Scrisoarea unui fost procuror către CSM

Scrisoare deschisă

Către Președintele Consiliului Superior al Magistraturii

 

 

1. La data de 26 mai 2022 Curtea Constituțională a României pronunțat una dintre cele mai controversate și anticonstituționale decizii ale sale, cu nr. 358/2022, prin care declara neconstituțional articolul 155 alineatul 1 din Codul penal, ce reglementa întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, decizie despre care am fost înștiințați prin comunicatul de presă al Curții de la acea vreme, care în final avertiza  ”legiuitorul să ia imediat măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 297 din 2018, fără a mai fi necesar să aștepte publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României.”.

Pentru a putea analiza această Decizie nr. 358/2022 (justificare, legalitate, motivare) și consecințele ei – declarat explicit rectroactive de către Curtea Constituțională în conținutul considerentelor publicate în data de 9 iunie 2022 în Monitorul Oficial, în ciuda și prin încălcarea fățișă a dispozițiilor constituționale clare și indubitabile ale art. 147 alin.4 din Constituție – care a generat o stare de-a dreptul revoltătoare datorită pretinsului său caracter de ”lege de amnistie penală” emisă fără drept în locul Parlamentului, se impune a analiza mai întîi contextul legislativ și jurisdicțional în care aceasta a fost pronunțată.

2. În perioada post-decembristă, Constituția țării noastre a fost adoptată în forma sa inițială de Adunarea Constituantă la data de 21 noiembrie 1991, fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.233 din 21.10.1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei de către cetățenii români prin Referendumul din 8 decembrie 1991, după care a fost modificată prin legea de revizuire nr.429/2003 adoptată de Parlamentul României la 18 septembrie 2003, aprobată de cetățenii români prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 (confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22.10.2003, prezentată în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23.10.2003) și publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29.10.2003.

În Constituția astfel modificată, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, în vigoare, la care vom face referiri în continuare, se statuează și se reglementează cu cea mai mare forță, la nivel de principii fundamentale, ”principiile generale” ale Statului Român (în Titlul I, art. 1-14), ”drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” ale cetățenilor (în Titlul II, art.15-60, dintre care cităm prevederile art. 15 alin.1, potrivit cărora ”cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”, ale art.16 alin. 1 și 2, potrivit cărora ”cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări” și ”nimeni nu este mai presus de lege”, și ale art. 57 potrivit cărora ”cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”). În continuare, în Titlul III-Capitolele I-VI din Constituție sunt reglementate ”Autoritățile publice”, fiind prevăzute principiile de organizare și funcționare ale acestor autorități, și anume ale Parlamentului (Cap.I-art.61-art.79), Președintelui României (Cap.II-art.80-art.101), Guvernului (Cap.III-art.102-art.115), Administrației publice (Cap.IV-art.116-123), Raporturile parlamentului cu Guvernul (Cap.IV-art.111-115) și Autorității Judecătorești (Cap.VI-art.124-art.134).

În ceea ce privește ”Autoritatea judecătorească”, în cuprinsul Capitolului VI din Constituție s-a reglementat modul în care se înființează și funcționează Instanțele judecătorești {art.124-130, prevăzându-se în art. 124 alin.1-3 din Constituție, intitulat ”Înfăptuirea justiției”, fără drept de tăgadă, că ”Justiția se înfăptuiește în numele legii”(alin 1), că ”Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți” (alin.2) și că ”Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” (alin. 3), apoi în art. 125 ”Statutul judecătorilor” și în art.126 ”Instanțele judecătorești”ș.a.m.d.}, Ministerul Public {art.131-132, prevăzându-se în art. 131 alin.1-3 din Constituție, că ”În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”(alin.1), că ”Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în Parchete, în condițiile legii”(alin.2) și că ”Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”(alin.3)}, și Consiliul Superior al Magistraturii {art.133-134, prevăzându-se în art. 133 din Constituție, intitulat ”Rolul și structura”, că -alin.1-”Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”} – toate acestea desigur pentru a asigura supremația Constituției și a nomelor legale conforme acesteia.

Pentru garantarea aplicării în litera și spiritul ei, în Constituție-Titlul V (art. 142-147) s-a stabilit înființarea unei instanțe constituționale denumită Curtea Constituțională, care nu face parte din Autoritatea Judecătorească, formată din 9 judecători numiți pentru un mandat de maxim 9 ani, care potrivit art. 142 ”este garantul supremației Constituției”, și căreia îi revin, potrivit art.146, multiple atribuții în domeniu, începând cu cele de la litera a (”se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Presedintelui României, a unuia dintre presedinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului poporului…”) și litera b (”se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea….”), continuând cu cele de la litera c (”se pronunță asupra constituționalității regulamentelor parlamentului…”) și litera d (”hotărăște asupra exceptiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial)”, apoi cu cele de la litera e (”soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice…”) și în final cu cele de la litera l (”îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții”), Curte care potrivit art. 147 alin.1-4 emite decizii care se publică în Monitorul oficial al României și care ”de la data publicării, sunt general-obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

3. In prima sesiune parlamentară din anul 1992, Parlamentul României a adoptat, în aplicarea Constituției, Legea organică nr.47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.101 din 22 mai 1992 – care a  suferit mai multe modificări succesive, înainte și după modificarea Constituției României prin legea nr. 429/2003, fiind în vigoare în forma republicată în Monitorul Oficial nr.807 din 3 decembrie 2010 – lege prin care se prevede că această Curte Constituțională ”este garantul supremației Constituției, că este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și că este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi” (art. 1), autoritate care potrivit art. 2 al. (1) ”asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului” sub definiția că ”sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin.(1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției”(al.2) și cu stabilirea clară a limitelor în care poate pronunța Curtea Constituțională, și anume că ”se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”(alin.3).

4. În conformitate cu prevederile art. 21 din Constituție, care reglementează accesul liber la justiție, {”(1) orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, ”(2) nicio lege nu poate îngrădi exercițiul acestui drept”, și ”(3) părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”}, iar din coroborarea lor cu celelalte dispoziții constituționale invocate anterior, rezulta că nimeni – nici măcar judecătorii Curtii Constituționale prin deciziile definitive pe care le emit (în prezent nu au cale de atac), date prin invocarea Constituției și a legii nr.47/1992 (republicată) de organizare și funcționare a Curții – pentru niciun motiv și sub nicio justificare, nu poate încălca prevedrile Constituției și drepturile fundamentale ale cetățenilor români, principiul fiind preluat și în art. 15 din Codul civil care prevede interzicerea abuzului de drept astfel: ”Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

Se impune să amintim aici că legea generală în materie de procedură civilă este Codul de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, care statuează în capitolul I, art.1 că ”(1) stabileşte regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă.(…)” iar la art. 5 prevede că: ”(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii; (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă; (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii (…)”.

În afara dispozițiilor din Codul civil și Codul de procedură civilă – legi emise în aplicarea Constituției – se impune să învederăm faptul că magistrații țării (judecători și procurori) chemați la aplicarea Legii, în calitate de organe judiciare ale statului, trebuie să respecte întocmai atribuțiile ce le revin, după cum rezultă din cele 3 legi ale justitiei – Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (care prevede în art.1 alin.1 că: ”Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.”, apoi în art.2 alin 3 că :”Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparțiali, având libertate deplină în soluționarea cauzelor deduse judecății, în conformitate cu legea și în mod imparțial,(…)” și în alin 4 că ”Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor”), Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr.317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii, toate cu modificările și completările ulterioare.

Rezultă deci că, în anumite cazuri în care legea „nu prevede” expres și clar, ori când au fost emise decizii de interpretare/manipulative de către Curtea Constituțională, judecătorul nu poate sta să aștepte „deșteptarea” legiuitorului în a legifera ci este obligat sa aplice principiile dreptului în solutionarea unui raport juridic de conflict, respectiv a textului de lege în sensul interpretat/manipulat de Curtea Constituțională, întrucât în caz contrar s-ar produce un adevărat haos în societate. Astfel, instanțele de judecată trebuie ca în fiecare speță pe care o judecă să asigure aplicarea principiului universal valabil redat în adagiul latin ”actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” – adică actul trebuie interpretat în întelesul în care el poate produce efecte, nu în a-l lăsa fără niciun efect – prin interpretarea actelor cu un înteles îndoielnic sau susceptibil de mai multe înțelesuri echivoce în sensul de a produce efectele juridice aplicabile litigiului dintre părți, iar prin actul jurisdictional, să aibă ca sop, ”salvgardarea ordinii juridice”(cum se arată în doctina de drept) nicidecum perturbarea, răsturnarea sau distrugerea ei.

5. Revenind la comunicatul de presă din 26 mai 2022 al Curții Constituționale, prin care ni se aducea la cunoștință minuta Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 și cerința pentru legiuitor de a lua imediat ”măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 297 din 2018”, deși ne puteam aștepta la o motivare ”mai specială” a Deciziei, era totuși greu de bănuit că odată cu publicarea considerentelor Deciziei în Monitorul Oficial la 9 iunie 2022 urma să aflăm că aceasta fusese pronunțată într-un dosar foarte vechi, anormal de vechi, al Curții Constituționale, aflat pe rolul său de peste 2 ani și 7 luni de zile de la sesizare,  și că prin această Decizie Curtea avea să arunce în derizoriu mai multe statuări din propria sa practică incluzând și ultimele  decizii anterioare pe care le pronunțase în materie de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, și anume Decizia nr.443/2017 (prin ignorarea ei) și Decizia nr.297/2018 (prin reducțiunea ei).

5.1.) Astfel, prin Decizia nr.443 din 22 iunie 2017 obligatorie și în prezent față de toți (erga omnes), Plenul Curții Constituționale, cu unanimitate de voturi (exprimate de judecătorii Valer Dorneanu-președinte, Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea-Ștefan Minea, Daniel-Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Simona-Maya Teodoroiu, Livia-Doina Stanciu și Varga Attila, având ca magistrat-asistent pe Cristina-Teodora Pop) și ținând cont și de concluziile procurorului de ședință dar și de punctele de vedere formulate în cauză de Guvern și Avocatul Poprului, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art 155 alin. 3 Cod penal, având următorul cuprins: „Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei“, excepție cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 21 iulie 2016 a Curții de Apel Iași- Secția penală și pentru cauze cu minori, ridicată de numitul G.S. în Dosarul nr. 8.056/ 99/ 2015/a1, care a format obiectul dosarului Curții Constituționale nr. 1.420 D/2016.

