Tabela de marcaj. Arrivederci, Londra!

Ar fi culmea să nu mă fălesc că am mers pe mâna Italiei de la debutul turneului final al EURO 2020! Pronosticul meu a fost scris aici, negru pe alb, de la bun început, și se baza pe șirul impresionant de jocuri pe care squadra azzurra le încheiase fără înfrângere, înaintea senzaționalei finale de pe Wembley. Era semnalul pe care Roberto Mancini, selecționerul, îl trimisese deja europenilor chiar din 2018 când – venit la cârma naționalei după ce Italia ratase calificarea la Mondial – convocase nu mai puțin de 35 de… debutanți! Și promisese că va readuce squadra acolo de unde nu lipsise 60 de ani. Acum a dovedit că s-a ținut de cuvânt, chit că numai după coșmarul penalty-urilor și grație miraculosului Donnarumma, desemnat jucătorul EURO 2020.

De altfel, acest turneu final, complet neobișnuit ca organizare, avantajând în mod evident echipele care au jucat și acasă, a avut și alte ciudățenii, pe lângă contextul pandemiei. Cum ar fi, bunăoară, numărul record de… autogoluri (11, mai multe decât în toate edițiile precedente la un loc!) sau nu puținele gafe de arbitraj, parțial corectate de sistemul VAR.

Nu mai reiau filmul partidei incandescente de pe Wembley, al doilea mare eveniment sportiv londonez din același weekend, pe lângă finalele de la Wimbledon, urmărite pe întregul mapamond. Când însă Shaw a deschis scorul încă din minutul doi, era puțin probabil ca italienii, vizibil descumpăniți, să mai poată găsi resursele de a se mobiliza la loc, pentru a remonta handicapul. Și totuși au reușit, șansa lor fiind tocmai scăderea de tonus a britanicilor, care le-au permis astfel să preia inițiativa și implicit controlul jocului, pe care l-au dominat în repriza secundă. Egalarea a venit firesc, în min. 67, prin veteranul Bonucci (34 de ani), fundașul care a speculat carambolul iscat de un corner la poarta lui Pickford. De aici s-a ajuns la prelungirile inutile, urmate de loteria penalty-urilor.

Nu cred însă că ratarea lui Saka, la ultima execuție, a fost momentul-cheie, ci doar a pecetluit scorul și victoria italienilor. După mine, principalul responsabil al înfrângerii britanicilor e Rushford, care a trimis în bară mingea la 2-2, când Donnarumma plecase deja în partea cealaltă, iar poarta rămăsese pur și simplu goală! Rateul lui Saka, jenant de altfel, a marcat sfârșitul meciului, generând explozia de bucurie a italienilor de pe Wembley și de pretutindeni și încoronând squadra azurra drept regina Europei, în fața președintelui Italiei, Sergio Mattarella, ca și a multor vedete internaționale, precum Tom Cruise, Mick Jagger, Robbie Williams, David Beckham, dar și Prințul William, ducesa Kate Middleton și fiul lor, George, premierul Boris Johnson și Sadiq Khan, primarul Londrei.

În ajunul partidei decisive, Regina Elisabeta a II-a i-a trimis selecționerului Gareth Southgate o scrisoare de felicitare și încurajare, în care spunea: „În urmă cu 55 de ani, am avut șansa să îi înmânez Cupa Mondială lui Bobby Moore și am văzut ce înseamnă pentru jucători, conducere și staff să ajungă într-o finală de turneu internațional major și să o câștige. Vreau să vă transmit vouă, tuturor, felicitările mele și ale familiei mele pentru că sunteți în finala Campionatului European și să transmit urări de bine pentru mâine, cu speranța că istoria va înregistra nu numai succesul vostru, ci și spiritul, dăruirea și mândria pe care le-ați arătat!” Nimic mai frumos, dar n-a fost să fie, cum nici altă idee a britanicilor nu s-a mai putut pune în practică. Înaintea finalei, propuseseră să fie interpretată pe stadion melodia „Three Lions”, celebră pentru refrenul „Football’s coming home”. UEFA a respins însă propunerea gazdelor, motivând că este prea partizană și ar fi incorect pentru italieni. Nu s-a mai cântat deci că fotbalul s-a întors la locurile lui de baștină. În schimb, fotbaliștii italieni au luat trofeul, premiul de 34 milioane de euro și s-au grăbit să ajungă acasă, fredonând… Arrivederci, Londra!