Șapte ani și două stele

Dacă automobilul dumneavoastră are cauciucuri Michelin nu înseamnă neapărat că veți parcurge mai mulți kilometri doar pentru a ajunge la un restaurant foarte bun. S-ar putea ca raționamentul să vi se pară bizar, dar în 1900, frații Michelin, Andre și Edouard, nu gândeau așa. Afacerea lor în foarte tânăra industrie auto avea nevoie de volum, în timp ce numărul mașinilor existente la început de secol era foarte mic. Și atunci s-au gândit cum să stimuleze posesorii de automobile să parcurgă distanțe mai mari și, deci, cauciucurile produse de ei, Michelin, să fie schimbate mai des. Nimic mai simplu!

Când geniul face lucrarea, nu e nevoie sa înțelegi cum, pentru ca îi disipează magia. Așa a apărut ghidul restaurantelor care ar fi meritat o vizită. Restul e istorie! Între timp ghidul Michelin a stabilit standardele în gastronomie, iar stelele cu același nume strălucesc acum numai deasupra celor al căror talent și nebunie sunt unice. Sinucideri, înnobilări, eșecuri sau recunoștință eternă, toate sunt parte din rețeta miraculoasă a acestui Oscar al bucătăriei din orice colț al lumii. Pentru o stea Michelin s-au sinucis bucătari celebri, unii s-au ruinat, în timp ce alții au scris istorie.

Noi, ca familie, suntem uluiți să constatăm acum, când se împlinesc șapte ani de când am cumpărat un restaurant în Noua Zeelandă și am devenit antreprenori în industria ospitalității, că iluzia noastră Michelin s-a transformat în certitudinea multor întâlniri neprevăzute cu noi înșine. Ca mulți alții înaintea noastră, la început aveam în cap numai stele și doar ambițiile nemăsurate ne-au făcut să credem că pe cerul Noii Zeelande vom înlocui Southern Cross cu una franțuzească. Nici acum nu există restaurante înstelate în Noua Zeelandă; piața este nepregatită, life style ul zeealndez este orice, dar numai sofisticat nu. După câteva întâlniri cu profesioniști din industrie și cu un bucătar cu experiență în restaurante cu stele ne-am dat seama ca nu avem nici o sanșă. Neputința ne-a lovit diferit; pe mine în planurile de viitor, în buget și în ego. Fetele, mai realiste, mi-au oferit umerii pe care să mă sprijin și tot ajutorul lor.

Așa a luat naștere The Option Bistro & Wines (www.theoption.co.nz), locul în care ne-am propus să facem oamenii fericiți, să-i facem să strălucească ei înșiși măcar pentru cateva ore, să devină propriile lor stele. Să vindem fericire la farfurie, porționată, măsurabilă, prin gastronomie, vinuri și servicii old school, excepționale, toate într-o experiență de neuitat.

Proiectul editorial al televiziunii s-a transformat astfel în manualul de business, grila de programe în meniuri și bucătăria în news room! Similitudinile sunt uluitoare! Audiența era pregatită deja să refuze tot; vestea că o familie de imigranți români, fără experiență în horeca, a cumpărat restaurantul din cea mai posh suburbie a orașului s-a propagat cu viteza curiozităților locale drapate ușor naiv în faldurile mitului etichetei englezești. Cu planurile noastre nu am reușit să convingem nici măcar propriii angajați. La prima întâlnire cu ei, în care ne-am prezentat și le-am spus ce vrem să facem, am starnit hohote de râs; ne-am dus pregatiți cu documente scrise, prinse frumos în clip board uri; nici nu vă imaginați un caraghioslâc mai mare; oameni care muncesc într-un stres continuu, hărșâiți în hospitality și oralitate, să asculte niște novici, pe deasupra și imigranți, vorbindu-le despre mission, vision, values. Am rămas în istoria locului, le-am spus că business-ul nostru este despre fericire, nu despre mâncare. Ochii bulbucați și numeroasele gesturi prin aer au fost tot atâtea răspunsuri dar, după ce vinzi aer (televiziune), ți se pare simplu să vinzi si percepții. Iar farfuria este produsul ideal pentru că ochii sunt cei care iau decizia.

Continuarea poveștii o găsiți aici. Și fotografii.

Sergiu Toader | Christchurch, Noua Zeelandă