Suflet de bunic

MOTTO:
Sufletul bunicilor (cu atât mai mult al străbunicilor)
este un fel de fântână în oglinda căreia nepoții își descoperă
nu doar chipul propriu, ci și pe acelea ale strămoșilor lor imediați.

Îl iau în brațe și-l strâng cu fereală, să nu-l strivesc de atâta iubire. Îi simt bătăile inimii și căldura trupului lui plăpând curge șuvoi înspre mine. Doamne, fă ca momentul acesta să dureze veșnic, fă-l eternitate! Și, brusc, în minte mi se învârtejesc vorbele romancierului Camil Petrescu: „Înțelegi, spunea el, voi, femeile, ați avut timp să vă obișnuiți cu viitorul copil, să-l cunoașteți cumva. Când sosește pe lume, el pentru voi există de mult, dar tatălui îi trebuie timp, eu socotesc că cel puțin o lună, două, ca să accepte și să înțeleagă paternitatea. Există pentru bărbați o naștere psihologică a copilului, mai târzie, nu e atât de simplu cum se crede.”[1] Păi, dacă tatălui îi trebuie îndestul, bunicul are nevoie de și mai mult timp. Timp și har, dar, îndeosebi, disponibilitate sufletească. „Tataie, tu aproape o să mori?” mă întreabă cu ingenuitatea celor câțiva anișori. Of, cât aș vrea să amân răspunsul la cumplita curiozitate… Ne desprindem din îmbrățișare și îl lămuresc pe îndelete, înghițindu-mi neputința, atent să nu-i rănesc sensibilitatea de lapte. „Eu n-o să mor, tataie, că sunt mic”, mă consolează candid și-mi ia capul între palmele-i fragile. Se încruntă nițel și parcă aș recunoaște expresia cuibărită deodată pe chipul său de înger. Dar nu la fel fac toți bunicii de pe pământ ? Încearcă să se regăsească în nepoți, cu tăieturi fizionomice, cu ticuri și gesturi… „Uite, are unghiile mele și o aluniță pe umăr!” „Uite, îmi moștenește sprâncenele și culoarea părului !” „Uite, îmi seamănă, ca o picătură de apă, leit mie!” Etc., etc. Și brusc îți bombezi pieptul, ceva din tine îți va supraviețui și le va aduce aminte altora că ai trăit și tu cândva. Vanități de prisos, risipite pe fâșia îngustă ce duce în neant… Până atunci, îți drăgălești micuțul urmaș, îi mângâi ritualic pielea, seara, înainte de culcare, îi torci povești cu tâlc și îi veghezi somnul. „Tataie, îmi așez cruciulița sub pernă, ca să fie Doamne, Doamne alături de mine când dorm !” îmi șoptește moale. Întins lângă el în pat, ai vrea să nu te biruie somnul, fiindcă nu te saturi cercetându-i fiecare respirație și tresărire. La schimb, primești pupici cu ghiotura și te pregătești să-i explici și ceea ce nu-i de explicat, totul ! Fără să te enervezi, cu o răbdare de ascet, altminteri puiul de om te va adulmeca. Improvizezi un joc simplu și scornești pe loc o întâmplare cu dinozauri, mai ales că năzdrăvanul se încăpățânează să nu se spele pe dinți. Abia acum ești în stare să definești exact fericirea ! Odată, stăteam împreună tolăniți și nu ne înduram să ne ridicăm din cearșafuri. Soarele se zgâia la noi, prin fereastra chenăruită de mușcate înflorite, invidios, mi s-a părut. Un colțișor de rai, ce mai încoace și-ncolo ! Ah, și liniștea aceea de început de lume… „Tataie, ești o pasăre bătrână care nu mai poate să zboare”, l-am auzit și deodată tot universul mi s-a descleiat în cap. Prichindelul era atât de serios și de matur, încât nu l-am contrazis. Mă dureau îngrozitor aripile și tăriile cerului mă speriau ca niciodată. Din ziua cu pricina nu m-am mai înălțat…

 „O, suflete,
îți faci prea multe griji,
ai văzut propria ta putere,
ți-ai văzut propria frumusețe,
ți-ai văzut aripile de aur.
De ce îți faci griji?”[2]

Chiar, de ce îmi fac? N-am motive, zău, și, fixându-l cu o resemnare senină, i-am zis cu vocea tremurândă: „Te iubesc ca pe nimeni altcineva !” „Și pe Aria !” m-a corectat ferm. „Pe amândoi, însă ea nu-i acum cu noi”, l-am liniștit. „Te iubesc și eu, tataie !” mi-a repetat cu ochii sticlindu-i poznaș. „Astăzi vom pleca în țara cu vulcani”, i-am încropit o istorioară cu felurite vietăți care să-l captiveze și să-i țină treze mirările efervescente. Prin el încerc să-mi răscumpăr păcatele de tată, mereu preocupat de carieră, de scris, de citit și de fotbal. De atingerea nemărginirii… Deh, trudeam nebunește pentru ca odraslelor mele să le fie bine, să le creez un viitor cumsecade. De la o vreme, m-am vindecat de frivolitățile prematurității și-mi dau seama că nu le-am acordat pruncilor mei tumultul de afecțiune la care erau îndreptățiți. Numai că târziu am descoperit asta și singurul remediu este să le ofer celor doi nepoței întregul meu suflet de bunic, o versiune completă și complexă ca niciuna alta până azi. În definitiv, iubirea pentru nepoți este ultima legătură afectivă puternică a bunicilor, puntea lor descălecătoare de pe promontoriul lumesc. După coborârea la stația finală nu mai urmează decât nimicul, moartea.

[1] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[2] Mawlānā Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī