Stalingradul de demult și uitarea de azi (fragmente din cartea Rusia, de la Petru cel Mare la… Deschamps)

Stalingrad, 22 iunie 1941… Veaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de externe al lui Stalin, apare la radio și își anunță compatrioții că pactul de neagresiune cu nemții a luat sfârșit. Mai mult, „conform instrucțiunilor primite de la guvernul Uniunii Sovietice, am declarat, de asemenea, că în niciun moment trupele noastre sau forțele noastre aeriene nu au comis vreo încălcare a frontierei, și prin urmare declarația transmisă azi-dimineață de radioul român, potrivit căreia avioane sovietice ar fi tras asupra unor aerodromuri românești, este o pură minciună și provocare.

…Acest război ne-a fost impus prin agresiune armată, nu de către poporul german, nu de către muncitorimea, țărănimea și intelectualitatea germană, ale căror suferințe le înțelegem prea bine, ci de către clica conducătorilor fasciști sângeroși ai Germaniei, care i-au înrobit pe francezi, cehi, polonezi, sârbi și au supus Norvegia, Belgia, Danemarca, Olanda, Grecia și alte națiuni.”[1]

Să ne mai întrebăm oare de ce ne desconsideră într-atât rușii? O aflăm și de la Vasili Grossman: „Prin zăpadă, pe câmp, de-a lungul șoselelor se zăreau tancuri nemțești incendiate și zdrobite, piese de artilerie, camioane boante, italienești, zăceau trupurile nemților și ale românilor uciși.

Moartea și gerul au păstrat la vedere tabloul înfrângerii armatelor dușmane. Haosul, zăpăceala, suferința, totul era imprimat, congelat în zăpadă, conservându-și în imobilitatea ghețoasă ultima disperare, convulsiile oamenilor și ale mașinilor ce o luaseră care încotro pe drumurile de stepă.(…)

Românii erau echipați în mantale verzi, cu căciuli înalte, de oaie. Ei, pe cât se vedea, sufereau de frig mai puțin decât nemții. Uitându-se la ei, Darenski nu-i vedea ca pe soldații unei armate înfrânte – vedea mergând șiruri de mii de țărani obosiți, flămânzi, gătiți cu căciuli ca de operă. De români se râdea din când în când, dar nu erau priviți cu mânie, ci cu un dispreț compătimitor. A văzut apoi că italienii erau tratați cu mai multă îngăduință.

Cu totul alt sentiment stârneau însă ungurii, finlandezii, mai cu seamă nemții. Dar prizonierii nemți arătau groaznic.

Erau înfofoliți peste capete și umeri cu bucăți de pătură. În picioare, pe deasupra cizmelor, aveau înfășurate bucăți de pânză de sac și zdrențe prinse cu sârmă și cu sfori.

Pete negre de cangrenă, pricinuite de ger, acopereau urechile, nasurile, obrajii multora dintre ei. Zgomotul stins al gamelelor atârnate de centuri amintea de procesiunile ocnașilor în lanțuri.”[2] Imaginea apocalipsei, cu șiruri de „ocnași în lanțuri” și perpetuul „dispreț compătimitor” față de românii mei…

Antiromânismul rusesc nu-i o vorbă aruncată în vânt. În romanul Viață și destin găsim noi și noi mărturii. De pildă: „Cercetașii raportează constant despre concentrări de trupe sovietice la nord-vest. Aviația este incapabilă să le împiedice. Weichs nu are rezerve germane pe flancurile armatei lui Paulus. El încearcă să-i dezinformeze pe ruși, amplasând stații radio germane în dispozitivele regimentelor românești. Dar cu asta românii n-o să devină nemți.”[3] Sau: „Permiteți, tovarășe colonel, sa vă povestesc un caz. Ne îngropaserăm de minune lângă Odessa. Către seară, am trecut la un contraatac, le-am dat românilor peste scăfârlie, iar peste noapte, la ordinul comandantului armatei, toată apărarea noastră, ca un singur om, a plecat în port să se îmbarce pe vapor. Românii și-au dat seama de asta abia la zece dimineața, s-au repezit ei să atace tranșeele părăsite, iar noi pluteam deja pe Marea Neagră.

