Suntem sub vremuri oare?

Au trecut sfintele sărbători, așa cum au trecut, și ne-am reîntors la cotidian, care pare mai cenușiu decât erau cândva hainele bunicii. Aș fi vrut să aud colindând pe stradă sau în casele vecinilor, aș fi vrut să uităm pentru o clipă că „suntem sub vremuri” și să ne bucurăm de Nașterea Mântuitorului, să fim oameni pentru semenii care au nevoie de noi. Teoretic, toți am înțeles că trebuie să fim mai buni, mai toleranți, mai empatici, dar asta până în momentul în care sentimentele sunt exprimate doar prin cuvinte, uitând cu desăvârșire că „fără fapte, credința este moartă!”

Dar să le iau pe rând. Înainte de sărbători, magazinele erau ca stupul de albine în plină forfotă. Cărucioare arhipline cu de toate, îmbulzeală la promoții, la casele de marcat, încât părea că lumea este pe ultima sută de metri. Pe stradă, în fața unui restaurant unde se servea meniul fix, un bărbat desculț pe cimentul înghețat, nu spunea nimic doar întindea mâna trecătorilor. Un tânăr, care servea în magazin, a ieșit și i-a oferit o porție de mâncare. Omul a mulțumit frumos și s-a îndepărtat, căutând, probabil, un loc unde să mănânce. În față la Lidl, o bătrânică rostea ceva neînțeles și apela la bunăvoința oamenilor. Unii îi mai aruncau un covrig, o pâine sau cei 50 de bani ce-i luau după predarea căruciorului. Portbagajele mașinilor aproape că se târau pe betonul șoselelor sub greutatea atâtor produse.

Pe caldarâmul din apropierea Complexului Alimentar Lotus, un cetățean între două vârste ședea pe bordură și își așezase căciula pe trotuar, alături de el. Un copil, cu un zâmbet senin, fiind sigur că face o faptă bună, și-a scos bănuții din buzunar și i-a pus în căciula acestuia. Imediat omul s-a ridicat amenințător și a început să înjure, pornind în goană după copil, care, neștiind cu ce a greșit, a început să plângă și să o ia la fugă. M-am adresat omului explicându-i că acel copil nu a avut intenția să-l jignească ci, din bănuții lui, a vrut să-i ofere, crezând că are mai multă nevoie de ei decât el. Imdiat am regretat implicarea mea deoarece omul s-a oprit din goana lui și s-a întors amenințător spre mine. Nu pot să redau cuvintele, pe care mi le-a adresat, pentru că a crezut că sunt mama copilului.

Scene de teatru absurd. Omul mereu nemulțumit de reacția semenilor, mereu pus pe a aduna mai mult decât îi este necesar, omul ce duce dor de un acoperiș, de pâine, și omul revoltat pe lume. Copil fiind, tata îmi spunea mereu: „Omul este ca o râmă. Râmele mănâncă pământ, mănâncă mereu pentru că le este frică să nu se termine”. Nu știu dacă râmele mănâncă sau nu pământ, dar imaginea și sugestia ei mi-au rămas în memorie peste timp.

Cu bune și mai puțin bune, cu graba de a găsi cadourile potrivite și de face totul pentru a fi perfect pentru sărbătoarea Crăciunului, timpul a trecut repede. Peste tot miros de sarmale, friptură și cozonaci. Asta așa, ca masa să fie plină. Însă, noaptea de Crăciun nu s-a deosebit cu nimic de celelalte nopți, cu excepția faptului că în ajun, pe la orele două după amiază, trei copii mai bruneței au cerut să intre cu colinda. Era gata să-i las în casă, dar soțul meu a strigat: „Să colinde de afară, să nu cumva să ne aducă nenorocitul acela de Covid!” Au colindat în coridor, s-au mai încurcat la colindă, am acceptat-o doar pe jumătate, iar la sfârșit au refuzat fructele și dulciurile spunând că nu au unde să le pună, așa că le-am dat bani și au plecat. Gata! Atât a fost Crăciunul. Nicăieri nicio colindă! Nicăieri niciun grup de rude sau de prieteni la mesele încărcate, cu imagini postate doar pe Facebook, așa ca să vadă ceilalți ce bine o ducem.

La câteva zile, după ce pe la containerele de gunoi gospodarii au făcut stivă cutiile din plastic ce conțineau bunătățile neconsumate, a început fuga după aprovizionarea de Anul Nou. Tiparul este același, reacțiile la fel, doar oamenii par că se schimbă și redevin ceea ce au fost dintotdeauna. Acum s-a mai contenit cu număratul morților, deși numărul celor nenorociți de acest virus este egal cu cel în care isteria era în floare. Acum reclamele pentru vaccinare iau amploare. Unii afirmă necesitatea vaccinării, alții neagă și argumentează, așa cum știu ei și cum au mai citit pe ici pe colo, alții stau în espectativă, să vadă efectele.

Sărbătorile, se pare, au făcut un fel de buclă în timp, ne-au demonstrat că putem fi mai buni, chiar dacă doar în măsura în care nu ne-a afectat economic prea tare, dar acum am redevenit aceiași cinici și intoleranți dintotdeauna. De ce afirm asta? Pentru că astăzi am mers până la farmacie și un farmacist tânăr a atenționat pe un domn să nu intre, pentru că spațiul nu permite decât trei cumpărători. Omul s-a întors spre ușă și a început să blesteme de mama focului. Pe cine anume blestema, nu prea se înțelegea, dar cred că blestema pe toată lumea. Cred că dacă avea în posesie „geanta cu butonul de la atacul nuclear” care este la mâna președinților marilor puteri, cu siguranță că ar fi apăsat butonul și ar fi distrus pământul, chiar dacă ar fi pierit și el odată cu planeta. Și atunci se impune întrebarea: Oare Mântuitorul ne-a oferit mântuirea doar pentru ziua în care s-a născut sau în care s-a răstignit sau pentru toată viața, cu condiția să-L iubim pe aproapele nostruca pe noi înșine?