„Sistemul” (partea a treia)

A îmbrăca roba de magistrat este visul multor tineri absolvenți ai facultăților de științe juridice, la noi și în alte părți. Motivația diferă de la aspirant la aspirant, ba perspectiva unor privilegii interzise muritorilor de rând (spre exemplu, Cosimo Ferri „a înțeles foarte bine că magistrații care intraseră în sistem după `97 nu trăiseră perioada din `68: înainte de toate își doresc o viață comodă, fără dificultăți; au muncit din greu pentru a ajunge acolo și pentru a purta roba, iar acum vor să se bucure de asta, să trăiască mai bine și să nu fie implicați în dispute ideologice extenuante”), ba continuarea tradițiilor familiale, ba frustrările din mediul de baștină, ba dorința de a preface lumea prin actul de justiție. Luca Palamara își explică opțiunea: „Acțiunea eroică și nebunească a lui Di Pietro entuziasmează generația mea de viitori magistrați, ne înflăcărează cu idealuri puternice, conștienți că putem să schimbăm pentru totdeauna ierarhiile, rolul și imaginea magistraturii. Suntem animați de flacăra sfântă a afirmării egalității legii pentru toți, dar, în același timp, realizez că, din momentul respectiv, magistrații nu vor mai fi birocrații gri și anonimi, ci, mai degrabă, staruri evocate și invocate oriunde, faimoși ca un actor sau ca un fotbalist, puternici ca un politician, dacă nu și mai mult. (…)

De altfel, cei din generația mea urcă pe fugă în el (tren, n.m.) suntem tineri și ambițioși, ne simțim învestiți cu o misiune salvatoare. Cine visează să devină magistrat, îmbrățișează cariera de anchetator în Ministerul Public, justițiarul fără pată care îi vânează pe cei răi, care este căutat de jurnaliști și care, mai devreme sau mai târziu, va ajunge în ziare și la TV.”

Este Italia anilor ’90 și am trăit de la distanță acele vremuri, celebrul Di Pietro, cel care ulterior va regreta multe dintre acțiunile sale judiciare, devenise un model și pentru procurorii români. Era o perioadă de entuziasm popular, tumultuoasă și nemaiîntâlnită în „Cizmă”, caracterizată prin asaltul justiției asupra clasei politice. Ei bine, în acest context, eroul cărții mărturisește: „Sunt singur, în 1996 promovez concursul și pe 15 decembrie 1997 încep aventura mea în magistratură. Spre deosebire de mulți dintre colegii mei care astăzi se bat cu pumnul în piept, nu-i cer o recomandare politicianului aflat la rând să ierneze la Roma în vreo comisie parlamentară, ci aleg ca primă destinație Parchetul Reggio Calabria, pe atunci clasificat ca locație defavorizată. Nu aveam idei politice speciale. Tatăl meu era din zona socialistă, iar rolul său a fost fundamental în guvernul Craxi în privința faimosului caz Sigonella. Înainte de universitate, urmasem toate ciclurile de studii – de la grădiniță până la bacalaureat – la școala catolică Cristo Re din Roma, iar puțin a lipsit ca să devin preot. Fratele Roberto, ghidul meu spiritual, mă selectase ca băiat de altar al școlii. Aceea fusese educația mea, iar aceea era orientarea mea culturală: un catolic moderat ale cărui prime voturi oscilau între partidele de centru”. Abia înregimentat în Ministerul Public, are o primă revelație: „Înțeleg că am nevoie de o protecție și pentru acest lucru mă înscriu în curentul Magistratura Democratică. Așadar, în acest moment, chiar dacă nu sunt pe deplin conștient, trec pragul porții și intru în «Sistem».”

La început, participă ca orice învățăcel la „ședințele curentului unde se vorbește mult și se concluzionează puțin, un fapt obișnuit pentru curentele de stânga din magistratură. Însă, înțeleg importanța relațiilor, când în weekend mă întorc la Roma, cultiv cât mai multe posibil, mai ales între colegii din generația mea și intuiesc că într-o zi ar putea să-mi fie util și așa va fi. La puțin timp după, am o primă confirmare a faptului că «Sistemul» funcționează. (…)

La începutul lui 1998, Armando Spataro, magistrat la Parchetul Milano, deja pe-atunci faimos și aflat în prima linie, atât în lupta împotriva terorismului, cât și pentru angajamentul său politic în interiorul curentelor de stânga ale magistraturii, candidează la CSM și vine la Reggio Calabria în campanie electorală. Eu îi garantez votul meu și îi asigur altele, încă de pe-atunci aveam abilitatea de a face asemenea lucruri. Spataro este ales și, în cursul mandatului său la CSM, eu cer transferul la Roma. Cererea este respinsă: nu sunt locuri libere, dacă vreau, pot să solicit mutarea la Parchetul Tivoli. Reflectez o noapte și răspund: «Nu, mulțumesc». Dar când deja îmi pierdusem speranța, sunt sunat. (…)

«Dragă Luca, acel loc pentru tine la Roma s-a eliberat, felicitări și spor la muncă», îmi zice Spataro. Avea meritul ceva de-a face cu cele întâmplate? Este posibil; eu am înțeles-o ca pe o cooptare în echipa celui mai puternic lider al celor duri și curați din stânga judiciară, căruia i-am rămas întotdeauna îndatorat: întorcea un favor primit și, în același timp, mă lega și mai strâns de cauza sa. În acel moment, am conștientizat cum funcționează «Sistemul»: eu îți dau ceva ție, iar tu, la momentul oportun, îmi vei răspunde la fel.” „Dă-mi ca să-ți dau !”, cu alte cuvinte, valabile pretutindeni și întotdeauna, căci „roata se învârte, dar nu va deveni niciodată pătrată”. Numai că proaspătul om al legii mai deprinde o lecție a vieții: „Că eu trebuia să găsesc motive să dau telefoane, nu să le primesc. Și pentru acest lucru trebuia să fiu la Roma, nu la Reggio Calabria și nu în Magistratura Democratică, curent ideologic inaccesibil unuia cu biografia mea, ci într-un curent mai puțin structurat și mai pragmatic”. Așa că, „la final, mă las sedus de avansurile primite de la UNICOST. Lor le spun clar: eu am voturile, voi rețeaua, vin cu voi, dar cu condiția să fac reformă și să comand. În 2005, câștig în mod categoric alegerile locale de la Roma, în 2007 sunt alegerile pentru comitetul național și UNICOST zboară la 42 de procente: aproape jumătate dintre magistrații italieni sunt de partea curentului meu, stânga este învinsă.(…) Obiectivul este mereu același: să împiedicăm ca un guvern de centru-dreapta să aprobe reforme ale justiției inacceptabile pentru noi. (…) Președintele Napolitano mă primește și mă încurajează personal să continui pe acel drum. Mă întâlnesc cu Mastella, cu care stabilesc o relație bună, ei bine, intru în lumea celor care contează. Dar focul care mocnea sub cenușă va face ca în scurt timp să se dezlănțuie iadul. (…) În realitate, la finalul lui 2003 am ieșit din Magistratura Democratică. Se întâmpla după un congres în care era invitat secretarul CGIL, Cofferati, care, în cadrul entuziasmului magistraților, a lansat acuzații împotriva lui Berlusconi și a Guvernului său, în funcție în acel moment. (…) În ziua aceea s-a întâmplat ceva neobișnuit. Unul dintre cei mai cunoscuți magistrați italieni, Antonio Ingroia, procuror al orașului Palermo, conducătorul anchetei care investiga pactul Stat-mafia, a urcat pe scena unei manifestații organizată la Roma de Stânga, în apărarea Constituției, amenințată, potrivit organizatorilor, de reformele pe care guvernul de centru-dreapta le aplica, mai ales cele privitoare la justiție. Ingroia perorează împotriva președintelui Consiliului, Berlusconi, pe care îl implicase, fără succes, într-una din numeroasele sale anchete. Întâmplarea, care a făcut senzație chiar și în atmosfera de exasperare a acelor ani, era, în mod obiectiv, un episod ireal, care ne luase pe toți prin surprindere.(…)

