O replica la articolul Smărăndiţei Păcuraru, Manipularea prin Artă, publicat pe cristoiublog în data de 6 februarie 2021.
„De ce este riscant să te erijezi în leader?” trimite la o a doua întrebare, ca o a doua creangă crescută cu prima din acelaşi nod: de ce este riscant să manifeşti, să exprimi neinhibat o inteligenţă şi o putere (nesexualizată) de tip feminin? Nu am spus inteligenţa femeilor, pentru că în ziua de azi femeile, în marea lor majoritate, s-au îndepărtat de aceste calităţi ori le-au pierdut cu desăvârşire. Aceste calităţi se pot regăsi şi în bărbaţi, dacă ar fi cultivate, înţelese şi nu dispreţuite, ca aparţinând sexului slab. Leaderul, indiferent de gen (masculin, feminin) manifestă acel tip de inteligenţă, atunci când ajunge la conducere sau când nu deţine nicio funcţie de conducere, dar în schimb are o anume putere care se exprimă prin ceea ce face şi cum face. Nu este vorba doar de ‘nurture’ (vezi stropitoarea), sprijin şi implicare pentru dezvoltarea celor cu care intră în contact – prin relaţii ierarhice sau pe orizontală -, abilităţi de colaborare şi negociere de tip win-win, ci mai ales acele atribute personale care îi fac pe ceilalţi să-l urmeze, să dorească să pună umărul, să fie convinşi de autenticitatea, valoarea ideilor şi eficacitatea faptelor acelei persoane, că i se spune sau nu leader. Nu să i se închine, nu să i se supună – nimic din teamă -, ci să-l/s-o urmeze, cu discernământ, din convingere, fiind liberi s-o facă atunci când nu sunt manipulaţi. Că leaders proşti, mincinoşi, nevaloroşi sunt şi ei cu duiumul. Dar spre deosebire de Boss, Leaderul nu e prea preocupat de trădările altora, de lovituri pe la spate, întrucât are inteligenţa socială şi emoţională să anticipeze, să simtă acele pericole şi să se regrupeze prin intermediul celor care îl susţin. Şi oricum, chiar lovit fiind, leaderul nu pierde atât de mult ca bossul rănit, întrucăt nu a fost preocupat doar de întărirea propriei poziţii sau de eliminarea adversarilor. Întrebarea e: când leaderul e femeie, poate societatea să nu-i sexualizeze mintea, comportamentele, să nu se sexualizeze ca societate/comunitate, în jurul acelor imagini-stereotipii? Să nu amestece sexualitatea, ceva sexual in the business: o privire, un pantof, o poşetă, un ruj de buze? Nu poate. Societatea nu poate gândi liber despre sexualitate, aşadar femeia va fi văzută, chiar pusă cu forţa în umbra unui bărbat care ‘protejează’, influenţează, conduce, pentru că destinul de mascul e să domine, conform stereotipiilor care ne-au format.
Cred că refuzul de a fi leader şi investirea leaderului cu calităţi soft-slabe e o abordare mai degrabă românească sau estic-orientală, de societate cu o minte (nu-mi place cuvântul mentalitate) osificată şi roasă de neîncredere şi frici. Ce e hard şi ce e soft? Soft poate fi acţiunea-inacţiunea cea mai tare (de pildă, din punctul de vedere al rezultatelor, al finalităţii), în timp ce abordarea hard poate obţine rezultat zero pe termen lung, sau pe o distanţă care se întinde dincolo de linia orizontului. „Not getting anywhere” – acesta e rezultatul conducerii-managementului sau planificărilor de tip boss. Da, se burduşeşte portofelul, sporeşte capitalul social al bossului, până ce-l va trăda, lovi alt boss. Ce parteneriate, ce cooperare, ce schimb constructiv de idei? Doar schimb de focuri-replici.
Dinamica boss-leader, sau cât de reprezentativi sunt într-o anume societate, instituţie, influenţează şi modelul de educaţie disponibil elevilor, studenţilor şi adulţilor. Bossul va fi profesorul autoritar inflexibil, care merge pe linia acumulării, suprasolicitării memoriei, spoon feeding-ului şi va cere ascultare, reproducerea materialului prezentat. Profesorul-leader nu ştiu în ce măsură există în învăţământul pre-universitar, dar nici în universităţi poate nu e prea prezent. Dacă ar fi prezent, ar fi mai puţini profesionişti-boss-manageri după absolvire.
Conceptele şi tiparele de boss versus leader sunt de factură modernă – post-modernă. Nu putem spune că Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Burebista au fost boss, nici leaders. Dar au obţinut rezultate. Au făcut ceea ce mintea lor şi dorinţa – ‘pohta ce-au pohtit-o’ – şi sfatul luat de la Înţelepţi i-a împins, i-a îndrumat să săvârşească. Au făcut ceea ce trebuia făcut ca să rezolve ‘problemele’ ţării.
Acum bossul nu face – nefiind în stare – nimic pentru ţară, mai nimic consistent valoros pentru alţii, iar leaderul se teme să se exprime, i se pun obstacole, e îngrădit – cu cât ar putea face mai mult şi mai bine -, iar dacă reuşeşte să-şi arate calibrul valoros, să coaguleze în jurul lui oameni de aceeaşi minte, cu voinţă şi energie comună, e doar de scurtă durată în Istorie. Şi ce dacă.
Foarte importanta mi se pare acea „dinamica boss-leader” din institutiile de învatamânt, despre care ai amintit. Îmi place sa cred ca, spre deosebire de generatiile trecute, care se împacau bine cu notiunea de boss, noile generatii detesta însasi postura de şef si ca acestea îi respecta doar pe leaders. Nimic nu poate fi mai important decât profesorul-leader, care le trezeste elevilor si studentilor dorinta de a-l urma, ajutându-i pe toti sa dea ce au mai bun în ei. Poate exista doar un început timid în acest sens, dar lucrurile vor evolua, pastrând directia cea buna… Sper.
Fiecare dintre noi, cred, pastreaza amintirea, cel putin, a unui profesor-boss si a unuia, leader. Eu îmi amintesc cu drag de profesoara mea de chimie din ultimii ani de liceu. Ne-a preluat ca o clasa indisciplinata cu note slabe la chimie si a reusit sa transforme acea clasa indisciplinata într-una cuminte (la ora ei), cu note bune si pasionata de chimie. Era o persoana draguta, delicata, dar avea o personalitate foarte puternica si un talent pedagogic uimitor.
https://www.olybop.fr/illustration-boss-vs-leader/
😎