Din motivarea/considerentele Deciziei nr.443/2017, care are natura juridică a unei decizii simple(extreme), obligatorie față de toți – considerente care susțin în totalitate dispozitivul prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate – rezultă fără niciun dubiu că în înțelepciunea sa, în unanimitate, Plenul Curtii Constituționale a constatat și a recunoscut că în România, potrivit legii penale în vigoare aflată în consonanță și conformă cu prevederile Constituției, există răspundere penală, că aceasta este un raport de constângere ce derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoana care a săvârșit o infracțiune și pe toți participanții la comiterea acesteia prin aplicarea unei sancțiuni de drept penal pe care persoanele în cauză sunt obligate să le execute în virtutea raportului juridic de constrângere dintre stat și persoană, că tragerea la răspundere penală a persoanei de către stat nu poate fi făcută oricând (sine die) ci este supusă prescriptiei potrivit principiului prescriptibilității răspunderii penale (art.153 alin.1 Cod penal) – care semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății (cu excepția unor infracțiuni imprescriptibile stabilite de art.153 alin.2-3 Cod penal, precum  infracțiunile de genocid, omor ș.a) – într-un anumit termen numit ”de prescriptie generală” stabilit pe durate diferențiate de timp funcție de tipul infracțiunilor (art.154 alin.1 Cod penal) care începe să curgă de la date bine stabilite (art.154 alin.2-4 Cod penal), termen care poate fi întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură (atât procesual cât și procedural, întocmit desigur în mod legal, cu respectarea normelor incidente din codul de procedură penală), conform art. 155 alin.1 Cod penal, de către organele judiciare ale statului în exercitarea atribuțiilor/ obligațiilor lor legale și care prin readucerea în atenția societății a infracțiunii amână producerea efectelor prescipției, iar de la data fiecărui astfel de act efectuat cu respectarea normelor de procedură penală începe să curgă un nou termen de prescripție (art. 155 al.2 Cod penal), limitat și el în timp, indiferent de numărul întreruperilor care ar interveni prin actele de procedură întocmite legal, termen numit ”termen de prescipție specială” care se împlinește atunci când termenul general de prescriptie este depășit cu încă odată (art. 155 al.4 Cod penal) și care produce consecința decăderii organelor judiciare ale statului din dreptul de a mai trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii, și că întreruperea cursului prescripției produce efecte in rem, adică față de faptă nu față de persoană, astfel că aceste efecte se produc față de toți participanții la săvârșirea infracțiunii, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei, potrivit art. 155 alin.3 Cod penal-deoarece acesta din urmă este constitutional fără nicio condiționalitate generată de o eventuală comunicare/ necomunicare către cineva a actelor întocmite.

5.2.) Ulterior, după doar 6 luni de zile de la publicarea Deciziei nr.443/2017 în Monitorul oficial, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constitutională, cu majoritate de 6 voturi pentru (exprimate de judecătorii Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea-Ștefan Minea, Daniel-Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru și Varga Attila) și 3 contra (opinii contrare exprimate de președintele Valer Dorneanu și judecătorii Simona-Maya Teodoroiu și Livia-Doina Stanciu, magistrat-asistent fiind aceeași Cristina Teodora Pop), după mai bine de 1 an și o lună de la sesizarea Curții Constituționale de către Curtea de Apel Oradea prin Încheierea din 16 martie 2017, fără a ține cont de opiniile separate contrare ale celor 3 judecători, de concluziile procurorului de ședință ori de vreunul dintre punctele de vedere formulate în cauză de către instanța de sesizare, de Guvern sau Avocatul Poprului, a dispus că: ”Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicată de inculpații C.S. și N.M.S în dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curtii de Apel Oradea Oradea-Secția penală și pentru cauze cu minori, și constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituțională”.

Este de observant aici că dosarul Curții Constituționale nr. 1.162D/2017 conținând sesizarea trimisă prin încheierea Curții de Apel Oradea din 16 martie 2017 ( soluționată prin Decizia nr.297/2018 cu admiterea excepției de neconstituționalitate a soluției legislative din art.155 al.1 Cod penal ), s-a suprapus, ”a fost contemporan”, la Curtea Constituțională, o perioadă de peste 90 zile (în care ar fi trebuit să fie emis raportul întocmit de judecătorul-raportor) cu dosarul nr. 1.420 D/2016 conținând sesizarea făcută prin Încheierea din 21 iulie 2016 a Curții de Apel Iași, până ca acesta din urmă să fie soluționat la data de 22 iunie 2017 prin Decizia nr.443/2017 cu respingerea excepției de neconstituționalitate a art.155 al.3 Cod penal, fără ca al doilea dosar să fie conexat la cel dintâi, mai vechi, deși între cele două exista o strânsă legătură în sensul art. 31 al.2 din legea nr.47/1992 republicată și exista această practică a Curții de a conexa dosarele care aveau legătură. Deși conexarea celor două dosare ale Curții Constiuționale ar fi dus la ”întâlnirea” rapoartelor celor doi judecători-raportori desemnați în cele două cauze, la dezbateri complexe și la pronunțarea unei soluții unitare în privința actelor care întrerup cursul prescripției răspunderii penale în general (art. 155 alin.1 Cod penal) respectiv în cazul infracțiunilor comise în participație (art. 155 alin.3 Cod penal), în mod inexplicabil, ca și cum nimeni din cadrul Curții nu ar fi știut de al doilea dosar – ceea ce e greu de imaginat și cu atât mai puțin de acceptat în condițiile în care ambele dosare au trecut pe la președintele Curții care a desemnat câte un judecător-raportor (ale căror nume nu le știm deoarece nu sunt nominalizati în decizii) și un magistrat-asistent (care era același) – la data de 22 iunie 2017 s-a trecut la soluționarea primului dosar prin adoptarea Deciziei nr.443/2017 de respingere, cu unanimitate de voturi, a excepției de neconstituționalitate a art.155 alin.3 Cod penal, cu lăsarea în nelucrare a dosarului  nr. 1.162D/2017 până în luna martie 2018. Această situație de suprapunere a celor două sesizări (între care exista o strânsă legătură în sensul ) timp de peste 90 zile la Curte, fără analizarea și menționarea existenței/inexistenței unei legături între cele două sesizari (în sensul prevăzut de art.31 alin.2 din L.47/1992, care prevede că ”în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”), cu consecința fie a conexării dosarului mai nou la dosarul mai vechi, fie a neconexării, care i-a permis Curții ca peste 10 luni de zile, la data de 26 aprilie 2018, să pronunțe o decizie în contradicție cu cea dintâi privind aceeași problemă a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, ridică semne serioase de întrebare privind regulile de funcționare a Curții, care necesită intervenția unei reglementări care să nu mai permită repetarea unei situații similare.

După explicații introductive în primele paragrafe ale deciziei, în paragrafele nr.13-17 din considerentele Deciziei nr. 297/26.04.2018, Curtea a trecut în revistă practica sa recentă în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale –prin redarea rezumativă a paragrafelor introductive nr. 17-20 ale Deciziei 443/22.06.2017- după care, abandonând orice referire la această Decizie (în paragrafele 21-26 se regăsește ”substanța”motivării!), a trecut la motivarea propriu-zisă a deciziei 297/2018.

Deși știau că și pentru ei este obligatorie Decizia nr.443/2017 la fel ca și pentru magistrații din cadrul Autorității judecătorești sau pentru oricare alt cetățean român pentru simplul motiv că statuările deciziei își aflau izvorul în forța Constituției, cei 6 judecători constituționali majoritari, bazându-se pe faptul că ”puteau” să argumenteze teoretic nu doar în același sens ci și diferit de principiile statuate anterior, bazându-se pe faptul că nu exista nicio altă instanță superioară care să le cenzureze noua Decizie cu nr.297/2018, au construit o argumentație pur teoretică diferită partial de principiile consacrate recent de Plenul Curții Constituționale prin Decizia nr.443/2017, adecvată noii interpretări date textului de lege criticat.

Țintind scopul prestabilit de a se separa și a se rupe de argumentele constituționale pe care nu cu mult timp în urmă PLENUL Curții Constituționale le folosise la adoptarea și motivarea Deciziei nr.443/2017– o anomalie legislativă specific românească foarte rușinoasă prin care 6 judecători ai Curții pot dispune peste ce au dispus în plen 9 judecători constituționali, pe care sunt convins că judecătorii Marii Britanii nu ar putea-o înțelege niciodată – judecătorii majoritari au argumentat că brusc și imperativ trebuie schimbată soluția legislativă din cuprinsul art.155 al.1 Cod penal în sensul restrângerii ei la formula ”prin îndeplinirea oricărui act (de procedură) ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal” (prin adăugarea condiționalității care existase în art.123 alin.1 din Codul penal anterior), astfel că a statuat prin raționament propriu, direct și independent, fără nicio trimitere la vreun text/articol din codul penal anterior, că ”24(…) întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale”.

Astfel, judecătorii constituționali majoritari au tras concluzia, în paragraful 26, că mecanismul juridic al instituției prescripției răspunderii penale ”este suspus acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul… mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârșit”, iar apoi în paragraful 28, au interpretat că ”…se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală  (…) A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. 4 din Codul penal” – afirmție care nu pare să aibă vreo legătură cu Constituția (așa cum au arătat în opiniile separate contrare atașate Deciziei, judecătorii Valer Dorneanu, Simona Maya Teodoroiu și Livia Doina Stanciu), dar care reprezintă în fapt o adăugare nejustificată la lege (mascată sub forma actului de interpretare constituțională!), uzurpatoare a atribuțiilor Parlamentului de organ legislativ al țării.

Insistând pe aserțiuni și argumente pur teoretice, fără a face nicio analiză a dispozițiilor Codului de procedură penală incidente din care să rezulte că prin respectarea articoleleor nr.97-201 din Titlul IV (care reglementează ”probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”) și ale articolelor nr.257-279 din Titlul VI (care reglementează ”acte procesuale și procedurale commune”) – care alături de alte instituții de procedură penală asigură legalitatea întocmirii actelor de procedură (în sens larg, incluzând și mijloacele de probă) prin care se întrerupe prescripția răspunderii penale (cu reluarea de fiecare dată a unui nou termen de prescriptie până la împlinirea termenului de prescipție specială) – este încălcată Constituția astfel încât pentru încetarea încălcării ei să fie necesar ca doar prin actele ce trebuie comunicate suspectului/inculpatului să poată fi întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, ”completul special de 6 judecători” din cadrul Curții Constituționale a constatat că ”30…dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite” și că ”31…prevederile art.155 al.1 Cod penal sunt lipsite de previzibilitate si, totodată, contrare principiului legalitătii incriminării, intrucat sintagma «oricarui act de procedură» din cuprinsul acestora are in vedere si acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul intreruperii cursului prescriptiei si al inceperii unui nou termen de prescriptie a raspunderii sale penale”.