– Să nu se întâmple cumva ca de astă dată să rămâi dumneata cu gura căscata în fața tranșeelor goale ale românilor, zise Novikov.”[4]

Dar până atunci, soldatul român se încăpățânează să trăiască, așa cum scrie și Lucian Avramescu despre un consătean de-al său, care „s-a împrietenit cu o rusoaică evlavioasă. Era evlavioasă fiindcă, măritată fiind, cu bărbatul, mort sau viu acum, plecat în negurile frontului, și ținându-l ea în poză, deasupra patului, îl ferea de o presupusă insultă. Când soldatul român trecea pe la ea, cucernica femeie, precedând ce avea să se petreacă între ei, întorcea întâi cu fața la perete poza în care se găsea, umăr lângă umăr, ea și soțul legitim și apoi făptuia mai puțin cucernicele dezlegări trupești. După ce terminau ce aveau de terminat, iar femeia își trăgea la loc dedesubturile, reîntorcea soțul fotografic cu fața la odaie și-l mângâia cu degete drăgăstoase pe ramă. Credincioasă muiere, rusoaica, ofta nea Gheorghe, frisonat plăcut de-o amintire.”[5] Poate de aceea vecinii răsăriteni s-au răzbunat, după ce noi am întors armele: „Veniseră rușii. Îmi povestea bunicul de mamă, tata Mihai, care-i cunoscuse pe front, dar și acasă, la Sângeru, unde-și instalaseră tabăra pe terenul de fotbal. Era prin ’44, figuram ca aliați, dar comportamentul era de parcă am fi fost țara cotropită. În Moldova au scos noaptea femeile, copile sau bătrâne, în cămăși, dintr-un sat, și le-au violat pe marginea tranșeelor. Era iarnă încă. Un ofițer român a întrebat «aliatul rus», ofițer și el, de ce fac asta? Rusul i-a răspuns cinic și ironic că e un gest tovărășesc: Vă înmulțim neamul !”[6] Parcă îl aud pe ostașul pravoslavnic justificându-și barbaria: „Duhoarea e fleac. Nu-ți place, n-o tragi pe nas. (…) Dar ne lipsesc femeile, asta-i buba ! Asta ne omoară.(…) N-avem nici rachiu, nici femei. Apoi asta-i grija pentru armată? Război e ăsta ?”[7] Uff, ce mai vremuri de ocară, ce mai urgie, cu bieții soldați siliți să se dedea oricărei nemernicii pentru a supraviețui, pentru a suporta oroarea cotidianului mirosind a carne putrezindă și a viață ciuruită…

Samara… Demult, în 1918, cam pe aici, la Kamîșina, „au fost duși pe un șlep și înecați în Volga toți negustorii și proprietarii de case împreună cu copiii lor, printre aceștia fiind și colegi de gimnaziu ai Marusiei – Minaevii, Gorbunovii, Kasatkinii, Sapojnikovii”[8], tragedie la auzul căreia un personaj grossmanian a izbucnit enervat: „Și ce-ați fi dorit să se întâmple cu cei care urau revoluția noastră, să fi fost tratați cu plăcinte?”[9] Da, fiindcă bolșevicii își propuseseră să schimbe rânduielile, să pogoare duhul dreptății pe pământ pravoslavnic, la început, iar mai apoi și în împrejurimi. „Toată Rusia e măcinată de sifilis și de băutură. Toată Rusia e un putregai: suflă peste el și se risipește ca pulberea! Nu mai putem trăi așa… Avem nevoie de un fel de autocombustiune, de o purificare prin foc…”[10], vorba unui personaj tosltoian. „Despărți-ne-vom de lumea cea veche, și praful ei de pe tălpi l-om scutura…”[11], nu astfel visau mujicii atunci ? Între timp, s-au lecuit și ei de canceroasa utopie și își cârpesc destinul de mare putere mondială !

Mă urmărește însă tragedia oștirii noastre la Stalingrad, însuflețită de același Vasili Grossman, iar nu fleacurile „sportului-rege”: „Valul de foc s-a prăvălit asupra pozițiilor de luptă ocupate de unități din Armata a 3-a română.

La orele opt și cincizeci de minute au trecut la atac infanteria și tancurile. Moralul trupelor sovietice era neobișnuit de ridicat. Divizia a 76-a s-a ridicat la atac în sunetele unui marș executat de fanfara proprie.

În cea de-a doua jumătate a zilei, adâncimea tactică a apărării inamicului a fost străpunsă. Bătălia se desfășura pe un teritoriu imens.

