Sindromul Hybris sau despre zelul excesului de zel

Rămâne de văzut dacă, până la urmă, vom intra sau nu în acel mult visat Spaţiu Schengen şi dacă un nou verdict negativ va fi şi fatala Bătălie de la Stalingrad pentru regimul Klaus Iohannis, aşa cum prevesteşte Ion Cristoiu. Ipoteză care, după votul de azi din Parlamentul Olandei, nu mai are şanse să rămână doar o simplă ipoteză sau o vorbă în vânt …

Un lucru este cert de pe acum şi anume că vremea lumii uni-polare şi a modelului unic, neoliberal, stă să apună. Stă să apună şi iar ne prinde cu ochii în soare, aşa cum ne-a prins alte schimbări de azimut geopolitic. Şi, odată cu ea, apune şi vremea prea plecatei supuşenii în faţa unui Occident el însuşi confruntat cu un implacabil declin. Desigur, nu unul total şi ireversibil, ci în înţelesul unui apus al acelei heghemonii orbite de putere pe care analiştii lumii actuale îl vizează recurgând la sintagma Sindromul Hybris. Subiect care m-a dus cu gândul la cartea eruditului Aram Frenkian despre înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripde, despre care ne-a vorbit cu atâta pathos fascinanta Zoe Dumitrescu Buşulenga. Temă pe care aveam să o regăsesc în prelegerile cărturarului Ion Banu şi în seminariile cu (la acea vreme) asistentul Gheorghe Vlăduţescu, astăzi distins academician. În esenţă, era vorba despre Mesotes, dreapta măsură(nimic în exces)pe care este înţelept să o păstrăm în viaţă şi a cărei încălcare se soldează cu un Hybris pe care nu îl poţi ispăşi decât prin Catharsis. Învăţătură care într-o anumită privinţă o regăsim şi într-o cercetare atentă a jocurilor de putere ale lumii actuale.

Fireşte, într-o asemenea analiză nu vor afla România în tabăra marilor actanţi şi asta din variate motive asupra cărora nu mă voi opri în notaţiile de faţă. În schimb, realitatea mă obligă să discut despre acea nefericită meteahnă a politicianismului neaoş din vremi imemorabile, care a dat în clocot în răstimpul celor 200 şi mai multe zile ale sângeroaselor evenimente din Ucraina. Judecând mai cumpănit lucrurile, vom constata că,de fapt, este vorba despre mai multe variante de manifestare a acelui nefast sindrom, de vreme ce, în felul lor, şi Putin şi Zelensky, dar şi americanii,respectiv liderii NATO şi căpeteniile UE sunt afectaţi. Cât ne priveşte pe noi, de fapt cei pe care prin votul nostru liber exprimat i-am ales să ne conducă destinele şi să ne reprezinte în Europa Unită şi în lume, trebuie să recunoaştem că şi aceştia dau dovadă că sunt atinşi, foarte zdravăn şi pe termen lung, de o anumită formă a Sindromului Hybris, pe care aş numi-o Zelul excesului de zel. Numesc astfel ardoarea cu care ne-am aruncat , cu arme şi bagaje, împotriva Ursului de la Răsărit, uitând atât de înţeleptul proverb indian care ne învaţă că atunci când dormi lângă un elefant trebuie să ai mare grijă pe ce parte se trezeşte,acesta, brusc. Şi nu numai că ne-am auto-decretat anti-Putinişti din născare dar şi l-am luat în braţe pe actorul de la Kiev de care, discret dar cert, unii decidenţi occidentali şi nu numai, dau semnale că s-au cam plictisit. Noi, adică aleşii noştri, ignorând, într-un mod jalnic şi de neiertat, faptul că regimul de la Kiev supune populaţia de etnie română unui umilitor lanţ de restrişti şi de discriminări. Subiect despre care mai marii momentului din cabinetele de la Bucureşti vorbesc foarte în şoaptă şi numai în treacăt…

Tot dintr-un asemenea penibil zel al excesului de zel, trâmbiţăm, zi de zi,ceas de ceas, pas cu pas, victoriile în cascadă ale trupelor ucrainene, răsturnarea iminentă (şi mereu întârziată) a lui Putin. Uitând,bunăoară, că s-ar prea putea ca la apropiatele parţiale din SUA să se schimbe raportul de forţe din parlament şi că, în cazul în care tabăra Trump va ieşi câştigătoare, ajutorul financiar şi militar dat actualilor guvernanţi de la Kiev să fie sistat. Dar, şi fără ca acest lucru să se întâmple, eu şi alţii ca mine, oameni care nu şi-au pierdut de tot capul, rămânem la convingerea că tot calea negocierilor, a diplomaţiei active şi înţelepte rămâne calea optimă a soluţionării cauzei. De aceea, mi se pare absolut de acceptat ca într-o ţară a cărei diplomaţie are în palmares numeroase reuşite care au validat implicarea, cu mare abilitate, în medierea unor conflicte armate şi a unor acute dispute doctrinare, să fie pus la punct cărturarul Andrei Marga pentru că a pledat pentru soluţia tratativelor şi nu pentru cea armată. După cum nu pot să fiu de acord cu cei care îl înfierează cu mânie sorosistă pe Vasile Dâncu pentru că a exprimat opinii în acelaşi registru. Recunosc, actualul titular al portofoliului apărării nu îmi este deloc simpatic din mai multe motive, dar când omul are dreptate trebuie să o recunoaştem fără alte rocade retorice.

Revenind, pentru a încheia, la sumbra predicţie a lui Ion Cristoiu şi anume că nici până la sfârşitul anului în curs nu vom fi admişi în Spaţiul Schengen şi că, pentru regimul Klaus Iohannis, asta va reprezenta un fel de catastrofa de la Stalingrad (păstrând, desigur, proporţiile), nu aş mai avea de făcut decât o completare. În sensul că, şi în cazul în care vom fi admişi-alternativă care, după votul de azi al parlamentarilor olandezi, stă din nou sub un îngrijorător semn de întrebare-, pentru Klaus Iohannis şi băieţii lui asta nu va fi decât pretextul mult aşteptat pentru o altă Niagară a zelului excesului de zel. Timpul curge încet, dar sigur şi, ca mâine, va bate ceasul desemnării noului şef al NATO. Post pentru care s-au şi anunţat câteva posibile variante de candidaţi, între care figurează şi fostul edil-şef al Sibiului, preşedintele în exerciţiu al României.