În finalul considerentelor deciziei 297/2018, ”completul special de 6 judecători” (!?) din cadrul Curții Constituționale a argumentat în plus, în paragraful nr.33, că ”problema juridică invocată de autorii excepției de neconstituționalitate a făcut obiectul activității de legiferare și al controlului de constituționalitate și de legalitate și în alte state europene, în țări precum Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia și Spania”, unde ”întreruperea cursului prescripției răspunderii penale se realizează prin acte procesuale care sunt comunicate suspectului sau inculpatului ori care presupun prezența acestuia în fața organelor judiciare sau prin acte care vizează, în mod direct, soluționarea raportului juridic penal de conflict)”, iar în paragraful nr. 34 a concluzionat interpretativ-manipulativ, în consens cu paragrafele anterioare 22-26 și 28-33, că: ”Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”.

Argumentația celor 6 judecători majoritari ai Curții din considerentele Deciziei nr.297/2018 a fost puternic combătută ”din interior” de către colegii lor judecători Valer Dorneanu, Simona-Maya Teodoroiu și Livia Doina Stanciu, prin Opiniile separate contrare atașate Deciziei, la care am făcut referire anterior, prin care acestia au criticat adoptarea  deciziei văzută de ei ca o decizie  interpretativă prin care se adauga la lege și nicidecum ca o decizei simplă(extremă), iar contra-argumentele aduse de acestia, consecvenți principiilor pe care le adoptaseră prin Decizia 443/2017, sunt cel puțin ”la fel de juridice” ca si ale celorlalți 6 judecători,  cu singura deficiență că reprezentau opinii minoritare învinse de mașina de vot majoritară.

 

6. Observăm din cele de mai sus, analizând comparativ cele două decizii, că deși din paragraful 11 al Deciziei nr.297/2018 rezultă că, indubitabil, obiectul exceptiei de neconstituționalitate cu care Curtea Constituțională a fost sesizată de Curtea de Apel Oradea prin Încheierea din 16 martie 2017 și pe care însăși Curtea Constituțională l-a recunoscut, l-a constituit ”dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal (care au următorul cuprins: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“), totuși Curtea, întrucât evident nu a urmărit să desființeze ci doar să interpreteze textul criticat, folosind o modalitate de exprimare căutată, inventată, prin care, după ce în mod firesc a dispus că ”admite exceptia de neconstitutionalitate ridicată de inculpații C.S. și N.M.S în dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curtii de Apel Oradea Oradea”, evitând să meargă mai departe cu acest raționament simplu și să constate, ca în cazul unei decizii simple/extreme, că ”dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale”, a restrâns obiectul admiterii excepției și a constat doar că ”soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională”!

În același sens observăm că cei 3 judecători oponenți, prin criticile ”de la egal la egal” formulate ”din interior” contra acestei decizii nr. 297/2018 a Curtii Constituționale adoptată cu majoritate de voturi de ceilalți 6 judecători – în fapt, în cazul de față, o mașină de vot dotată cu o forță disproportionată, necontrolată, autotransformată în putere legiuitoare – au combătut ceea ce era evident, și anume intenția judecătorilor majoritari de a emite o decizie de interpretare în mod direct a alineatului 1 al art.155 alin.1 Cod penal privind instituția prescripției răspunderii penale prin adăugare la lege, în sensul restrângerii incidenței cazurilor de întrerupere numai la acele acte (de procedură) întocmite în cauza penală care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (vezi paragraful 31 sus-citat), iar NU intenția de emitere a unei decizii simple/extreme, de scoatere din uz a alineatului 1 al art.155 al.1 Cod penal pentru că dacă acesta ar fi fost sensul deciziei nr.297/2018 cu siguranță în acest sens ar fi fost formulate și criticile de către judecătorii oponenți.

Menționez aici că am subscris întru totul la raționamentele și argumentele logico-juridice din Opiniile separate contrare, exprimate de cei 3 judecători constitutionali atașate Deciziei nr.297/2018, întrucât în spatele lor am simțit prezența și forța acelei bune-credințe specifice unor judecători experimentați, corecți, imparțiali și consecvenți pe care oricât ai vrea și ai încerca ”să-i duci cu preșul” nu ai reuși indiferent de cantitatea de baliverne aruncată ”ca provocare” pentru a le șubrezi  concepția!

În altă ordine de idei, în condițiile lipsei totale de transparență în care se iau deciziile Curții, consider că această schimbare substanțială ”de poziție” din Decizia 297/2018 a celor 6 judecători față de cea exprimată în unanimitate de toți cei 9 judecători ai Curții în Decizia nr.443/2017, într-un timp relativ scurt (câteva luni de zile), a fost posibilă nu datorită unei ”revelații” pogorâte din cer în mintea judecătorilor constituționali, care le schimba brusc viziunea asupra problemei din punct de vedere constitutional, ci pentru simplul fapt că cel puțin unul dintre cei 6 judecători ai Curții care au pronunțat Decizia 297/2018 – o persoană fie inconsecventă și înclinată spre bravadă fie tributară concepției vechilor coduri (penal și de procedură penală din 1969, abrogate prin intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a actualelor noi Coduri), care nu a lucrat sub incidența noilor coduri ”și nu le-a simțit” substanța (care putea fi judecătorul raportor, al cărui nume nu îl cunoaștem oficial, nefiind menționat în Decizie) – a lansat, preluat sau acceptat  ideea că soluția legislativă din conținutul art.155 alin.1 Cod penal ”nu mai corespunde” în comparatie cu cea din vechiul cod penal și ar trebui schimbată de Curte, prin interpretarea constitutională în sens restrictiv a acestui text de lege, apoi a răspândit-o și a susținut-o printre ceilalți judecători, posibil prin întocmirea sau influențând conținutul referatului de admitere a excepției (act nepublic!), până s-a ajuns la constiuirea unei majorități pentru noua concepție, exprimată public la termenul din 26.04.2018 când s-a dat votul de soluționare a dosarului Curții nr. 1.162D/2017.

Spre deosebire de Decizia nr. 443/2017 prin care art.155 alin 3 Cod penal (raportat la alin.1 al aceluiași articol), a fost constatat ca fiind constituțional, judecătorii majoritari ai Curții Constituționale nu au mai menținut aceeași linie simpă și clară enunțată anterior ci, prin introducerea noțiunii de ”dublă perspectivă” pe care au invocat-o, au statuat că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale constituie pe de o parte ”o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate” iar pe de altă parte reprezintă ”o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale”, rezultând indubitabil că decidenții nu au dorit să înlăture cu totul efectele art.155 alin.1 Cod penal ci doar să-i restrângă aplicabilitatea la acele acte (de procedură) care trebuie comunicate/aduse la cunoștința suspectului ( termen echivalent cu cel de ”învinuit” din vechiul Cod penal) sau inculpatului, și, dacă această condiție este îndeplinită simultan, atunci și instituția întreruperii cursului termenului de prescriptie operează.

Din analiza raționamentelor expuse în paragrafele nr.26-29 ale deciziei 297/2018, se pare că în constructia lor, cei 6 judecători ai Curtii au pornit, ca ipoteză-premiză, fie doar de la tipul infractorului de rea-credință, care ”nu vrea” să mai știe nimic despre faptele sale și nici de etapele tragerii sale la răspundere penală potrivit legii din România și din acest motiv se ascunde sau fuge din țară (de ex. în Italia sau Marea Britanie ori Suedia, precum infractori cunoscuți ca Alina Bica, Dragoș Săvulescu, Daniel Dragomir, Mario Iorgulescu, Puiu Popoviciu, Diana Gasparovici ș.a, ori ca alții total necunoscuți sau rămași nedescoperiți care au ales să fugă din țară și să se sustragă de la răspundere penală), abandonându-și drepturile procesuale pe care le are și care rămâne indiferent la obligațiile organelor judiciare de a-i aduce la cunoștință anumite acte de procedură întocmite în cauză, de a-i înmâna diferite ordonanțe, de a-i elibera la cerere fotocopii ale oricărui act aflat la dosar, de a-și alege un avocat și de a cere ca apărătorul său să fie anunțat și să participle la efectuarea actelor de procedură (ca de ex. audierea persoanei vătămate, a martorilor, ș.a.), fie doar de la tipul infractorului puțin debil-mintal dar cu discernământ integral sau cel puțin partial păstrat, fie de la ambele tipuri de infractori care nu pot accepta că legea dispune, prin art.155 alin.1 Cod penal, că prescripția răspunderii penale se poate întrerupe prin efectuarea ”oricărui act de procedură în cauză!

Întrucât în viziunea”completului special de 6 judecători” doar dacă actele de procedură întocmite fac parte dintre cele care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului – care fie este ”infractor de rea-credință” fie ”puțin debil-mintal” – vor avea ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (discriminatoriu față de persoanele vătămate și părțile civile, cu privire la care Curtea nu a constatat că trebuie să le fie comunicate niciun fel de acte de procedură și chiar dacă li s-ar comunica la fel ca suspectului/inculpatului tot nu ar întrerupe cursul prescipției răspunderii penale!), rezultă că judecătorii Curții nu i-au avut deloc în vedere pe infractorii care, după ce au comis fapte penale, le recunosc prompt și le regretă sau și le asumă când sunt prinși și care sunt de acord (ori chiar doresc) încă de la începutul anchetei să-și clarifice problemele judiciare penale pe care le au și chiar colaborează cu organele judiciare în acest sens, uzând de multiplele drepturi procesuale pe care le au și de posibilitățile de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, infractori care sunt conștienți că au greșit și nu se tem că vor intra într-o stare de incertitudine perpetuă cu privire la tragerea lor la răspundere penală și la împlinirea termenului de prescriptie specială din cauză că art.155 al.1 Cod penal prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin întocmirea oricărui act de procedură în cauză iar nu doar prin întocmitrea acelor acte care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului!

În ceea ce privește afirmațiile-argument ale celor 6 judecători majoritari ai Curții Constituționale din paragraful 32 al  deciziei 297/2018, care induc voit o idee de abuz asupra suspectului/inculpatului – supus unor termene mult mai lungi de prescriptie a răspunderii penale – acestea sunt incomplete și făcute ”pro causa”, prin omisiunea de a preciza că de fapt majorarea termenelor de prescriptie generală în Noul Cod penal nu s-a făcut de dragul dorinței ”apăsării” infractorului ci datorită reducerii substanțiale a limitelor de pedeapsă pentru infracțiunile din partea specială a Noului Cod penal comparativ cu cele din vechiul Cod penal (de ex. la infracțiunea de furt calificat prev. de art. 229 al.1 N.C.p., pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani, termenul general de prescriptie este de 5 ani care prin întreruperi repetate poate ajunge prin dublare la 10 ani, în timp ce la aceeași infracțiune prev. de art.209 al.1 Cod penal din 1968, pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani, termenul general de prescriptie era de 10 ani, care prin întreruperi repetate putea ajunge, prin majorare cu încă jumătate, la 15 ani). Dealtfel, în Opinia sa contrară la decizia 297/2018, judecătorul Livia Doina Stanciu a argumentat corect că ”nu se poate pune în discuție o lipsă de previzibilitate ori de imprecizie a dispozițiilor legale” ale art.155 al.1 Cod penal care să necesite ”a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor acestui articol” câtă vreme se știe că prin prisma art. 155 alin.4 din Codul penal oricâte întreruperi ar interveni termenul special de prescriptie se împlinește întotdeauna atunci când se ajunge la dublarea termenului general de prescripție, și că astfel se asigură ”îndeplinirea cerințelor de claritate, accesibilitate și previzibilitate a dispozițiilor legale atacate, inclusiv pentru o persoană care nu dispune de pregătire juridică, textul de lege, prin conținutul său, neputându-i crea acesteia o stare de incertitudine perpetuă – așa cum s-a susținut în opinia majoritară…”.