Corpul 4 de armată românesc a fost zdrobit. Divizia 1 română de cavalerie a fost separată și izolată de restul unităților Armatei a 3-a, în raionul Krainiaia.(…)

Bateriile românești care nu fuseseră neutralizate prinseseră viață una după alta și acum executau din adâncime foc susținut înspre limita anterioară. Deschiseră foc dintr-acolo și puternice tunuri antiaeriene asupra unor ținte terestre. (…) Deodata răsună o salvă: un soldat roșu ucis este coborât în mormânt, iar tot acolo, aproape, zac grămădiți de-a valma nemți morți, târâți afară dintr-un subsol ce servise drept spital. Trec soldați români cu căciulile lor boierești, albe și negre, hăulesc și își agită mâinile, râzându-și astfel de nemții în viață și de cei morți. (…) La înlăturarea molozului care astupase străzile principale lucrau prizonieri. La magazinele de alimente amplasate în subsoluri așteptau rânduiți oameni cu bidonașe. Prizonieri români scormoneau fără tragere de inimă prin grămezile enorme de cărămidă, dezgropau cadavre.”[12]

Poate și de aceea n-am devenit germani până azi, deși în anul centenarului, avem iarăși și de pomană un neamț în fruntea țării…

Nu mă pot desprinde de ororile trăite de românii mei la Stalingrad în anii ’40, când „opincile scârțâiau a mânie pe omătul gălbejit”[13], iar pe „cer se vălmășeau nouri de omăt; câteva stăncuțe se înșiruiseră pe zăplazul înalt.”[14] Cei scăpați s-au întors acasă, însă lucrurile se schimbaseră. Nu peste tot, desigur, dar uneori dramele petrecute au devenit cântece de jale, de luare aminte… „Bărbatul meu nu este mort, / El se luptă cot la cot,/ Bărbatul meu nu este mort,/El se luptă cot la cot,/Pe frontieră!/ Bărbatul meu când a plecat, /Cu doi copii mici m-a lăsat,/Bărbatul meu când a plecat/ Cu doi copii mici m-a lăsat și-o bogăție! / Bărbatul meu când va veni,/ Cu trei copii mici el m-a găsi, /Bărbatul meu când va veni / Cu trei copii mici m-a găsi și-o ruinare! / De ruinare voi scăpa, vina pe dușmani oi da, / Și-o să mă creadă!/ Dar cu copilul ce să fac? / Să spun că l-am de căpătat / N-o să mă creadă! / S-aude de-o veste-n sat / Că pacea s-a încheiat/ Și vin bărbații! / Ea bine vorba n-o sfârșea,/ Ceva la ușă auzea, / Ciocănitura! / Deschide ușa c-am scăpat,/ Din războiul cel turbat,/ Și sunt acasă!/ Ea din pat jos când s-a dat, /În fugă la ușă a alergat, / Ca s-o deschidă!/ El în casă de-a intrat,/ Fuga la copii a dat, / Ca să-i sărute! / În loc de doi el vede trei, / În ochii lui apar scântei,/ Nimic nu zice! / Războiu-i mare peste noi, / Iar voi femei făr’ de nevoi, / Trăiți cu alții! / Să-ți iei copilul care-l ai, / Și-n casa mea să nu mai stai, / Nici o secundă! / Ea copilul și l-a luat, / Și-n lumea mare a plecat,/ Nenorocita!”[15] „Ehe, muierilor, muierilor, pentru ce ne războim noi !…”[16] Are dreptate poetul Lucian Avramescu: „Femeile, rămase în sate sau orașe, nu pot trăi în liniște nici victoriile și nici înfrângerile, fiecare tăvălug al războiului, găsindu-le la fel de singure în fața haitelor de bărbați care, chiar dacă își poartă moartea în raniță, aleargă după sex, iar actul devine schingiuire, barbarie, crimă.”[17] De aceea, „nimic nu mai putea netezi brazdele ce sporeau mereu pe obraji ofiliți”[18] ai sărmanelor…

Ce ușor se câștigă gloria în alte părți ale globului, dai un gol și devii erou… Pe când cei pieriți pe frontul războaielor mondiale nu mai au nici nume, nici cruci, nimic ! Doar uitarea prezentului…

[1] Simon Sebag Montefiore, Discursuri care au schimbat lumea

[2] Viață și destin

[3] Vasili Grossman

[4] Ibidem

[5] Despre singurătate

[6] Lucian Avramescu, Despre singurătate

[7] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile

[8] Vasili Grossman, Viață și destin

[9] Ibidem

[10] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile

[11] Vasili Grossman, Viață și destin

[12] Viață și destin

[13] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I

[14] Ibidem

[15] Versurile populare sunt cântate de Cristian Geagu Cătăroiu, Bărbatul meu nu este mort !

[16] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; dimineață mohorâtă

[17] Despre singurătate

[18] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile