Suntem foarte stresați, dar și mult prea frustrați

Ne lăsăm purtați de viață pe atât de multe cărări și de cotloane, încât uităm să ne bucurăm de puțin, ne încărcăm de ură și de frustrare, ne împotmolim în stereotipuri și nimic nu ne mai lasă să respirăm aerul zilei pe care o trăim.

Totul se întâmplă sub semnul cuvântului stres, iar noi ne plângem mereu cât suntem de stresați, însă nu facem nimic să ne detașăm și să ne bucurăm de viață. Suntem stresați când completăm un CV, suntem stresați la muncă, suntem stresați că nu arătăm ca în reviste, stresați că nu avem bani de rate sau vacanțe, suntem stresați și că nu ne arătăm sute de poze și locații în social media, iar asta nu dă bine la imagine. Da! Suntem foarte stresați, dar și mult prea frustrați.

Nu putem înlătura stresul din viața noastră, dar, înțelegând rolul pe care îl joacă, îi putem vedea și latura pozitivă, îl putem transforma în determinare și motivare pentru a ne atinge scopurile și idealurile.
Dacă îl lăsăm să ne invadeze creierul, nu facem decât să fim la un pas de depresie, ne lăsăm copleșiți de o oboseală aproape cronicizată și ne îmbolnăvim.

Văd oameni în jurul meu care se perpelesc de mâhnire și își îngroapă inima în supărare și durere pentru anumite neputințe, dar nu caută să facă nimic pentru a le înlătura.
Zilele trecute, citeam un anunț de job interesant și motivant. Ce citesc? Rezistența la stres.

Cum poți să introduci mereu sintagma aceasta într-un anunț de ofertă de job? De ce trebuie să ne angajăm ca să fim stresați, de ce credem că putem face performanță în condiții de stres? Doar pentru că ne vom simți mai determinați să ne sabotăm colegii, să devenim workachoolici, să ne simțim veșnic asediați și să stăm cu ochii în toate direcțiile?

Pentru mine, munca nu înseamnă rezistență la stres, ci pasiune, creativitate, determinare, pentru că nu toți suntem capabili de randament și performanță în condiții de stres.
Și tot lăsând acest stres să ne acapareze, nu mai facem loc raționalului, umanului, naturalului și normalului, ci devenim închistați în ură, lipsiți de perspectivă și viziune, negri de frustrare și incapacitate. Și, uite așa, nu mai reușim să vedem violetul frumos al unui câmp de lavandă aflat într-un mic sat românesc, ce, în cel mai firesc mod, ar trebui să însemne relaxare, ci frustrare și furie că nu suntem eventual pe Coasta de Azur.

Stresul perpetuat și necanalizat pozitiv va crea instabilitate și furie, va instala o formă de singurătate, de izolare socială. Nu vom mai găsi energia de a interacționa cu oamenii, pentru că tristețea și furia pe care le-am acumulat ne fac să fim ursuzi și neplăcuți pentru cei din jur.

Ajungem să devenim dependenți de vicii, ne schimbăm metabolismul, modificăm rutina în excese sau în insuficiențe, nu reușim să dormim liniștiți, ne neglijăm responsabilitățile, ne distrugem sistemul imunitar și devenim sclavii unei vieți triste și apatice.

Oare se merită toate acestea doar pentru că nu suntem cu toții în aceiași barcă, nu suntem toți sub același soare norocos sau nu toți acceptăm compromisuri înjositoare? Stresul poate fi benefic până într-un punct. Nu îl lăsați să treacă bariera normalității și să vă transforme în monștrii propriilor voastre fapte, nu faceți loc căderii în locul realizărilor frumoase, nu căutați să fiți oricine altcineva și nici nu stricați armoniile constructive ale vieții voastre.
Viața oferă în fiecare zi și partea ei de miracol și încântare, iar noi trebuie să învățăm să ne bucurăm de ea.