În concluzie, din considerentele deciziei Curții Constituționale nr.297/2018, chiar dacă dispozitivul ei este atipic și chiar dacă nu conține exprimarea folosită de obicei de Curte în alte decizii de interpretare, de genul că ”textul este contituțional în măsura în care se interpretează că…”, întrucât dispozitivul nu se poate interpreta decât prin prisma considerentelor deciziei care determină soluția pentru a remedia situația în limitele interpretării date de Curte articolului 155 alin. 1 Cod penal și care permit aplicarea sa în mod independent și uniform pentru cazuri similare, deci previzibil, chiar și în lipsa unei intervenții a legiuitorului, rezultă destul de clar că ea nu este o decizie simplă/extremă, de declarare ca neconstituțional a unui articol de lege, cum sunt alte decizii din practica acestei Curți, ci, din contra aceasta este  o decizie de interpretare (interpretativă), obligatorie pentru toți cetățenii români nu doar pentru cei din puterea legislativă, ci și pentru magistrații din puterea judecătorească.

Curtea a declarat neconstituțională doar soluția legislativă care prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul art.155 al.1 Cod penal deși era sesizată cu excepția de neconstituționalitate a întregului alineat 1 al articolului 155 și si-a construit întreaga motivare a Deciziei 297/2018 limitat la a justifica necesitatea declarării ca neconstituționale doar a acestei soluții legislative, nicidecum prin a pune la îndoială necesitatea ca legea penală română să prevadă instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, deci doar pentru a se putea ajunge, respectând considerentele obligatorii ega omnes și imediate ale deciziei date în interpretarea art.155 alin.1 Cod penal, la soluția preconizată de Curte, restrânsă față de forma initială a „oricărui act de procedură în cauză”, la o formă nouă, manipulată,  și anume: ”Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului

Practic, dupa cum rezultă intrinsec, din decizia 297/2018, cei 6 judecători majoritari ai Curtii Constituționale au considerat că textul art.155 al.1 Cod penal, valid constitutional raportat la instituția juridică reglementată, conține o omisiune legislativă de restricționare a condițiilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale care determină ca soluția legislativă a „oricărui act de procedură în cauză” existentă în textul legal să fie neconstituțională  (”întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale”- paragraf 31), iar acestă omisiune legislativă este de natură constitutională și nu doar legală, astfel că trebuie de îndată corectată chiar de către Curte, prin interpretarea  textului de lege al art. 155 al.1 Cod penal într-un sens restrâns, argumentat în paragrafele  24-33 și sintetizat de Curte în paragraful nr.34 al deciziei, de a fi conform cu ”soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969” deoarece doar aceasta ”îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”.

 

Consider că nu întâmplător majoritatea judecătorilor (de la prima la cea mai inaltă instanță) și a procurorilor țării, implicați în procesul de aplicare a legii, în lipsa intervenției legiuitorului care nu și-a respectat obligația, au atribuit Deciziei nr. 297/2018 natura juridică a unei decizii de interpretare (interpretative), ci au făcut-o în mod firesc, natural, deoarece așa rezultă din înțelesul intrinsec, firesc al deciziei, în ansamblul ei. De asemenea, este foarte relevant faptul că majoritatea covârșitoare a celor care s-au aflat în postura de a respecta și aplica decizia Curții, începând de la magistrați (care lucrează pe baza convingerii proprii izvorâte din conștiința juridică și printre care m-am numărat și subsemnatul în caliate de procuror până la 1 septembrie 2019) și până la teoreticienii dreptului (printre care se numără catedrele de drept penal ale prestigioaselor facultăți de drept din cadrul Universității Babes-Bolyai din Cluj Napoca, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Universității de Vest Timișoara, autori de cursuri de drept precum Mihail Udroiu în ”Sinteze de drept penal. Partea generală, Editura CH Beck, Buxcurești 2020, pag.910-912) au perceput și atribuit această natură juridică deciziei nr.297/2018 pe baza propriei convingeri, independent unii de alții, iar apoi si-au asumat deschis și motivat această interpretare a legii, în soluțiile pe care le-au dat în dosarele penale, ori în lucrările pe care le-au scris.

Ca să fim simplu și bine înțeleși, categoria deciziilor de interpretare ( interpretative) ale Curții Constituționale (denumite în doctrină decizii intermediare sau cu rezerva de interpretare) este acea categorie de decizii prin care se constată neconstituționalitatea unei anumit înțeles sau unei anumite interpretări a textului legal, arătând care înțeles sau interpretare a normei nu mai poate fi aplicată de instanța de judecată  – în cazul nostru a soluției legislative exprimate prin textul ”oricărui act de procedură în cauză”din cuprinsul art.155 alin.1 Cod penal – și respectiv care este interpretarea corectă, în acord cu Constituția, identificată de Curtea Constituțională, în cazul nostru ”soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969” .

Consecința firească a acestei interpretări oficiale, rezultată din decizia de interpretare (interpretativă) a Curții Constituționale, este aceea că după publicarea ei și până la adoptarea unei modificări legislative de către legiuitor (Parlamentul sau Guvernul în calitate de legiuitor delegat) sau a unei noi decizii, de modificare a jurisprudenței de către Curtea Constituțională prin care interpretarea este schimbată, pe toată această durată de timp indifferent cât de lungă ar fi ea (de ordinul lunilor sau anilor),  devine imediat obligatorie pentru toată lumea (parlamentari, guvernanți, magistrati, judecători constituționali, ș.a), fără a fi aplicabile prevederile art.147 alin.1 din Constituție și art. 31 alin.1 și 3 din Legea 47/1992 privind suspendarea de drept a textului de lege pe durata termenului de 45 de zile în care legiuitorul poate pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În schimb, categoria deciziilor simple/extreme ale Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, fără nuanțări sau interpretări din partea Curții Constituționale, sunt cele care nu mai permit sub nicio formă, nici măcar în limite restrânse, nici măcar condiționat de ceva, aplicarea acelei dispoziții legale, care de la data publicării deciziei este ”pe loc„ suspendată, deci nu se mai aplică, iar dacă legiuitorul nu intervine în cele 45 de zile, este considerată abrogată.

 

În ceea ce privește Decizia Plenului Curții Constituționale nr.443/2017, încă de la apariția ei în Monitorul oficial am înțeles că este o decizie simplă, corectă și obligatorie pentru toți, care a consfințit că prevederile art.155 alin.3 Cod penal sunt  constituționale, caracter care s-a păstrat desigur și după publicarea Deciziei Curții nr. 297/2018.  Consider că datorită caracterului său obligatoriu erga omnes, statuările Deciziei nr.443/2017, care nu au făcut până în prezent obiectul unei decizii de schimbare a jurisprudenței și nu au fost modificate în niciun fel, deoarece nu este posibilă modificarea lor implicită de către Curte ci doar expres, prin modificarea argumentată a jurisprudenței proprii, sunt aplicabile în totalitate și după publicarea Deciziei nr.297/2018, astfel că în cauzele penale în care faptele au fost comise în participație penală magistrații trebuie să respecte și să aplice întocmai paragrafele nr. 20-27 ale Deciziei nr. 443/2017, deci inclusiv paragraful nr.24 care stauează fără drept de tăgadă că ” …termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, și nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat. Așa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, același efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau își aduc aportul la săvârșirea lor.”

Această situație incredibilă, a coexistenței și obligativității de aplicare a deciziilor Curții Constituționale nr. 443/2017 și nr.297/2018,  pare a ține mai mult de domeniul Absurdului decât de domeniul Dreptului, dar ea există și trebuie admisă ca atare, deoarece atunci când a pronunțat decizia 297/2018 fără a aplica prevederile art.31 alin.2 din L.47/1992 republicată (pre-citate), Curtea Constituțională nu și-a modificat jurisprudența anterioară exprimată prin Decizia 443/2017, astfel că în orice cauză penală în care faptele au fost comise în participație penală (co-autorat, instigare, complicitate), întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale ”produce efecte față de toți participanții la infracțiune chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei”, în condițiile art.155 alin.3 Cod penal.

 

7.  În privința efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei, la început, practica instanțelor de judecată nu a fost unitară, chiar dacă s-au conturat opiniile majoritare, astfel că au fost pronunțate hotărâri diferite în primă instanță, care fiind atacate cu apel, au ajuns în fața Curților de Apel din țară.

Ca urmare a părerilor diferite apărute în interpretarea efectelor deciziei CCR nr.297/2018, în a doua jumătate a lunii decembrie 2018,  Curțile de apel Constanța și Cluj au sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a unor chestiuni de drept .

În final, după ce a luat punctele de vedere ale instanțelor care au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare s-a solicitat, al instanțelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării, după ce a verificat jurisprudența națională în materie, indicând ”instanțele la care au fost identificate hotărâri judecătorești în materie, după ce a luat punctele de vedere ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și opinia scrisă a unor specialiști cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizărilor, și după ce a ascultat opinia judecătorului raportor (care a fost în sensul respingerii ca inadmisibile a sesizărilor formulate), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a trecut la analizarea admisibilității sesizărilor și la soluționarea lor, dispunând ”respingerea ca inadmisibile a sesizarilor formulate de Curtea de Apel Constanța -Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și de Curtea de Apel Cluj -Secția penală și de minori, a decis că, ”(…) instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecății”.

Chiar dacă această Decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ este una de respingere a sesizărilor, ea este foarete importantă deoarece face pentru prima dată un inventar al punctelor de vedere din practica instanțelor de judecată – și în mod special al curților de apel unde majoritatea hotărârilor penale rămân definitive- a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a majorității specialiștilor în drept penal din cadrul celor mai importante facultăți de drept din țară (profesori universitari, unii dintre ei avocați), generate de apariția în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, rezultând că majoritatea covârșitoare a acestora au înțeles-o ori acceptat-o ca fiind ”o decizie dată în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, având efecte obligatorii atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele”, cu consecința că ”în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză își produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal”.

