Alegeri locale, rezultate parțiale: – Consilii locale: PSD – 36,26%, PNL – 29,41%, AUR – 9,35% – Primari: PSD – 38,47%, PNL – 32,72%, AUR – 6,29%

Șansa ratată a social-democrației românești

Ce-ar fi fost dacă, rămîne în continuare, chiar dacă hulit, un joc tentant pentru toți, inclusiv pentru cei ce ne omorîm cu istoria. Cu atît mai pasionant e acest joc în cazul României postbelice. Ce-ar fi fost dacă țara noastră n-ar fi căzut în sfera de influență a Rusiei? Răspunsul pare a fi unanim. România s-ar fi dezvoltat pe calea democrației și a economiei de piață, sub înțeleapta conducere a Partidului Național Țărănesc și a Partidului National Liberal. Ipoteza își are temeiul într-o subtilă deformare a istoriei. Și anume în idilizarea propagandistică de tip anticomunist a epocii interbelice. România dintre cele două războaie mondiale e văzută în proza ieftină anticomunistă, judecînd retrospectiv, ca un El Dorado mondial. Potrivit acestei viziuni idilice, dictatura comunistă a întrerupt această revărsare de fericire generală. Dacă nu veneau rușii – se spune – am fi trăit mai departe ca în sînul lui Avram. Realitatea, atît dintre cele două războaie mondiale, cît și cea de după 1944, infirmă categoric această teză propagandistică ieftină. România imediat postbelică se confrunta cu o criză de proporții. Situație, de altfel, speculată de către micul, dar dinamicul Partid Comunist. Problemelor moștenite de la guvernările interbelice li se adăugau acum cele provocate de război. O radiografie fără părtinire a acestei perioade ne convinge de un adevăr. Dacă n-ar fi fost rușii, România ar fi înaintat, într-adevăr, pe calea economiei de piață și a democrației, dar mai mult ca sigur, ar fi suferit o deplasare spre Stînga. Cum s-a întîmplat, de altfel, și în statele occidentale rămase dincolo de hotarele Imperiului rus. Deși nu exista Armata Roșie, guvernele occidentale s-au confruntat, totuși, cu ascensiunea partidelor comuniste. Iar acolo unde aceste partide n-au avut puterea de a zgudui din temelii viața social-politică s-a ajuns totuși la soluții de stînga, cum a fost, de exemplu, în Anglia laburiștilor.

Împărtășind discret credința deplasării spre Stînga, volumul ,,Istoria stalinismului în România” semnat de Victor Frunză în 1984 la editura Nord din Aarhus, Danemarca, tipărit în ediția a doua în 1990 la Humanitas, se concentrează pe situația social-democrației autentice din perioada imediat postbelică din România. Efectul are rezultate uimitoare. Autorul descoperă un partid social-democrat puternic, așezat pe primul loc în topul formațiunilor politice:

„Spre sfîrșitul anului 1945, social-democrația din țara noastră dispunea deja de un mare partid politic, mare nu numai numeric, ci și calitativ. Atracția pe care o exercitau ideile sale îi determina nu numai pe muncitori să-l considere un partid al lor, ci și pe țărani. PSD era preferatul intelectualității universitare, ca și al intelectualității mijlocii, precum profesorii de liceu, învățătorii, preoții. Centre cu o veche tradiție muncitorească, precum Reșița, Galați, Valea Jiului considerau că nu Partidul Comunist le reprezintă interesele, ci cel Social Democrat”.

Numărînd un milion de membri, PSD era acea forță de stînga în stare mai mult decît partidele istorice să rezolve gravele probleme ale perioadei imediat postbelice. De ce nu s-au spus aceste lucruri nici măcar de către studiile obiective ? Din cauza uriașei deosebiri de tactică adoptată de comuniști față de PSD și față de partidele istorice. PSD-ul a fost distrus din interior, prin spargeri succesive. El a sfîrșit prin a fi înghițit, în 1948, de PCR. Pentru a-și atinge obiectivul, comuniștii au înlăturat pe rînd, din fruntea PSD, conform celebrei tactici staliniste a salamului, pe liderii înverșunați în apărarea independenței partidului. La Congresul din 10 martie 1946, din PSD e înlăturat grupul lui Constantin Titel Petrescu, adept al mergerii în alegeri pe liste independente de PCR. A urmat, în 1947, lichidarea grupării lui Ion Burcă. Astfel, așa-zisul congres de unificare, cel din 21 februarie 1948, prin care s-a creat PMR-ul, n-a fost altceva decît înghițirea PSD de către PCR. Cum acest lucru s-a făcut cu grijulia respectare a aparentelor (unificarea a fost acceptată de către cei rămași în fruntea PSD după înlăturarea lui Constantin Titel Petrescu și a lui Ion Burcă) acest partid a ajuns să fie confundat, în memoria românilor, cu Partidul Comunist. Prestația PSD sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu a fost uitată. Cum a fost pusă între paranteze și posibilitatea ca, în condițiile în care n-ar fi venit Armata Roșie, România să fi fost guvernată de către PSD-ului lui Constantin Titel Petrescu. Partid care ar fi rezolvat, poate, mai mult decît partidele istorice și, inevitabil, mai mult decît Partidul Comunist, marile probleme ale României.

Față de partidele istorice PCR-ul a aplicat tactica luptei de clasă. Scoaterea din viața politică, arestarea liderilor. Aceasta a făcut ca rezistența anticomunistă imediat postbelică să fie redusă la lupta PNȚ și PNL împotriva PCR. PSD-ul lui Constantin Titel Petrescu a fost neglijat. El a fost confundat cu PSD-ul lui Ștefan Voitec, adică cu acel partid care a acceptat înghițirea, în februarie 1948, de către comuniști. Adevărul istoric e însă altul. PSD-ul a fost un luptător anticomunist la fel de ferm ca și PNȚ și PNL. El a avut însă neșansa de a fi lichidat cu alte mijloace decît cele folosite în cazul partidelor istorice. Această tradiție social-democrată, această șansă, ratată a PSD-ului de a conduce România după război și de a-i rezolva problema trebuie să fie totuși o bază serioasă de plecare pentru lansarea unei autentice stîngi românești după decembrie 1989.
O Stîngă care mai așteaptă încă ivirea și afirmarea pe scena noastră politică.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Șansa ratată a social-democrației românești”

  • Interbelicul nu poate fi caracterizat printr-o singura trasatura. Daca in plan cultural lucrurile au stat extraordinar , au aparut varfuri in toate domeniile , in plan social si economic insa eram o tara africana . Aici a fost clar vina politicului . O miscare reformatoare anti establishment , Garda de Fier , a fost lichidata . Cand au venit Pauker si a ei ceata , acea elita culturala formidabila a fost lichidata sau marginalizata . In aceasta sta crima veneticilor . In nici o alta tara din lagarul socialist represiunea impotriva virfurilor n-a fost mai atroce .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *