunicilor de la Pașcani, le-am lăsat pe mâna unor neamuri de la București cu mult mai flămânde, dar i-am dat din când în când câte o palmă la fund, nu peste cap, copilului meu, când nu înțelegea cine e stăpânul în relația cu tehnologia.

Bibliografie:

Sadoveanu, Mihail, (1969), Frații Jderi, Volumul I – Ucenicia lui Ionuț, București, Editura Tineretului, e-book preluat de pe ltcaracuseniivechi.educ.md

https://ltcaracuseniivechi.educ.md/wp-content/uploads/sites/412/2017/11/Mihail_Sadoveanu_-_Fratii_Jderi_-_Vol1_VP-1.pdf