Spectacolul spectatorului de la minister

În ultima perioadă am tot scris despre educație. Recunosc că nu înțeleg zâmbetul larg al ministrului, indiferent de situație. Situația educației este atât de tristă încât a sta tot timpul zâmbind denotă cu totul și cu totul altceva. Râde cu gura până la urechi chiar dacă ține un discurs, vorbește de lângă o toaletă din curtea școlii din Ialomița sau ceartă o învățătoare care probabil nu a văzut în viața ei atâtea camere de filmat îndreptate spre ea. Ea este Monica Anisie. Un profesor de liceu, fără rezultate notabile care nu are nicio remușcare de a se numi ministru, chiar dacă gafează, mai alterează câteodată limba română sau ceartă primarii că nu au mutat toaletele din curte în școală. De la ea nu am auzit și nu vom auzi propuneri de proiecte consistente. Va fi un ministru pe care societatea nu-l va mai reține peste puțin timp. Dar care va contribui cu siguranță la degradarea educației.

Mă număr printre cei care consideră educația ca fiind domeniul vital al societății noastre, singura soluție de a stopa declinul societății de azi. Avansam pe acest blog acum o lună o idee prin care argumentam că ministrul educației nu face Educație, ministerul educației nu face Educație, că denumirea de Ministerul Educației și Cercetării nu este una potrivită. Făceam apel la istorie și la faptul că în trecut ministerul se numea Ministerul Instrucțiunii Publice. De ce?

Pentru că oamenii care compun acest minister capital pentru societatea românească, cei care îl conduc, se ocupă prin prisma fișei postului lor de administrare, de a găsi soluții optime prin care elevii și studenții să-și optimizeze performanțele. Iar rezultatele se văd, sunt palpabile, sunt transparente: examenele de la sfârșitul clasei a VIII-a, Bacalaureatul cât și cele de la absolvirea studiilor superioare și post universitare. Putem să observăm ponderea oamenilor cu rezultate bune în administrația publică sau în politică spre exemplu. Aici găsim mulți incompetenți, oameni certați cu limba română, oameni docili care răspund doar în fața celui care i-a numit. Și evident, unii ajung în comisiile de învățământ din Parlament, alții miniștri.

De calitatea educației depind sectoare vitale ale României. Spre exemplu, Diplomația , unde de ani de zile nu mai avem o direcție, Sănătatea, unde o mare parte dintre medici se regăsesc peste hotare sau Cercetarea. Un stat puternic are institute de cercetare care sunt motorul dezvoltării societății. La noi, majoritatea cercetătorilor merg în afară.

Astfel, azi ne găsim în situația în care să găsim un ministru al Educației și Cercetării  care în loc să se ocupe de probleme vitale cum ar fi finanțarea învățământului (de ce școlile private primesc finanțare de la stat?), situația demografică și numărul școlilor din sate și comune, situația profesorilor care nu reușesc să treacă un examen pentru a deveni titulari, creșterea calității educației prin perfecționarea profesorilor, crearea unui mediu prietenos în școli, eliminarea plagiatelor și a profesorilor coordonatori care le-au susținut, creșterea rolului materiilor care stau la baza dezvoltării culturii generale, acest ministru se joacă de-a justițiarul. Și nu oricum și cu o armată de cameramani cu care umblă prin școli. Chiar dacă se tot scuză că nu a fost intenționat, că nu a vrut să intre peste acea învățătoare (în caz că țipa, conducerea școlii avea atributul de a rezolva situația) zâmbetul tâmp de pe fața ministrului cât și satisfacția cu care îi cerea explicații acelei învățătoare ne dovedește premeditarea vizitei și impactul pe care și l-a dorit!

Declarația sa, din acea școală amărâtă (era nevoie să meargă într-un sat sărac pentru a ști că nu aveau copiii toalete în școală?) și avertismentul vreau să conștientizeze toți primarii că este momentul să investească în Educație este unul la fel de tâmp ca zâmbetul său. Nu intră în atribuțiile ministrului să-i coordoneze pe primari, să-i determine în ce și cum să investească. „Conștientizarea” primarilor nu ține de dorința ministrului. La cum este legea electorală azi, miniștrii sunt dependenți de primari și nu invers.

