Sistemul Național de Sănătate a devenit prioritatea numărul unu a Guvernului Johnson

Mandelstam (2011) menționează că „în 1997, Guvernul New Labour a promis să investească în salvarea și modernizarea Sistemului Național de Sănătate” (National Health Service – NHS). Acel an a marcat începutul a ceea ce s-a numit campania Demnității în Saloanele de Spital. În acel an, The Observer a publicat o serie de articole despre neglijența la care sunt supuși bătrânii în spitale. Primele editoriale au fost scrise de jurnalistul Martin Bright, care a fost oripilat de tratamentul la care a fost supusă bunica lui. În guvern s-a produs panică, astfel încât, la câteva zile, Tony Blair anunța pe programul TV al lui David Frost că se va investi masiv în NHS. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar banii nu s-au folosit pentru acei pacienți, ca de pildă mama Lordului Winston și mulți alții, de vârsta a treia.”…. „În 2009, un medic legist a dat un verdict de deces din cauze naturale, la care a contribuit neglijența din Queen’s Hospital. Decedatul, Mr. Walter Gibson, în vârstă de 86 de ani, veteran din cel de-al doilea război mondial, campania Normandy, a murit în 2008, în spital, în urma infectării escarelor care au fost cauzate de faptul că a fost lăsat să șadă, în două ocazii diferite, 19 ore pe un cărucior de spital, după ce a fost admis cu o infecție pulmonară. Spitalul, înființat în 2005, nu avea suficiente paturi.”[1]

În februarie 2011 a urmat preludiul la Investigația Publică din scandalul Mid Staffordshire (Spitalul Stafford), în forma unui raport către Parlament, intitulat Care and Compassion (Grijă și Compasiune), întocmit de Ann Abraham, Health Service Ombudsman.[2] Raportul se concentrează pe zece plângeri din cele câteva sute, referitoare la îngrijirile pe care le primesc bătrânii în spitale, plângeri trimise anual către biroul Ombudsman-ului. Raportul este inechivoc în privința eșuării NHS-ului de a oferi demnitate, compasiune și îngrijire elementară. Cu toate acestea, răspunsul Guvernului de la acea dată a minimalizat implicațiile raportului.[3]

Câteodată, se fac auzite argumente care susțin că sistemul privat gestionează problemele mai bine și mai eficient decât statul și prin urmare, NHS-ul ar trebui să comande servicii de la sistemul privat.[4] Dar, nicăieri nu se afirmă idei asemănătoare celor care încep să-și facă simțită prezența la noi, împinse la înaintare de către Guvernul PNL Orban, și anume, ca statul să deconteze cetățenilor serviciile medicale accesate de aceștia în regim privat. Există o diferență, nu doar de nuanță, cât mai ales de fond, între cele două viziuni de natură capitalist agresivă. Argumentele engleze ar păstra NHS-ul pe locul șoferului care ar decide serviciile pe care să le comande pentru pacienți și ar avea și fondurile necesare comenzilor și plăților, în schimb ce opțiunea capitalist sălbatică de pe meleagurile mioritice ar subvenționa sistemul medical privat, pentru a face față influxului de pacienți care vor alege să acceseze servicii private, decontate prin sistemul de stat. Ceea ce înseamnă: statul dă spitalelor private și apoi mai dă și pacienților/beneficiarilor de servicii, luând de la bugetul Sănătății de stat, adică de la Sărac.

În plus, în Anglia există noțiunea că în cazul oamenilor care plătesc pentru servicii medicale private, felul în care piețele de consum operează vor face ca acele servicii să fie de calitate. Totuși, aceste teze nu sunt susținute de istorisirile din azilele de bătrâni. Beneficiarii acelor servicii sunt atât cetățeni finanțați de NHS sau Consiliile Locale, cât și cei care plătesc singuri pentru servicii. Iar serviciile proaste și escarele letale nu discriminează în funcție de sursele de finanțare.[5] Mandelstam (2011) susține că nu există motive de a crede că dacă sistemul privat ar prelua, în orice proporție, gestionarea și managementul spitalelor NHS, tarele și eșecurile pe care cartea lui le trece în revistă și le analizează, ar dispărea.

În campania Referendumului pentru Brexit, Conservatorii și Ukip au promis o investiție de 350 milioane lire în NHS și că acei bani vor face cale-ntoarsă de la Bruxelles. The Brexit Bus pledge (angajamentul Autobuzului Brexit) i-a smintit inclusiv pe mulți Laburiști – prin tradiție, susținători fervenți ai NHS-ului- ca să voteze Leave. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă aceiași politicieni ar fi promis că vor investi acele milioane (sau jumătate din sumă) în sistemul medical privat? Poate englezii ar fi sărit ca arși, mirosind gogoașa și pericolul și alta ar fi fost acum istoria. Vrem noi să fim mai capitaliști decât capitaliștii cu cea mai mare experiență în ale Capitalului? În contextul crizei Coronavirus, Bugetul hotărât de Guvernul Johnson pe anul 2020 anunță un plan de 12 bilioane lire în plus, care să ofere un sprijin Serviciilor Publice (Îngrijire/Asistență Socială; Transporturi; locuințe sociale; Pompieri, etc.), cât și indivizilor și business-urilor cu finanțele afectate de Covid19. În plus, un Covid19 răspuns de 5 bilioane lire pentru NHS și alte servicii publice, care să ajute la gestionarea crizei, recuperarea și întoarcerea la normalitate. NHS-ul a devenit prioritatea numărul unu a Guvernului Johnson, împlinind promisiunile, așteptările celor care au votat LEAVE și depășind așteptările celor care au votat REMAIN, sau sunt Laburiști convinși, din tată-n fiu. Bugetul anunță o creștere de 34 bilioane lire pe an pentru NHS, până în 2024. În plus, bugetul alocă peste 6 bilioane lire pe durata acestui Parlament pentru a crea 50 milioane noi programări anual la cabinetele de medici de familie și un plus de 50.000 de asistenți medicali.[6] Cu toate acestea, previziunile făcute de The King’s Fund, nu debordează de optimism, afirmând că aceste creșteri semnificative la bugetul NHS, vor alevia presiunile cu care se confruntă sistemul medical de stat, dar nu vor fi suficiente pentru a rezolva complexitatea problemelor care macină NHS-ul.[7]

Bugetul 2020 al Guvernului Johnson anunță, în contextul negocierii Brexit deal-ului cu UE, până la sfârșitul anului 2020, dar mai ales în contextul crizei Covid19, cu implicații complexe și poate de durată, o trecere de la austeritatea din ultimii zece ani dominați politic de Conservatori, la consum și creștere economică, dar și împrumuturi, până ce se va face simțită creșterea economică. Această schimbare mă face să cred că politica de austeritate poate nu a fost atât alegerea Regatului Unit, nici chiar a Conservatorilor, cât mai ales o consecință a plierii pe politicile de austeritate promovate de nucleul dur al statelor UE. Bugetul acestui guvern este cel mai generos social, din ultimii 30 de ani. E adevărat, problemele sociale și economice actuale le-au depășit pe cele de atunci, chiar fără a lua în calcul Covid19.

[1][2][3][4]Mandelstam, M. (2011) How We Treat The Sick. Neglect and Abuse in Our Health Services. Jessica Kingsley Publishers.
[5] Parliamentary and Health Service Ombudsman (2011) Care and Compassion? Report of the Health Service Ombudsman on ten investigations into NHS care of older people. HC 778. London: the Stationery Office, p.5.
[6] HM Treasury, Policy Paper Budget 2020.
[7] https://www.kingsfund.org.uk, The NHS budget and how it has changed. The Kings Fund.