Se pare că am trecut Rubiconul, în timp ce voiam să las să se înțeleagă că nu-l voi trece niciodată

Astăzi mi s-a întâmplat un lucru straniu. Ma uitam la un film românesc, pe postul de televiziune Cinemaraton, și la o anumită scenă, cu multa lume, m-am trezit spunandu-i ei „Dar ăștia nu poarta masca?” M-am oprit, ea se uita, mirata, la mine, iar eu spun: „Doamne, au reușit sa ne schimbe!”

Se povestește ca un om al lui Dumnezeu s-a hotărât într-o zi sa meargă într-un bar, spre a-i aduce pe cei de acolo pe Calea Domnului. Azi asa, mâine asa, a devenit un obișnuit al acelui loc. Într-o seara, un obișnuit al acelui bar i-a spus: „De ce nu renunti? Nu vezi ca vii aici de ani buni, propovăduiești întoarcerea la Dumnezeu, dar nimeni nu te asculta, nimeni nu s-a schimbat?”. Omul Domnului l-a privit cu un surâs și i-a spus: „Pana la urma, important este ca nu m-au schimbat ei pe mine”.

Vremurile sunt tulburi. Nu sunt un om al rugăciunii, dar încep sa cred ca, dacă lucrurile vor lua o turnura din ce în ce mai periculoasa pentru libertatea de a fi om, va fi nevoie de post și rugăciune ca să ne apărăm. N-am trecut Rubiconul, spunem, de obicei, în sensul ca nu am făcut compromisul cel mare. Dar cine a fost în Italia a observat ca Rubiconul este un rau asa de firav, încât îl treci fără să-ți dai seama.

Credeam ca fac parte dintre cei putini, carora nebunia acestei pandemii nu le-a alterat felul de ființa. Se pare ca am greșit. Se pare ca am trecut Rubiconul, în timp ce voiam sa las sa se înțeleagă ca nu-l voi trece niciodată.
Ati trăit și voi ceva similar?