Da, așa e, dar am trimis un simplu mesaj de susținere; în primul rând pentru că înțelesesem atmosfera și, în al doilea rând, pentru că magistrații din piață erau într-o contradicție de termeni, justiția se exercită în sălile de tribunal, nu în piața orașului. Și liderul stângii, Giuseppe Cascini, rămăsese perplex, definind acest gest ca un exces de egocentrism și nevoie de atenție. Nici la președinție gestul nu a fost bine primit.(…)

În acel moment, Ingroia era încă un campion în lupta antimafia, dar i-am explicat foarte clar poziția mea. Alături de mine se aflau și colegii din consiliul ANM, apoi am fost lăsați singuri. L-am înfruntat cu fermitate, dar eram cu adevărat surprins de faptul că el insista să rămână izolat și, în același timp, mă privea suspicios.

I-am explicat că, la Roma, lumea politică și instituțiile de stat erau foarte iritate de atitudinea lui denigratoare, dar el nu putea fi deturnat. Ne-am despărțit cu o strângere de mână. Astăzi, susține că că mă dusesem în numele președintelui Napolitano. În ceea ce mă privește, pot să spun că am acționat în numele meu, deși, e adevărat că, odată revenit la Roma, tot prin intermediul lui Loris D’Ambrosio, am încercat să mediez această situație, dar fără succes: înțelesesem imediat că soarta lui era deja stabilită, ca, de altfel, soarta tuturor celor care sfidează în mod ostentativ «Sistemul». Să spunem că și-o căutase, se identificase cu rolul de martir cu orice preț. Și când îți aprinzi singur rugul, nu te poți numi sfânt. Aș vrea, totuși, să aduc un argument în favoarea lui: ceva ce nu îmi este clar. De ce directorul de atunci al ziarului Repubblica, Ezio Mauro, menționat de Ingroia în acele momente, a declarat public că nu mă cunoștea, când interviurile mele erau constant solicitate de ziarul lui, ca să obțină declarații împotriva guvernului de centru-dreapta?” Parcă scene dintr-astea am trăit și noi recent, cu magistrați transformați de bunăvoie în activiști politici aliniați ostentativ pe treptele Palatului de Justiție și urlând la „Ciuma Roșie” …