Chiar dacă Decizia nr. 5/21.03.2019 a fost una de respingere a sesizărilor, mesajul deciziei era clar, și anume că  ”instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectul deciziei (nr.297/2018-n.n), ci să aplice acea decizie (în urma căruia legiuitorul nu a intervenit prin modificarea textului de lege-n.n.) într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecății”, iar după publicarea deciziei în Monitorul official în luna mai 2019, în relativ scurt timp, până la sfârșitul anului 2019-începutul anului 2020, practica instanțelor judecătorești s-a uniformizat, în sensul că decizia CCR nr.297/2018 era una interpretativă care trebuie aplicată conform considerentelor sale și așa a și fost aplicată, astfel că practic nu s-a mai auzit de hotărâri judecătorești definitive de încetare a procesului penal bazate pe această decizie.

Ulterior, prin Decizia ÎNALTEI CURTI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – Completul pentru  soluționarea recursului în interesul legii, nr. 25/11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, nr. 86 din 6 februarie 2020, a fost respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 2.060/1/2019, prin care s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018“.

Și această Decizie cu nr. 25/11 noiembrie 2019 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curti de Casație și Justiție și-a avut importanța sa în materie, pe de o parte în a releva opinia majoritară, predominantă în rândul judecătorilor și a doctrinei de drept penal, de a considera Decizia 297/2018 ca având natura juridică de decizie interpretativă, iar pe de altă parte în unificarea practicii instanțelor, ceea ce a făcut ca după publicarea ei în Monitorul oficial din februarie 2020 să dispară practica neunitară a instanțelor în materie de aplicare a Deciziei nr.297/2018 și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale.

Un aspect interesant este acela că în motivarea deciziei nr.25/11 noiembrie 2019 s-a precizat că ”Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, prin Decizia penală nr. 151 din data de 8 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 316/197/2018, a sesizat instanța de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe“ astfel cum este reglementat după intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018.”

Din articolul intitulat ”Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale între CCR și ÎCCJ(art.155 alin.1 din Codul penal)” publicat de avocat Codruț Preda, la data de 4 septembrie 2020 pe site-ul ”iordachescu-law.ro”, rezultă că sesizarea făcută la Curtea Constituțională prin Decizia penală nr. 151 din data de 8 martie 2019 formează obiectul dosarului nr. 555D/2019 din 14.03.2019 și se afla la acea dată „în faza de raport”. În ciuda căutărilor pe care le-am dat pe internet, nu am reușit să identific ce soluție s-a dat la Curtea Constituțională la această sesizare cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe“ făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală.

 

8. Efectele deciziei Curții Constituționale nr.297/2018 se produc direct, ca decizie interpretativă, chiar și în situația pasivității legiuitorului în a modifica dispozițiile art. 155 alin 1 Cod penal, prin aplicarea imediată concomitentă a dispozitivului și considerentelor sale, după cum rezultă din jurisprudența sa exprimată în mai multe decizii, anterioare, dintre care indicăm cu titlu de exemplu, următoarele:

-Decizia 186/18.11.1999  de  respingere, ca inadmisibilă a excepţiei de neconsti-tuţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, pronunţată la data de 18 noiembrie 1999 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213/16 mai 2000, Curtea Constituţională, care face trimitere la două decizii anterioare ale sale și anume la Decizia nr. 486/1997 (prin care a statuat că ”dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale”) precum și la  Decizia nr. 169/1999 prin care a statuat că ”(…), instanţa judecătorească avea obligaţia ca, în condiţiile existenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997 referitoare la prevederile art. 278 din Codul de procedură penală, să se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia şi, în consecinţa, sa respingă cererea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibila, fără a mai sesiza Curtea Constituţională, urmând ca, în vederea continuării soluţionării cauzei aflate pe rolul sau, să aplice direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind garantarea liberului acces în justiţie.”

-Decizia nr. 536/28.04.2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 482/7.07.2011), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin care Curtea Constituţională a stabilit că   ” …Nu în ultimul rând, Curtea observă că ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru motive deja lămurite de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea. Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.

– Decizia 148 din 17 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a reiterat că ”a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege. În acest sens, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

– Decizia  nr. 651/25.10.2018 (publicată în Monitorul oficial nr. 1083/20.12.2018) Curtea Constituţională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de R.A.B. în dosarul nr. …/2016 al Curții de Apel București și de V.P. în dosarul nr. …/2016 al Tribunalului Ilfov și constatat că: 1.”(…)soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională”; 2. ”(…)soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională”, cu mențiunea că această decizie conține o Opinie Contrară foarte argumentat motivată, exprimată de judecător Livia Doina Stanciu.

9.Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 publicată in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, pronunțată cu majoritate de 7 (judecătorii Valer Dorneanu-președinte, Cristian Deliorga, Marian Enache, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Gheorghe Stan și Varga Attila) contra 2 cu opinie separată (judecătorii Livia Doina Stanciu și Simina-Elena Tănăsescu) în dosarul nr 2.741D/2019, Curtea Constitutională a admis exceptia de neconstitutionalitate ridicată de R.L.S. în dosarul nr. 2.380/63/2016 al Tribunalului Dolj, de I.C.A. în dosarul nr. 1.867/85/2016 al Tribunalului Sibiu, de M.G.S. în dosarul nr. 6.010/215/2018 al Judecătoriei Craiova, de A.S. în dosarul nr. 458/104/2019/a1 al Tribunalului Olt, de I.H. în dosarul nr. 11.649/197/2018/a4 al Judecătoriei Brașov, de M.G.S. în dosarul nr. 1.070/54/2019 al Curții de Apel Craiova, de V.D. în dosarul nr. 9.928/279/2016 al Curții de Apel Bacău, de M.A.M. în dosarul nr. 5.997/63/2016 al Curții de Apel Craiova, de Ș.E.M. în dosarul nr. 46.638/3/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și de R.V. în dosarul nr. 4.708/101/2013 al Curții de Apel Craiova si a constatat ca dispozitiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstitutionale (in ansamblul lor).

În intervalul celor două săptămâni de zile scurse între data pronunțării și data publicării Deciziei, parafrazând o exprimare anterioară, nu doar că a fost greu de bănuit ci a fost aproape imposibil de conceput că la data publicării Deciziei nr.358/2022, Curtea Constituțională, încălcând limitele/barierele constituționale ale art. 147 alin.4 din Constituție care stabilesc în mod indubitabil că ”deciziile Curții Constituționale…sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”, avea să producă un atac direct atât asupra Autorității judecătorești – prin impunerea, retroactiv, a calificării naturii juridice a Deciziei nr.297/2018 ca fiind una simplă/extremă iar nu una interpretativă (cu rezervă de interpretare/manipulativă,  cum au clasificat-o în opinia super-majoritară, covârșitoare, magistrații precum și docrina juridică a catedrelor de drept penal din cadrul unor prestigioase universități din țară, sau autori de cursuri de drept)  și a tezei că în ultimii 4 ani anteriori datei de 9 iunie 2022 nu a existat nicio  întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale (contrar magistraților și aceleiași doctrine juridice, care au recunoscut existența cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale în forma impusă de Curtea Constituțională prin decizia 297/2018) – cât și asupra statului de drept, prin încălcarea Constituției și asumarea atributiilor de ”putere legiuitoare”, cu forțarea impunerii unor interpretări având pretenții de text de act normativ, de lege penală mai favorabilă și de lege de amnistie, precum și prin impunerea unor discriminări nejustificate între cetățenii acestei țări – cu favorizarea unor persoane care au comis infracțiuni și defavorizarea mai multor persoane vătămate, victime ale mai multor infracțiuni!

Iar toate aceste adevărate și grave abuzuri de drept constitutional, comise  de cei 7 judecători majoritari care au adoptat Decizia 358/26 maai 2022 sunt justificate doar de dorința și raționamentul lor de a le imputa politicienilor aflați la guvernare în ultimii 4 ani începând din 18 aprilie 2018 până în data de 26 mai 2022 că sunt vinovați pentru situația creată deoarece nu au ascultat vocea Curții și, preferând să stea în pasivitate 4 ani, nu au adaptat textul articolului 155 alin.1 Cod penal la cerințele Curții exprimate prin Decizia 297/2018, Curtea omițând însă să-și asume responsabilitatea directă pentru perioada de peste 2 ani și 7 luni de zile din cei 4 ani, în care a tergiversat nejustificat termenul de soluționare a dosarului nr 2.741D/2019 înregistrat în septembrie 2019! Și mai gravă ar fi situația dacă s-ar dovedi că dosarul Curții Constituționale nr.555D/14.03.2019 având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe“, ca și cea din dosarul nr. 2.741D/2019, înregistrat ca urmare a sesizării făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția penală prin Decizia nr. 151 din 8 martie 2019, este încă nesoluționat la Curtea Constituțională, perioada de pasivitate a acestei Curți în soluționarea acelui dosar fiind cu mult mai mare, de peste 3 ani și 3 luni de zile!

Potrivit paragrafelor nr. 1 și nr.3-12 din practicaua Deciziei 358/2022, Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. 1 Cod penal, ridicată în 10 dosare penale aflate pe rolul mai multor instanțe din țară, astfel: 1. Prin Încheierea din 16 septembrie 2019 a Tribunalului Dolj-Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2.380/63/2016, privind pe R.L.S.; 2. Prin Încheierea din 2 octombrie 2019 a Tribunalului Sibiu-Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1.867/85/2016, privind pe I.C.A.; 3. Prin Încheierea din 1 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Craiova-Secția penală în Dosarul nr. 6.010/215/2018 privind pe M.G.S.; 4. Prin Încheierea din 16 septembrie 2019 a Tribunalului Olt-Secția penală, pronunțată în Dosarul nr.458/104/2019/a1 privind pe A.S.; 5. Prin Încheierea din 15 noiembrie 2019 (astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 18 noiembrie 2019) pronunțată de Judecătoria Brașov-Secția penală în Dosarul nr. 11.649/197/2018/a4 privind pe I.H.; 6. Prin Încheierea din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.070/54/2019, privind pe M.G.S.; 7. Prin Decizia nr. 327 din 30 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 9.928/279/2016, privind pe V.D. 8. Prin Încheierea din 29 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.997/63/2016, , privind pe M.A.M; 9. Prin Decizia nr. 289 din 22 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în Dosarul nr. 46.638/3/2015, privind pe Ș.E.M. și 10. Prin Încheierea din 27 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.708/101/2013, privind pe R.V, sesizări în baza cărora la Curtea Constituțională au fost înregistrate (în aceeași ordine) dosarele 2.741D/2019, nr.2.743D/2019, nr. 2.744D/2019, nr. 2.981D/2019, nr. 3.129D/2019, nr. 160D/2020, nr. 584D/2020, nr. 706D/2020, nr. 793D/2020 și nr. 838D/2020.