A aduce mass-media în curtea unei școli, lângă o toaletă medievală și a gândi că își consolidează o imagine pozitivă ține de pregătirea precară a domniei sale cât și a propriei echipe. Statisticile ne arată că sunt aproximativ 1000 de școli cu toaleta în curte! Ce face ministrul pentru a îndrepta situația? Merge și ceartă o învățătoare!

Apoi ne explică motivul vizitei: Aceasta a avut un singur scop: identificarea problemelor reale cu care se confruntă elevii, cadrele didactice și personalul auxiliar, pentru a putea astfel mobiliza autoritățile publice locale de a aloca banii necesari în vederea finanțării infrastructurii școlare! Clar, doar în Ialomița sau Călărași putea identifica problemele reale. Fiind profesor într-un liceu, ministrul nu s-a confruntat cu aceste probleme de-a lungul vieții.

Poate este cazul că ministrul educației și cercetării, Monica Anisie să înțeleagă că rolul ei în această postură este acela de a coordona ministerul și nu acela de a face Educație. Educația este un proces complex care necesită specialiști în domeniu, în fiecare domeniu. În învățământul nostru, educația revine în sarcina educatorilor, învățătorilor și profesorilor. Cei care interacționează zilnic cu elevii și studenții.

Cei care ocupă funcții politice (directori de școală, inspectori și mare parte din minister) sunt puși pentru a coordona sistemul. Pentru a-l îmbunătăți.

În schimb, ministrul ne anunța pe 14 ianuarie că este hotărâtă să-și mute biroul în teritoriu pentru a petrece ”mai mult timp printre profesori și elevi”. Sigur nu o să-i certe sau să-i facă să se simtă inutili, ci pentru „cadrele didactice care trebuie să fie consiliate pentru asigurarea actului educațional de calitate”.  Mai mult ne spune: ”trebuie să ne ajutăm colegii, nu să îi punem la zid”. Cum și în ce fel, nu ne spune!

De ziua Culturii Naționale, din propriul discurs de maxim o pagină reținem rostirea numelui Klaus Iohannis de două ori, îndemnul la profesori și la părinți de a citi minim 20 de minute pe zi, ține să ne spună că proiectului România Educată inițiat de Klaus Iohannis este unul de interes național (un proiect ambiguu, fără finalitate) cât și următoarea destăinuire: Este de datoria noastră să susținem poporul român, să susținem și să investim în educația și în cultura românească. Chiar că nu ne gândisem cum să susținem poporul român! Sau poate doamna ministru vede ”poporul român” ca o echipă dintr-un sport de cere să fie susținut.

Îndemnul la a citi este precum îndemnul la a bea apă sau a nu uita să mâncăm. Sau poate profesorul Anisie se gândește cât a pierdut din cauza faptului că nu a avut această regulă de 20 de minute a cititului. A cere profesorilor să le citească elevilor (nu am înțeles dacă și studenților) este o modalitate de a muta atenția din zona lucrurilor importante. Vă puteți închipui un profesor care într-o sală cu 30 de elevi se apucă să citească 20 minute? O liniște mormântală și o concentrare desăvârșită! Nu mai zic, care dintre profesori să citească și cum să includă această noutate în programa școlară și așa comprimată de timp.

Mai mult, le cere și părinților de parcă aceștia nu ar fi în stare să-și învețe copii să citească.
„Invitația mea de astăzi este și pentru realizarea unei punți, prin lectură, între părinți și profesori”.

De ce eu ca părinte aș avea nevoie de a realiza o punte cu un profesor? Trebuie să mă educe și pe mine un profesor? Sau eu pe el? Trebuie să mă văd periodic cu profesorul copilului meu și să depănăm idei despre ceea ce am citit sau despre eventuala lectură comună?

Scrisoarea invitație a ministrului se încheie astfel:
„Îmi doresc ca lectura să fie o prioritate în înțelegerea lumii și a sinelui, dar, pentru aceasta, am nevoie de ajutorul dumneavoastră”.
Evident, ministrul este unul dintre „stâlpii” educației românești, a citit câte 20 minute pe zi și a înțeles lumea și… are nevoie de ajutorul nostru!