Curând, proscrisul de azi și-a dat seama că „obiectivul «Sistemului» este să-și acapareze noul magistrat. Cum? Făcând ca el să se înscrie cât mai repede posibil în propriul curent. Funcționează astfel: când intri în profesie, ești repartizat, pentru o anumită perioadă de timp, unui magistrat cu vechime și «cine merge cu cine» o decide o comisie care se întrunește în acest sens pe baza procentelor fiecărui curent. Dacă intră 60, 30 vor merge să facă un stagiu la un magistrat cu vechime din UNICOST, 20 la unul din Magistratura Democratică, 10 la unul din Magistratura Independentă. Este evident că, foarte probabil, acești copii se vor înscrie în curentul îndrumătorului lor, mai ales dacă acesta va forța nota. Este sursa fiecărui curent pentru asigurarea existenței «Sistemului», motiv pentru care ele luptă pentru a-și impune propriii oameni în cele mai importante parchete, inclusiv din punct de vedere numeric, precum Milano, Roma, Napoli, Palermo și Catania. Și astfel se va întâmpla la fiecare mutare din viața profesională, cu condiția ca tu să vrei să faci carieră.” Și, ca să înțelegem cu adevărat modul în care „Sistemul” preia puterea, Palamara nu se sfiește să mai ridice un voal de pe chipul stâlcit al Justiției: „Nu veți crede, dar curentele sunt ca o echipă de fotbal: este nevoie de o pepinieră bună, fără de care nu se merge nicăieri. Căci competiția nu se reduce doar la o miză economică, constând în exercitarea funcției de comisar în concursurile pentru numirea magistraților. Cea care decide este a treia Comisie a CSM, adică un organ reprezentativ al curentelor, care, la rândul său, îi repartizează pe comisari, iar despre aceasta există ample referiri în convorbirile mele telefonice. Aceasta este necesar nu doar, dar și pentru a garanta reușita propunerilor: este suficient să ne gândim că prin acest mecanism, în timpul consilierii mele, doi copii ai unor membri CSM au devenit magistrați. (…) Întocmai, toată lumea este la fel, iar magistratura nu încalcă regula.” De pildă, „există, vă dau un exemplu, 40 de locuri de repartizat între judecătorii Curții de Casație și procurorii generali. Bine. Cei patru șefi de curent se așază informal în jurul unei mese (normal, cea a șefului de grup al curentului cel mai important, care se află la primul etaj în palatul CSM) și, înainte de orice votare oficială, fiecare este cu lista sa, diferită de a celorlalți. Și se începe: mie îmi revin 15, ție 10, celui de-al treilea 7 și așa mai departe, până se completează toate rubricile. Vorbim despre candidați buni și pregătiți? Posibil, uneori da, alteori mai puțin. Fapt este că nu se ține cont de curriculum, cum ar trebui; se merge pe criteriul separației principiale și, un magistrat la fel de bun, dar neînscris într-un curent, rămâne pe dinafară, nu are nicio șansă ca cererea sa să fie admisă. La final, numele alese ajung securizate într-o deliberare a plenului CSM, care aprobă în unanimitate, jocul este făcut, iar aparența este salvată. (…) Dacă eu îl dau afară pe unul dintre ai tăi, tu te vei răzbuna, dând afară pe unul dintre ai mei.” Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi, ce dacă trăim în mileniul trei ?! Bunăoară, „în momentul în care cineva se autopropune pentru o numire, el încalcă regulile jocului, admițând că CV-urile și aprecierea obiectivă nu sunt unicele criterii posibile și admisibile. Fiecare autopromovare ajunge într-o urnă, împreună cu alte zeci, și rata de succes depinde de abilitatea referentului de a o promova prin acorduri, schimburi, trădări și negocieri, mișcări în care politica este un pion important. E o treabă murdară asta? Depinde. Dacă acel candidat învinge, clar va spune că a fost o victorie binemeritată; dacă pierde, va striga peste tot că este «dominația grupurilor de influență». Când procurorul Giovanni Salvi a negociat cu mine pe o terasă din Roma viitorul său post de procuror general al Curții de Casație, la ce se aștepta? Că urma să o discut seara la masă cu soția mea sau că mi-aș fi pus la bătaie toate relațiile ca să mă asigur că își va atinge obiectiul? Nu era prima dată când eu și Salvi, ajuns ulterior în acea poziție, ne intersectăm.”

Vasăzică, structura CSM „se schimbă la fiecare patru ani și este alcătuită – pe lângă cei doi membri de drept, Procurorul general și Primul-Președinte al Curții de Casație – din 16 membri aleși de curentele magistraturii și 8, de Parlament, dintre care se va alege pe urmă Vicepreședintele. Este, așadar, punctul maxim al intersecției intereselor din magistratură și politică, interferențele și presiunile reciproce fiind foarte puternice. Este momentul în care puterea își exprimă maximumul abilităților sale, nobile și mai puțin nobile. De exemplu, pentru un magistrat, intrarea în CSM înseamnă nu numai dublarea salariului mediu de șase mii de euro timp de patru ani, ci și accesul la un traseu preferențial în momentul reluării carierei.” Peste tot aidoma…