Conform paragrafului nr.2 din Decizie, dezbaterile au avut loc în ședința publică din 5 mai 2022, în prezența reprezentantei Ministerului Public, procuror N.E.E., când Curtea Constituțională a dispus conexarea dosarelor nr. 2.743D/2019, nr. 2.744D/2019, nr. 2.981D/2019, nr. 3.129D/2019, nr. 160D/2020, nr. 584D/2020, nr. 706D/2020, nr. 793D/2020 și nr. 838D/2020 la dosarul nr. 2.741D/2019, care a fost primul înregistrat., dar a amânat pronunțarea pentru data de 17 mai 2022, respectiv pentru data de 26 mai 2022, când a pronunțat decizia.

După cum s-a putut vedea, în majoritatea de 7 judecători care au adoptat decizia nr.358/2022, s-a aflat și președintele Curții Constituționale, dl Valer Dorneanu, care în mod inexplicabil, nu se știe în ce împrejurări și din ce fel de cauze pentru că niciodată nu le-a mărturisit, a  trădat tabăra opozanților din care a făcut parte alături de judecătoarele Livia Doina Stanciu și Simona-Maya Teodoroiu în aprilie 2018 la adoptarea Deciziei nr. 297/2018 – semn că dacă bătea vântul ”unei apropiate noi pensionări” (în data de 9 iunie 2022 avea să i se termine mandatul de judecător) nu mai conta pentru cine și pentru ce ridica mâna la vot – iar judecătorul-raportor (de fapt unul dintre ei, dacă ținem cont de faptul că în toate cele 10 dosare existente independent până în data de 5 mai 2022 când ultimele 9 au fost conexate la primul, trebuia să existe câte un astfel de judecător) a fost, după cum rezultă de prin interviurile date prin presă, dl. Daniel Marius Morar, devenit avocat imediat după pensionarea de la Curte din 9 iunie.

Deși pare incredibil, ireal, totuși Curții Constituționale i-au trebuit peste 2 ani și 7 luni de zile de la prima sesizare ca să dispună conexarea la primul dosar înregistrat, cu nr. 2.741D/2019 (ca urmare a sesizării de către Tribunalul Dolj prin Încheierea din 16 septembrie 2019), a celorlalte 9 dosare având toate același obiect, înregistrate la Curte in următoarele 8 luni de zile, dosarele fiind ținute ca de sine-stătătoare (”independente”) între 2 ani și 8 luni (primele 2 dosare) și  peste 1 an și 11 luni de zile (ultimul dosar, din luna mai 2020), desigur cu procedură proprie și purtarea de corespondență în fiecare dosar (cu Avocatul poporului, Guvern, Parlament ș.a), iar apoi,  adoptând o atitudine ”de superioritate”, nu a dat nicio informație/explicație prin care să arate de ce a durat atât de mult acest ”proces” .

În practicaua Deciziei nr.358/2022 Curtea Constituțională  a făcut prezentarea motivelor invocate  de către autorii excepției (paragrafele nr.13-17), apoi a prezentat punctele de vedere privind  excepția de neconstituționalitate, exprimate de instanțele care au făcut sesizarile, (paragrafele nr.18-28), de Guvern (paragrafele 30-33, care apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată) și de Avocatul Poporului (în paragrafele 34-36, care apreciază că excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. 1 Cod penal este inadmisibilă).

Începând cu paragrafele 38-40 ale Deciziei nr. 358/2022  Curtea Constituțională a trecut la redactarea motivării/considerentelor, mai întâi verificându-și competența (paragraf 38-”Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d din Constituție, precum și ale art. 1 alin.2, ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția”) și apoi arătând că ”39.obiectul exceptiei de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 155 al.1 Cod penal cu următorul conținut: Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“)- identic cu cel al deciziei nr.297/2018!

În paragrafele nr.41-45 din considerentele Deciziei nr.358/2022, Curtea a prezentat în sinteză Decizia nr. 297/26.04.2018 ca jurispudență a sa, fără a face nicio referire la Decizia nr.443/2017 ca practică recentă a sa în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, ca și cum aceasta nu ar fi avut importanță.

În paragrafele nr.46-48 din considerentele Deciziei nr.358/2022, Curtea Constituțională a trecut în revistă  Decizia nr. 5 din 21 martie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curti de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 381 din 15 mai 2019, precum și Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curti de Casație și Justiție, indicate mai sus la pct.7.

În continuare, în paragrafele nr.51-53 ale considerentelor Deciziei nr. 358/2022, Curtea Constituțională a punctat că în jurisprudența sa constantă a reținut că „51…atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiecților de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii“ (…) și a observat că ”52.…evocarea obligativității atât a dispozitivului, cât și a considerentelor reprezintă o metodă utilizată de instanța de contencios constituțional nu doar în ceea ce privește așa-zisa categorie a deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare, ci în ceea ce privește toate deciziile pronunțate de către aceasta. Astfel, Curtea constată că atât obligativitatea dispozitivului, cât și a considerentelor reprezintă un principiu ce însoțește toate deciziile Curții Constituționale, indiferent de soluția pronunțată prin acestea.  (Curtea fiind obligată să include în această categorie și Decizia nr.443/2017, deoarece fiind emisă și ea de aceeași Curte, în mod firesc pretinde statut egal cu celelalte decizii și respectul cuvenit începând chiar de la judecătorii Curții emitente și apoi de la toți ceilalți cetățeni români-n.n).  Așa fiind, Curtea subliniază faptul că, deși în anumite cazuri o decizie a Curții Constituționale poate fi aplicată la speța dedusă judecății într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenția legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligației acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare (…)”.

9.1.)  Dacă până aici motivarea Deciziei nr. 358/2022 este în parametri adecvați problematicii speței, în paragraful nr. 55 al considerentelor acestei Deciziei suntem avertizati că urmează ruptura de Constituție prin deturnarea naturii și semnificației Deciziei nr. 297/2018 , astfel: ”Plecând de la aceste premise, Curtea reține că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează soluția legislativă pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, aplicând criteriile tradiționale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare”.

Desigur că uneori și ”criteriile clasice”- ca de ex. asezarea unor expresii sau formule in dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale – poate avea importanță în stabilirea naturii acelei decizii ca fiind interpretative sau simplă, dar acesta nu este un criteriu serios, astfel că apelând la criteiul enunțat chiar de Curte în paragraful anterior  (”Curtea constată că este important a stabili în ce măsură norma sancționată prin decizia pronunțată de către instanța de contencios constituțional este aptă să funcționeze fără intervenția ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferențiată de la caz la caz…)”, observăm că, anterior deciziei 358/2022, în stabilirea naturii deciziei 297/2018 ca fiind una interpretativă, de imediată aplicare și în egală măsură a dispozitivului și considerentelor sale, tocmai acest criteriu a jucat un rol important, ea fiind aptă să permită interpretarea și aplicarea art.155 al.1 Cod penal în mod uniform de către toți magistratii, chiar și în lipsa intervenției reparatorii a legiuitorului (desigur asta nu înseamnă că legiuitorul este scutit de intervenție!).

În paragraful nr.60 Curtea a apreciat că ”trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018”, iar în paragraful 61 Curtea a constatat că, ”prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297/2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau”.

Da, practica judecătorească uniformizată timp de cca 2 ani de zile începând din cursul lunii mai 2020 și până în 26 mai 2022, în care articolul 155 alin. 1 Cod penal a fost interpretat și aplicat în conformitate cu Decizia nr.297/2018 în sensul că ”cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în procesul penal” a confirmat fără putință de tăgadă că acest ”ansamblu legislativ în vigoare” a fost apt ”să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018”!  Aceasta deoarece magistrații cunoșteau și au ținut cont de faptul că în concepția Curții, decizia nr. 297/2018 nu era totuși complet ruptă de decizia anterioară nr. 443/2017, că era doar o  nuanțare și nu inversul acesteia!

Observăm deci că, cu ocazia motivării Deciziei 358/2022, pentru a redefini invers practicii consacrate natura juridică a Deciziei 297/2018, dar și retroactiv, ca fiind nu o decizie interpretativă ci una simplă/extremă, într-un gest nereușit dar rușinos, lipsit de moralitate, de a-și motiva atitudinea abuzivă, neconstitutională, din ultima decizie, în loc să spună ferm că încă de la început Decizia 297/2018 ”a avut natura juridică de decizie simplă” sau ”a fost o decizie simplă”, Curtea, prin judecătorul ei raportor autor al motivării, și-a pierdut inspirația și a folosit în mod nefericit verbul ”a împrumuta-împrumută” – aceasta însemnând că ”de-abia-atinge” sau ”de-abia se apropie” ori că ”aduce cu” – verbul slab ”împrumută” exprimând foarte bine artificiul nereușit pe care Curtea a tentat să-l folosească pentru a deturna înțelesul de decizie de interpretare pe care i-l acordase acelei decizii încă de la emiterea ei, sau, cel puțin i-l acceptase quasi-unanim (cu câteva mici excepții) din partea judecătorilor și procurorilor respectiv a doctrinei de drept penal general, timp de peste 2 ani și 7 luni de zile, în care, sesizată fiind cu excepția de neconstituționalitate a art.155 alin.1 Cod penal, Curtea nu a fost deloc deranjată de o eventuală definirea greșită a naturii juridice a acestei decizii ca fiind ”decizie interpretativă”!

În continuare, în paragraful 62 al considerentelor Deciziei nr. 358/2022 Curtea a recunoscut totuși (folosind prezentul observă) că datorită modului în care s-a exprimat în motivarea Deciziei 297/2018 ”atât o parte a practicii judiciare, cât și o parte a literaturii de specialitate, plecând de la conținutul paragrafului 34 al deciziei anterior menționate, au apreciat, prin analogie cu dispozițiile din vechiul Cod penal, că, în ceea ce privește cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, aceasta își produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal”.

Chiar dacă nu a menționat decât paragraful 34, nu și paragrafele anterioare 24-28 din Decizia 297/2018, Curtea a recunoscut că atunci în 2018 ne-a transmis, organelor judiciare și scriitorilor de cursuri și articole de drept penal, prin interpretarea directă pe care a dat-o textului art. 155 alin 1 Cod penal și respectiv soluției legislative a ”oricărui act de procedură în cauză” fără a ataca în rest conținutul art.155 alin.1 Cod penal, să înțelegem odată pentru totdeauna că trebuie să ne conformăm imediat cu toții, nu doar politicienii legiuitori din Parlament (ori delegati din Guvern), interpretării sale, ceea ce noi magistrații am și făcut, dar fără a fi vorba în fapt despre vreo analogie ci de respectarea unui înțeles nou și limitat al normei legale stabilit prin interpretare chiar de Curte prin puterea sa de instanță constituțională!

