Spuneam: „Bună ziua, tovarăşi!“ Şi toţi mă priveau îngroziţi

Cum aţi reacţionat la psihoza mulţimii, a maselor?

Bucureştiul era un oraş răvăşit. Altceva nu simţeam. Am mers pe cheiul Dîmboviţei, conducînd pe cineva, cum am spus, şi i-am spus că nu înţeleg ce se întîmplă. N-am crezut nici în noaptea cînd am auzit tunurile de la şcoala de Poliţie. De pe Ştefan cel Mare, unde stăteam, canonada se auzea foarte bine. Eram sigur că se întoarce Ceauşescu. Nu-mi imaginam, nu ştiam că firele duceau mai adînc. Că, de fapt, era un complot bine pus la punct. Nu-mi imaginam că cei o mie de inşi, de demonstranţi pot să răstoarne un regim care se dovedise atît de puternic.

Reţin o scenă petrecută la balcon, descrisă de Stelian Tănase. Dan Iosif i-a cerut să ia cuvîntul. „Eşti scriitor, doar“, a motivat el, fraternizînd.

Stelian Tănase este un om fericit. Eu nu pot să fraternizez. Psihologic, eu sînt un om dificil. Am o atenţie dedublată, chiar în cele mai puternice trăiri – sentimentale, erotice, de milă. O parte din privire îmi fuge în altă parte şi observ alte lucruri. Nu reuşesc să mă contopesc definitiv. Şi, dacă mi-ar fi spus asta Dan Iosif, o anumită parte din mine ar fi fraternizat, s-ar fi bucurat, iar cealaltă ar fi observat probabil că Dan Iosif are un fular jegos… Aş fi vrut să scriu un roman chiar pe această chestie, adică, „te iubesc“, zice el, gîndindu-se „i se vede furoul“. Eu nu pot să fraternizez. Pînă şi în cele mai puternice trăiri nu pot să nu văd şi alte amănunte. Stelian Tănase era un om fericit, dacă îl credea pe Dan Iosif şi nu observa că acolo se declanşase un haos complet. Observasem şi eu o serie întreagă de lucruri ridicole… Iată, pe motopompe, pe escavatoare se căţărau şi strigau: „Victorie!” Mi se părea o prostie!…

Totuşi, ce aţi reţinut din ce-aţi văzut prin Bucureşti?

Reţin acea faimoasă activitate a tinerilor din metrou. Încă se mai trăgea. Mergeam în continuare la Biblioteca Academiei şi, pe acest drum, cel mai tare mă enervau controalele alea ale tinerilor din metrou, care puneau un zel nemaipomenit în ce făceau. Era o mîndrie patriotică, revoluţionară… Ulterior, am scris că nu-şi dădeau seama că ei fuseseră trimişi acolo cu anumite scopuri. În primul rînd, să li se potolească energia în legătură cu descoperirea teroriştilor. Şi ei luau totul în serios. Îmi aminteau de tinerii UTC-işti din anii 1945-1946, care luptau împotriva burgheziei. Acuma, împotriva teroriştilor. Şi-n al doilea rînd, li se dăduse de lucru ca să nu mai facă la suprafaţă demonstraţii anticomuniste. Mai era şi tonul presei – cu martiri, cu tot soiul de cuvinte mari. Am oroare de cuvinte mari şi-n dragoste, şi-n viaţă, şi-n politică. Pe fereastra redacţiei se vedea un tanc care avea ţeava îndreptată spre o clădire. Nu ştiam exact ce se întîmplă. Erau scene ca-n filmele cu 23 august. Cînd se auzeau păcăniturile, veneau redactorii, redactoriţele, secretara şi mă implorau să sting lumina că trag teroriştii. N-am crezut, n-am stins Cînd a început marea mascaradă cu adeziunea FSN, chiar m-am enervat. Prima mea reacţie a fost să convoc redacţia şi să spun că noi, colectivul, nu dăm nici o adeziune. Adică am scăpat de un partid şi acum dăm de altul. Apoi m-am enervat că toţi mă luau cu „domnule“. Cum să zic „domnule“, cînd pînă ieri am fost „tovarăş“? Ţin minte că am făcut o ediţie specială a ziarului şi, ducîndu-mă în tipografie, spuneam: „Bună ziua, tovarăşi“. Toţi se uita rău la mine, îngroziţi.

(Din cartea – interviu ”Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”, semnată de Constantin Iftime la editura Contraria)