Din această poziție, bine poziționat în hățișurile de interese, Luca Palamara constată: „Mai rău este să admiți că magistratura are menirea, de fapt obligația, prin cei care ocupă posturile de conducere, de a face politică pentru a modela societatea, împreună cu un partid de referință – în acel caz PCI[1] -, dar, dacă este necesar, chiar și fără acesta sau de-a dreptul împotriva acestuia. Pentru a face acest lucru, trebuie să formezi o clasă de magistrați îndoctrinați și să-i propulsezi în funcții strategice pentru a influența viața politică nu prin legi, ci prin sentințe (subl.n.). Astfel se naște «Sistemul» numirilor nu pentru merite, ci doar pentru apartenența la un curent. Este de netăgăduit: curentele s-au născut cu cele mai nobile idealuri și, în acest context, Magistratura Democratică s-a autoproclamat superioară din punct de vedere etic. S-a născut în 1964, la Bologna, când un colectiv de magistrați ideologizați, s-au constituit într-o grupare organizată în interiorul Magistraturii în strânsă legătură cu Partidul Comunist, iar aceasta va condiționa activitatea categoriei până în zilele noastre. Magistratura Democratică este embrionul sistemului.” Tocmai de aceea, „alegerile vor putea schimba câteva nume, dar «Sistemul» nu se schimbă niciodată: este îndeajuns să se actualizeze agenda, atât. Așadar, gândesc rațional și hotărăsc: în loc să mă înscriu pentru un loc în politică, ce ar putea să nu vină, stabilesc intrarea în CSM, inima magistraturii, seiful care are în custodie mii de secrete, pe care acum, nume cu nume, numire cu numire, sunt gata să le povestesc.” Nu înainte de a remarca, pe bună dreptate, că „implicarea punctuală a «Sistemului» în procese nu este dovedită, dar vă pun întrebarea: colegul pe care cu metoda pe care am văzut-o, l-ai numit la Casație, într-un tribunal sau într-un parchet, va fi pe urmă sensibil la rugămințile tale?” Mda, grea întrebare, însă, ca practician al dreptului vreo trei decenii și ceva, răspunsul este, mai degrabă, afirmativ. În definitiv, nu ăsta e rolul „SistemuluI”, să controleze actul de justiție în anumite cazuri? Desigur, în cele cu miză politică și economică importantă… Căci, pocăitul nu are „dubii că ar exista azi o demarcație clară între apărarea legitimă a intereselor justiției și utilizarea ei pentru scopurile politice ale unei părți a magistraturii, parte care găsește acoperire și protecție în curentul său, precum și în partidul politic susținător.” Pentru a înțelege cum stau lucrurile, este devoalată istorioara unei numiri: „(…) același Cascini, lider al curentului de stânga, dur și cinstit, pe care eu l-am susținut – cum el a recunoscut public – pentru a deveni procuror adjunct al Romei, în pofida lui Sergio Colaiocco, magistrat care azi este titular al anchetei în privința lui Giulio Regeni. În privința acestei numiri, aș vrea să fiu clar: cu mintea de pe urmă, pot să spun că acțiunea față de Sergio Colaiocco a fost o adevărată «lovitură sub centură» a «Sistemului». Pentru a-l ajuta pe Cascini, de care în acel moment eram legat de o strânsă prietenie, era necesar să-i elimin concurenții. Și Colaiocco, tocmai prin calificativele profesionale obținute, era. Se deduce și din convorbirile mele telefonice: îl sun pe Paolo Auriemma, procuror din Viterbo, spunându-i că acest Colaiocco trebuie să-și retragă cererea pentru a nu sta în calea lui Cascini. Auriemma organizează o întâlnire între cei doi candidați. La final, reușim cu greu să îl convingem pe Colaiocco să-și retragă cererea și să-mi trimită dovada că a făcut-o. (…)

Pentru a ne înțelege, vorbim de același Cascini care – cum rezultă și din discuțiile pe chat – îmi va cere bilete gratis pentru a se duce la stadion, el și fiul lui, pentru că nu mai are legitimația de invitație de la CONI. Ei bine, acea morală dublă tipică a acelei zone culturale și pe care recent, anumiți magistrați înscriși în curentul său chiar i-au reproșat-o, astfel încât l-au forțat să-și dea demisia din Magistratura Democratică. Și totuși, țin să precizez, și el era un instrument.” Alteori, intervine cineva de la Quirinal : „Interpretez acea discuție prin telefon ca pe un fel de «încearcă să înțelegi situația, nu se putea face altfel», pe de o parte, iar, pe de alta, «știi, regizorul întregului ansamblu nu sunt eu, ci președintele». Imediat după numirea ministrei, Loris mă sună din nou și îmi spune: «Doamna Severino este un avocat mare, dar nu cunoaște lumea noastră, nu cunoaște culisele magistraturii și cu atât mai puțin cele ale politicii. Tu trebuie să o ajuți, trebuie să fii în asentimentul ei, este important și pentru noi».” Altminteri, „este de neconceput ca «Sistemul» să nu se implice în numirea procurorului din Milano. Dacă, așa cum se zice în mediul nostru, procurorul din Roma valorează cât doi miniștri, atunci cel din Milano, ca să fim modești, valorează cel puțin cât unul și jumătate. Și asta o știu toți.”