 

În paragrafele 63-66 ale motivarii Deciziei nr. 358/2022, Curtea a început să se refere, în tratarea problemei prescripției răspunderii penale, la prevederile incidente ale Codului de procedură penală, reținând că există diferențe de reglementare între vechiul Cod de procedură penală din 1968 și Noul Cod de procedură penală, iar după ce a reținut că potrivit Codului penal din 1969 ”erau calificate drept cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte în cauză”, Curtea a constatat că ”modalitatea de reglementare diferită a procesului penal în cele două acte normative face necesară intervenția legiuitorului, ori de câte ori sunt necesare adaptarea și concilierea opțiunilor legislative/ jurisprudențiale anterioare, indicate de către instanța de contencios constituțional, cu noua structură a procesului penal”.

Dar în mod cu totul anormal, atunci când Curtea a emis Decizia 297/2018 nu a contat că instituția întreruperii cursului prescipției răspunderii penale de la art. 155 alin. 1 Cod penal era legată de prevederile Codului de procedură penală și că față de legea anterioară datei de 01.02.2014 existau diferențe de concepție (atitudine pe care am criticat-o!) iar acum, la motivarea deciziei 358/2022, după 4 ani de la cea dintâi, contează!

În continuare, în paragraful 67 al motivarii Deciziei nr. 358/2022 Curtea a revenit și s-a referit din nou la Decizia nr. 297/2018 și a reținut că în paragrafele acesteia nr.22 și 23 ”a subliniat necesitatea analizării instituției prescripției răspunderii penale dintr-o dublă perspectivă, această dualitate fiind esențială și în ceea ce privește analizarea instituției întreruperii termenului cursului prescripției” iar după ce a citat partial din cele stauate în cele 2 paragrafe, Curtea a reținut că, ”deși repunerea în termenul de prescripție este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor și împiedicării tergiversării soluționării procesului penal prin exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale de către suspect sau inculpat, aceasta nu poate fi convertită într-un instrument care să justifice pasivitatea acestor organe în îndeplinirea obligațiilor lor legale”.

În paragraful următor, 68, al motivarii Deciziei nr. 358/2022, după ce a constat că în paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018 ”a evidențiat faptul că soluția legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”, Curtea Constituțională a afirmat că ”indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969”.

Da, în practică, nu toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului au fost considerate de magistrați ca acte apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, ci doar cele care legal trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. Pentru că de exemplu, de multe ori, la cererea suspectului/inculpatului, organele judiciare îi comunică (eliberează) în fotocopie diferite acte din dosar (răspunsuri de la instituții publice, extrase de cont bancare, documente emise de societăți comerciale etc.) care nu sunt considerate întrerupătoare de prescriptie. Chiar dacă legiuitorul nu a intervenit legislativ în ultimii 4 ani anterior datei de 26 mai 2022 pentru a defini ori enumera actele care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, respectând cele stabilite de Curte prin Decizia 297/2018, judecătorii (magistrații în general) au aplicat uniform legea.

 

După ce în paragraful 69 al considerentelor Deciziei nr. 358/2022 Curtea Constituțională a precizat că ”în jurisprudența sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării”, în paragraful 70, Curtea a constatat că ”în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligația să și-l însușească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale”.

Afirmația Curții este însă incorectă, deoarece în realitate, prin interpretarea dată articolului 155 alin.1 Cod penal în paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018, Curtea a obligat nu doar legiuitorul (ales sau delegat) să se conformeze acestei interpretări și să intervină legislativ, chiar de ar fi să acceptăm că ea nu era una absolută, ci și magistrații din cadrul Autorității judecătorești, ca organe judiciare chemate la aplicarea legii conform atribuțiilor lor constituționale și legale, care au fost obligati să o aplice conform dispozitivului și considerentelor sale. Astfel, în lipsa intervenției legislative prin care se să stabilească în mod clar cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, previzibilitatea era asigurată prin respectarea considerentelor deciziei 297/2018!

În paragraful 71 al considerentelor Deciziei nr. 358/2022, Curtea Constituțională, reluând atacul la adresa politicienilor din Parlament care nu au intervenit legislativ pentru modificarea art.155 alin. 1 Cod penal după publicarea deciziei 297/2018 în Monitorul Oficial, dar invocând informații anterioare publicării deciziei nr. 25/11.11.2019 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul ÎCCJ, devenite caduce în privința practicii neunitare a instanțelor de judecată în decursul celor peste 2 ani de zile trecuți între timp în aplicarea deciziei nr.297/2018, fără a le actualiza deși ar fi avut această posibilitate, a observat că: ”prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie…”

O nouă greșală majoră s-a produs astfel în motivarea deciziei 358/2022 de către Curte prin modul de exprimare total nereușit al celui care a construit motivarea, deoarece dacă decizia 297/2018 ar fi fost una simplă/extremă încă din momentul publicării ei, tot atunci s-ar fi produs și apariția noii situații lipsite de claritate și previzibilitate care nu ar mai fi permis aplicarea legii, nicidecum nu ar mai fi trebuit să treacă ani de zile în care datorită persistenței situației de identificare a cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale ca ”o operațiune realizată de către organul judiciar” prin substituirea de către acesta a legiuitorului – din care cu acceptul tacit al Curții Constituționale timp de 2 ani și 7 luni de zile – pentru a se ajunge la apariția unei noi situații ”lipsite de claritate și previzibilitate care nu ar mai fi permis aplicarea legii” !

Ori, dacă  noua situație de imprevizibilitate a apărut de-abia la data de 26 mai 2022, sau în primii 2 ani ori in ultimii 2 ani ulteriori pronunțării deciziei 297/2018 (Curtea nu concretizează nicio perioadă ci doar vorbește la modul general!) din cauză că/și după ce organul judiciar a fost lăsat de legiuitor să se descurce singur după publicarea Deciziei CCR nr.297/2018 în identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale timp de 4 ani, atunci de ce Curtea a nesocotit acea situație și nu s-a referit numai la acea poerioadă?

Se observă clar cum judecătorul-raportor autor al motivării deciziei nr.358/2022, în numele celor 7 judecători majoritari ai Curtii Constituționale, a căutat și a adunat tot felul de argumente – unele bazate pe informații expirate, devenite caduce ori mai grav, inexacte, privind practica neunitară a instanțelor de judecată în privința aplicării deciziei nr.297/2018 –  în scopul crerii aparenței că și în luna mai 2022, la fel ca în luna aprilie 2018, s-a produs din nou, s-a repetat, ori provenea din trecut și încă persista, ”o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate”,  situație care justifica astfel emiterea deciziei 358/2022 de declarare ca neconstitutional a textului art.155 alin. 1 Cod penal rămas în vigoare în forma deja interpretată de Curte prin decizia 297/2018!

Una dintre afirmațiile cele mai neîntemeiate ale Curții, fără a se baza pe informații statistice de ultimă oră colectate de la nivelul instanțelor de judecată și parchetelor de pe lângă acestea, prin care să se poată spune exact dacă și câte cauze penale au fost soluționate prin prescriptie cu practică neunitară, în temeiul căreia avea să-și întemeieze decizia 359/2022, este cea a existenței la data de 26 mai 2022 a practicii neunitare care existase din 31 octombrie 2018 până spre sfărșitul anului 2019 !

 

9.2.)  Pe acest teren alunecos pe care a plasat, începând cu paragraful 55 și încheind cu paragraful nr.71 din considerentele Deciziei nr.358/2022, diferite afirmații și argumente contoversate, care să-i susțină concluziile deciziei chiar dacă își încălca propria jurisprudență, în paragrafele nr.72 și 73 Curtea Constituțională și-a dezlănțuit furia și a lansat ”furtuna neconstituționalității”, mai intâi în paragraful 72, în care a constatat că ”ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale”, iar apoi în paragraful 73 în care a constatat în consecință că ”în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”!

Da, chiar dacă și în unele paragrafe anterioare ( ca de ex. în paragraful 55) Curtea Constituțională și-a depăsit limitele sesizării, conținutul paragrafelor 72 și 73 din considerentele deciziei 358/2022 în care este vizibilă lipsa bunei-credințe a decidenților, reprezintă cota maximă de depășire de către Curte a limitelor legale cu care a fost investită și a atribuțiilor constituționale pe care le are, stabilite de Constituție și de legea proprie de funcționare nr.47/1992 republicată.

În realitate, Curtea nici nu avea dreptul legal și constitutional să se pronunțe din nou prin decizia 358/2022 asupra soluției legislative ce a făcut obiectul deciziei 297/2018 prin care a declarat neconstitutională și a interpretat în sens restrâns soluția legislativă a ”oricărui act de procedură în cauză”, prin a defini și preciza în luna mai 2022 ceea ce nu scria în 2018 în acea decizie, respectiv că decizia 297/2018 ar fi o decizie simplă/ extremă, în primul rând pentru simplul fapt că nu era sesizată decât cu exceptia de neconstituționalitate ”a textului rămas” din art 155 al.1 Cod penal, iar în al doilea rând pentru că decizia 358/2022 nu este o completare sau o errată a deciziei 297/2018!

Lipsa bunei-credințe a celor 7 judecători majoritari ai Curții, prin intermediul celui care a făcut aceste afirmatii în paragrafele 72-73 – prima că deși în decizia 297/2018 a făcut referire la veche reglementare (soluția indicată în paragraful 34 al acestei decizii) totuși nu permite ”organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale”, precum aceste organe judiciare deja au și făcut timp de aproape 4 ani, iar a doua că ”în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, … fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” – rezultă din faptul că, raportat la limitele investirii și la scopul urmărit de Curte enunțat în paragraful următor 76, aceste afirmații nici măcar nu erau necesare a fi inserate în considerentele deciziei 358/2022 pentru a se putea declara neconstituționalitatea textului art.155 al.1 Cod penal în forma ”cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“. Consider că aceste afirmații sunt niște fraze prin care autorii motivării deciziei 358/2022 au vrut să fie mai convingători și poate chiar patetici în ceea ce privește justificarea emiterii acestei decizii, dar prin care au devenit abuzivi.

Totusi, chiar dacă prin decizia simplă/extremă nr.358/2022 Curtea a constat pentru viitor – sub nicio formă pentru trecut – că textul art.155 al.1 Cod penal în forma ”cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“  este neconstituțional, care este necesitatea dispunerii prin Decizia 358/2022, cu efect retroactiv pe 4 ani, deci cu efect de lege de amnistie, că în Romania nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale?

În fapt, consider că nu există niciun motiv și nicio posibilitate constitutională și legală ca prin decizia nr.358/2022 Curtea Constituțională să intervină și să impună retroactiv Autorității judecătorești – care potrivit atribuțiilor lor legale au fost obligate să aplice legea penală în toți acesti 4 ani – modul de interpretare a cazurilor de întrerupere a prescripției de către instanțele judecătorești, nici în cauzele penale judecate definitiv nici în cauzele penale aflate pe rolul Instanțelor judecătorești sau Parchetelor de pe lângă acestea, din moment ce până la data de 30 mai 2022 ele au fost deja interpretate ca urmare și potrivit deciziei nr.297/2018, care era obligatorie!

