Savanți periculoși

Îl pune Platon pe Socrate să zică mitul lui Thamus și Theuth. Cel din urmă, inventator de arte, merge la cel dintâi, regele Egiptului, să-i prezinte noutățile. Când vine vorba de scris, Theuth zice că a găsit leacul uitării și neștiinței, dar Thamus îi răspunde: „…scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinlăuntru, prin caznă proprie. (…) După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărți, dar fără să fi primit adevărata învățătură, ei vor socoti că sunt înțelepți nevoie mare, când de fapt cei mai mulți n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt și greu de suportat, ca unii ce se cred înțelepți fără să fie de fapt.” Ca de obicei, Platon nu se sfiește să pritocească argumente care insultă majoritatea instinctelor. Aici nu vorbește de scrisul propriu-zis, care lămurește, eliberează, fixează și lecuiește, ci de calea grea a priceperii. Căci să te plimbi în caleașcă pe coclaurile altor minți e lesnicios și degrabă înșelător, cum vedem la mulți care se cred mari geografi ori, mai grav, criptografi noetici. Zilele noastre îi dau multă dreptate lui Thamus. Mai ales de la tipar încoace s-a tot umflat numărul înțelepților fără glagorie, iar uitarea scrisului de mână și agățarea tuturor icoanelor în eterul vâscos al satului global a produs o mare explozie.

Marea problemă nu e tehnica în sine, ci, ca de obicei, utilizările și utilizatorii. După foc și roată, specia noastră n-a mai încetat joaca de-a creația, pe dinafară și pe dinăuntru, cu scop sau fără, cu urmări bune sau rele. Din când în când, natura (fie aia de dinăuntru, fie aia de-afară – vorba vine, fiindcă aici „afară” e concept paranoid) îi mai arde câte-o scatoalcă, trăgând-o de hățurile putirinței înapoi la crunta realitate. Lucru de care o să ne minunăm curând, când o să avem nevoie de stâlpi inteligenți, care să evite impactul cu o bună parte a oamenilor noi. Aci, „noi” nu înseamnă deloc de puțină vreme umblători pe pământ, ci, indiferent de vârstă, de puțină vreme înțelepți închinători la icoanele mai sus pomenite. Ăștia își iau informație sigură de la noii savanți mondiali, știu tot și nu cercetează nimic cu mintea lor, pentru că n-au nevoie (iar dac-ar avea, n-ar putea). În niciun univers posibil n-are cum să fie un semn bun faptul că oamenii care „știu” au de 99 de ori mai multe cunoștințe în buzunar decât în cap. Și nu cred că e prea sănătos să ne mai gândim și la zilele în care-o să uite definitiv cum să le lege între ele.

De obicei nu e bine să trăiești vremuri interesante, dar de data asta vine un spectacol grandios. Circul politic al ultimilor ani e doar uvertura. Dacă unora li s-a părut dodecafonică sau atonală – ghinion! Vin mișcări mult mai greu de înțeles, iar de explicații (rezonabile) nu mai avem de mult parte, așa că n-ar fi rău să ocolim savanții care nu se zgârcesc cu ele. În fond, nimănui n-ar trebui să-i fie prea greu să priceapă că cei care te pun să stai pe întuneric ca să nu crească nivelul mării iar ei își cumpără vilă cu 50 de camere pe plajă n-ar trebui să fie o sursă de inspirație. În fond, astea sunt noile instrumente ale savanților. Chit că într-o duzină de locuri de pe planetă cad bombe în fiecare zi, marele război e ferit de ochii și puterile de înțelegere ale „poporului”. Ar trebui să ne întrebăm totuși care savanți sunt mai periculoși: ăia care-au inventat dinamita și fisiunea nucleară sau cei care impun la nivel de mase siluirea logicii și bunului-simț? În fond, nu știu ca Nobel să fi pus dinamită sub vreun edificiu, ori ca descoperitorii fisiunii nucleare să fi construit vreo bombă.

Dacă vor să-și mai revină vreodată, oamenii trebuie să schimbe alte definiții decât cele „operate” recent de OMS, ONU și alte instituții în care colcăie indivizi selectați pe criterii cu totul obscure. Fiindcă azi definiția dată de Groucho Marx politicii nu mai e o glumă, ci crunta realitate. Deși nu e artă, politica din zilele noastre caută necazuri, le găsește, le pune diagnostice greșite și le aplică greșit remedii proaste. Dar nu-i nimic. Ca în orice ciclu socio-istoric, totul o să se încheie cu o mare răsturnare. Lucru care se întâmplă mai repede când nu sunt toți în aceeași barcă.