Ziaristul nu-și poate reprima o întrebare de bun-simț: „Dumneavoastră susțineți, așadar, că în magistratură hotărârile se iau în afara organului instituțional care este CSM. Știți câte persoane, din politică și din companii publice și private, pentru fapte de acest gen sau pentru fapte de «trafic de influență» mai banale în au ajuns să fie anchetate și trimise în închisoare?” Dezinvoltura intervievatului este memorabilă: „Cu siguranță că știu și este o rușine. Noi suntem însă mai presus de lege, nimeni nu ne controlează: câinii nu se mușcă între ei (subl.n.). Și pe urmă, formal, totul este firesc. La CSM, și eu am fost acolo, se fac audierile pentru a hotărî cine promovează și cine nu, dar dacă nu e clar încă, acele audieri sunt pur formale. Lăsați-mă să o spun limpede: cine le consideră panaceul tuturor bolilor trăiește pe Marte, deoarece candidații găsesc nu doar persoane neglijente, ci deseori cu totul nepregătite. Să explici cum se dorește să se organizeze un parchet unor persoane care într-un parchet nu au petrecut niciodată o zi de lucru acolo este ca și cum… este ca și cum, dacă un director de ziar, mi-ar explica mie cum intenționează să organizeze redacția și care este linia editorială. Dar acesta este: cine este audiat deseori aparține unui curent, care, în baza acordurilor încheiate, l-a pregătit despre ce să spună și ce să nu spună pentru a nu risca să sară în aer înțelegerea deja stabilită asupra numelui lui sau pentru a încerca, după caz, să-l păstreze în joc. Odată efectuată formalitatea audierilor, intră în joc curentele, cu secretarii care încep să discute cu membrii CSM. Aici este meciul adevărat. Și este un meci, cum în parte am văzut deja, care nu exclude loviturile, inclusiv loviturile sub centură. Cazurile parchetelor Palermo, Napoli și Milano, adică ale celor mai importante parchete împreună cu Roma,sunt exemplare în acest sens.”

Numai că, „dacă sfidezi «Sistemul», ești terminat, independent de faptul că tu ai dreptate sau greșești. Și eu știu bine asta, pentru că, în acel moment, «Sistemul» eram eu.” Iar „experiența mă face să cred că scurgerile de informații sunt unele dintre nenumăratele arme folosite de «Sistem», armă aplicată și în ceea ce mă privește, imediat după ce am devenit incomod. Amintiți-vă, de la De Magistris și Forleo până la Ingroia, că magistrații sunt luați în vizor doar dacă sfidează «Sistemul», altfel au mână liberă, apărați de o imunitate de turmă. Nu cred în povestea că toate actele judiciare ies la suprafață pentru că sunt cunoscute de avocații apărării. Nu. Există un moment în care doar poliția judiciară și procurorii au acces la anumite documente și nu a existat niciodată o verificare în cadrul procuraturii pentru a se afla sursa acelor scurgeri de informații. O vor face de data asta? Bine, sper măcar să constituie un precedent, dar nu mă amăgesc nici pentru viitor și nici pentru demonstrarea adevărurilor din trecut. Care e colegul de lângă mine, în afară de mine (oricum ne aflăm în scenariul «se salvează cine poate»), pe baza unui set de reguli interne ale magistraturii, care ar fi dispus să deschidă cutia Pandorei ? Vă spun eu, nimeni. Putem spune că se face așa pentru că e normal ca publicul să știe și ziarele să publice totul în timp real, metodă inaugurată odată cu dosarul Tangentopoli 19 , pe care l-am moștenit cu prisosință. Există un interes profesional sau politic al jurnaliștilor de a publica o știre? Bineînțeles că există. Există un interes al magistraților ca să lase să le «scape» anumite informații pentru a atrage atenția asupra investigațiilor pe care le conduc, care au ca protagoniști personaje importante din politică și nu doar din acest motiv, ci și ca să obțină avantaje, popularite ? Sau al celor care folosesc aceste știri în alte scopuri, chiar dacă nu s-a confirmat încă nicio infracțiune? Da sau nu? Aș zice că da. În aceste cazuri, procesul penal este contaminat și folosit ca mobil pentru eliminarea adversarului politic sau pentru a răsturna o ordine internă a magistraturii.”