Doar dacă în cei 4 ani de inacțiune culpabilă a legiuitorului s-ar fi creat un vid de interpretare și aplicare de către organele judiciare din cadrul Instanțelor judecătorești și Parchetelor de pe lângă acestea, ca părți ale Autorității judecătoresti, a cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale, ar fi fost posibilă umplerea acelui vid prin retroactivarea deciziei 358/2022! Dar din moment ce în fiecare cauză penală care a fost judecată definitiv până în data de 9 iunie 2022 ”căsuța” vizând cursul/stadiul termenului de prescripție a fost bifată, fie prin considerarea ca împlinit a termenului de prescriptie specială și dispunerea incetării procesului penal fie prin considerarea lui ca neîmplinit și pronunțarea unei hotărâri de condamnare/achitare sau de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei, fiecare loc a fost ocupat și întrucât nu mai există niciun loc liber, pentru a le elibera ar trebui dat timpul înapoi, desființate hotărârile și a o lua de la capăt – ceea ce încalcă grav principiul securității juridice, iar în cauzele pendinte dintr-o dată dispar termenele speciale de prescripție (cu privire la care dispusese prin Decizia 314/9 iunie 2020 respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (4) din Codul penal și ale art. 245 pct. 18 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul official nr 1168 din 3 decembrie 2020) și rămân doar termenele generale de prescriptie!

În paragraful 74 Curtea Constituțională a constatat că ”o astfel de consecință este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligațiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale și a pasivității sale, chiar și în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenției legislative”. Și cu toate că în fraza următoare Curtea a subliniat că ”rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal la exigențele constituționale”, învocând practica neunitară a instanțelor (existentă doar în perioada octombrie 2018-începutul anului 2020) fără a fi mulțumită de faptul că această practică a instanțelor s-a uniformizat în ultimii peste 2 ani de zile (în care ținea în lucru cele 10 dosare separate pe care le-a conexat de-abia în data de 5 mai 2022), și considerând că organele judiciare și-au depăsit limita de interpretare pe care le-a permis-o și le-a stabilit-o Curtea prin decizia 297/2018 – prin aceea că si-ar fi arogat un statut de legiuitor (în locul Parlamentului) prin care își stabilesc ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale după bunul plac – Curtea a justificat că a trebuit să intervină prompt pentru a stopa acest fenomen, găsind (după peste 2 ani și 7 luni de la prima sesizare) și adoptând ca soluție, în contra art. 147 alin.4 din Constituție, redefinirea cu efect retroactiv a naturii juridice a deciziei 297/2018 ce nu făcea obiectul dosarului Curții Constituționale ca fiind decizie simplă/extremă iar nu decizie interpretativă precum o aplicaseră magistrații și, pe cale de consecință, declararea inexistenței în fondul legislativ al țării a vreunei ”caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”!

Adică și-a dat seama Curtea acum, în 26 mai 2022, după peste 2 ani și jumătate de pasivitate raportat la data de 16 septembrie 2019 a primei sesizări cu noua excepție de neconstituționalitate a art.155 alin. 1 Cod penal, ” la concurență” cu legiuitorul parlamentar inactiv începând cu data de 25 iunie 2018, că dacă statuează exact invers decât a vrut să fie situatia când a emis decizia 298/2018, respectiv că timp de 4 ani nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în țară, decretând pe loc o frază echivalentă legii de amnistie penală, se rezolvă toate problemele!

 

În paragrafele nr.75-76 ale deciziei 358/2022, arătând doar paiul din ochii legiuitorului, cei 7 judecători ai Curtii Constituționale, pretinzând că se luptă cu legiuitorul parlamentar leneș și inactive care prin pasivitatea sa a creat o situație ce ”reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituției”, iar nu cu Autoritatea judecătorească (Instanțe și Parchete) care a pus în aplicare în acești 4 ani decizia 297/2018 (ca decizie interpretativă a soluției legislative identificate chiar de Curte) și în activitatea căreia se amesteca astfel în mod direct și inadmisibil, impunându-i sarcina să-și schimbe hotărârile date în ultimii 4 ani sau să emită hotărâri conform alegațiilor Curții, nesocotindu-și statuările din considerentele propriilor decizii anterioare (a se vedea punctul 8) și din paragrafele 51-53 ale Deciziei nr. 358/2022, a constatat că ”în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate.”

Aceasta este de fapt esența motivării Deciziei 358/2022din care rezultă clar că afirmațiile din paragrafele 72 și 73 ale acestei decizii nu erau absolut necesare pentru a  putea fi pronunțată întrucât nu exprimă aspecte de constituționalitate referitoare la obiectul dosarului nr. 2.741D/2019 ci doar statuări ale Curții care nu privesc acest obiect!

 

9.3. Prin procedeul fără precedent al Curții Constituționale aplicat în considerentele deciziei nr.358/26.05.2022 de recalificare după 4 ani de zile, în mod voit cu efect retroactiv, a naturii juridice a deciziei sale anterioare nr. 297/26.04.2018, care nu făcea obiectul dosarului nr. 2.741D/2019, dintr-o decizie de interpretare a textului art 155 alin.1 Cod penal într-o decizie simplă/extremă, și de declarare retroactivă a inexistenței vreunui caz de  întrerupere a cursului termenului de prescriptie a răspunderii penale în fondul legislativ al țării în intervalul de cca 4 ani scurs între datele pronunțării celor două decizii, în condițiile în care în luna mai 2022, într-o practică devenită de peste 2 ani de zile unitară, judecătorii de la instanțele judecătorești și  procurorii de la parchetele de pe lângă acestea, din toată țara, acceptau, respectau și aplicau  art.155 alin 1 Cod penal conform Deciziei nr. 297/2018, în sensul că termenul de prescriptie a răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea acelor acte (de procedură) care trebuie communicate suspectului sau inculpatului, care se aplică inclusiv în cauzele nejudecate definitiv aflate pe rolul instanțelor și parchetelor,  cei 7 judecători majoritari ai Curții Constiuționale au ieșit din sfera prezumției de constituționalitate și de legalitate acordată lor de Constituție și de legea nr.47/1992, trecând în sfera abuzului de drept, în cazul de față al abuzului de drept constitutional, deoarece au încălcat prevederile art. 147 alin.4 din Constituție potrivit căruia ”Deciziile Curții Constiuționale se publică în Monitorul oficial al României.De la data publicării, deciziile sunt general-obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Apreciez că prin statuările Deciziei nr.358/2022 conținute în paragrafele 72-73, Curtea Constituțională și-a depăsit competența legală și constitutională și a încălcat grav independența judecătorilor și a procurorilor în calitate de organe judiciare din cadrul Autoritatii judecătorești impunându-le retroactiv cu 4 ani de zile un comportament prestabilit în îndeplinirea atribuțiilor lor constituționale și legale de înfăptuire a justiției, iar nu unul liber, derivat din ansamblul legislativ și conștiința lor juridică, prin statuările nenecesare din paragrafele 72-73 ale Deciziei!

 

Totodată, amestecându-se direct în activitatea de aplicare a legii unde nu are atribuții și competență, prin Decizia 358/2022 Curtea Constituțională încearcă să-i oblige pe judecători și procurori, în calitate de organe judiciare din cadrul Autoritatii judecătorești, să se conformeze acestor afirmații făcute de Curte cum că prin modul în care a interpretat în decizia 297/2018 vechea reglementare  ”nu a acordat  permisiunea organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale” respectiv  că  ”între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 (a publicării OUG 71/2022) fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”, pentru a schimba hotărârile date în ultimii 4 ani în acest sens, iar rezultatul imixtiunii nelegale a Curții Constituționale în activitatea  Autoritatii judecătorești a început să se vadă prin faptul că au apărut mai multe instanțe judecătorești care s-au conformat dispozițiilor cu efect retroactiv neconstituțional și nelegal al Deciziei nr.358/2022.

Ca urmare, consider că prin conduita sa, de a impune începând din data de 09 iunie 2022, retroactiv, prin decizia 358/2022, Autorității judecătorești – constituită potrivit art.126 din Constituție din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și celelalte instanțe judecătorești (cu participarea Ministerului Public în activitatea judiciară conform art.131-132 din Constituție, și a Consiliului Superior al Magistraturii conform art.133-134 din Constiuție) – modul de calificare a deciziei CCR nr. 297/2018 deși aceasta excedea obiectului dosarului cu care era investită, ca având natura juridică a unei decizii simple/extreme iar nu a unei decizii interpretative și din acest motiv aceasta ar fi avut ca efect încetarea existenței oricărui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, deși decizia 297/2018, în lipsa intervenției legiuitorului de a modifica prevederile art.155 al.1 Cod penal de la publicarea ei în Monitorul official până în data de 30 mai 2022, a fost aplicată timp de aproape 4 ani de zile, de judecătorii de la toate instanțele și de procurorii de la toate parchetele de pe lângă acestea, conform și prin prisma considerentelor sale (dealtfel obligatorii), în sensul că art. 155 alin. (1) din Codul penal reglementează întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, dar și prin inducerea ideii că decizia 358/2022 se aplică prioritar și în locul deciziilor Curții Constituționale nr. 443/22.06.2017 ( care ar fi fost modificată implicit și ar fi rămas fără obiect) și 297/26.04.2018 sus-referită, deci de a dispune pentru trecut în domeniul Puterii judecătorești din care nu face parte, prin care încalcă principiile legalităţii şi securității juridice, arogându-și în mod abuziv o competenţă pe care nu o posedă ceea ce afectează buna funcţionare și desfășurare a activității Autorității judecătorești, Curtea Constituţională a creat un adevărat conflict juridic de natură constitutională cu Autoritatea judecătorească a țarii.

Ca urmare, apreciez că deși trebuia să fie garantul supremației Constituției, Curtea Constituţională a creat un adevărat conflict juridic de natură constitutională cu Autoritatea judecătorească din țară.

Potrivit art. 133 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. În realizarea acestui rol, potrivit art. 134 alin. (4), Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, domnule președinte al Consiliului Superior al Magistraturii vă supun atenției conflictul juridic de natură constituțională creat de Curtea Constituțională pe de o parte, și Autoritatea Judecătorească reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii pe de altă parte, determinat de statuările  Curții Constituționale din considerentele Deciziei 359/2022, pentru ca, după culegerea datelor statistice de la Instanțele judecătorești și Parchetele de pe lângă acestea și analiza situației existente, să puteți decide în temeiul art. 134 alin.4 din Constituție sesizarea Curtii Constituţionale cu acest conflict juridic, pentru a fi judecat de această instantă constitutională în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie.

Cu deosebită stimă,

    Ioan Florentin Lumperdean