Toate au o limită, chiar și pentru Palamara: „Însă, în același timp, nu mai suportam să fiu utilizat pentru a-l ataca permanent pe Berlusconi, care, printre altele ieșise din scenă. Nu exagerez cu nimic, întrucât câștigasem bătălia, dar știam că fuseseră forțări ale legii. În acel moment sunt sătul să fac la comandă declarații împotriva lui Berlusconi și a Centrului-Dreapta și îmi dau seama că în ultimii ani nu m-am comportat ca un magistrat și că am făcut politică. Nu înăuntrul unui partid politic, ci încorporat într-un sistem politic. Am confundat rolurile, cu certitudine, dar este necesar să spun că nu eram singur: eram mulți și uniți, deveniserăm o falangă gata să lovim în cealaltă și nu mai aveam nimic de-a face cu colegul care se trezește dimineața și trebuie să se ocupe de furturi, de jafuri, lichidări și falimente. M-am complăcut în această situație?

Da, și încă cum. Am abuzat-o, pe bucăți? Da, în mod cert, pentru a ieși din dedublarea de roluri, în acele zile mă gândesc la politică? Aș spune că da, din moment ce încep să vorbesc despre acest lucru: alegerile vor fi în 2013, mă confrunt atât cu Franco Marini, cât și cu Maurizio Migliavacca, omul care întocmea listele în PD-ul lui Bersani, urmând exemplul iluștrilor mei predecesori din ANM, printre care Elena Paciotti, care, imediat după acea experiență, tranzitaseră în politică în rândurile Partidului Democrat. Cu privire la pregătirea mea juridică, simțeam că pot fi luat cumva în considerare, dar am aflat că Bersani îl nominalizase pentru acel rol pe Pietro Grasso, decanul magistraților palermitani, cunoscut pentru multe lucruri, dar cu siguranță nu, cel puțin în mediul nostru, pentru că ar fi de stânga. În acel moment în cărți era și Antonio Ingroia, MP, care, de la Palermo, conducea ancheta privind tratativele Stat-mafie și se crease un fel de derby între cine în PD îl voia pe Grasso și cine pe Ingroia, două profiluri complet diferite de al meu.

Grasso acceptă propunerea, se pare și cu acordul Quirinalului, că, odată ales, va fi sau ministru la Justiție, sau președintele Senatului. Ingroia de ciudă își face partidulețul lui, Rivoluzione Civile, și candidează ca premier, evident cu șanse nesemnificative.”

Sunt curios, după dezvăluirile palamaraiene, câți dintre absolvenții „dreptiști” vor mai fi interesați să devină magistrați. Ori, avocați, ca victime indirecte ale inevitabilului „Sistem” cu năravuri din ce în ce mai haștagiste. Un aparat întreg de represiune judiciară dresat în ultimele două decenii să schimbe ordinea politică, rezultată din sufragiul electoral, prin acțiuni și decizii penale. Cazurile Năstase, Ponta și Dragnea sunt probele irefutabile ale pomenitului „Sistem”, în variantă valahă.

14 iunie 2021

[1] Partidul Comunist Italian