Talentul de a vinde becuri, să fie lumină în ziua votului

La toate alegerile, dimineața mă trezeam cu sentimentul că sunt importantă. O vreme mă credeam importantă și când așteptam, ca fraiera, să vină principalii candidați la vot, să le bag microfonul în gură și ei să îndruge bălării. Apoi, faza asta mi s-a părut curată pierdere de timp. Acum, noroc cu live pe Facebook, că nu mai trebuie să stau după ei. Dar nu de asta mă simțeam importantă, ci pentru faptul că mă duceam să votez.

Duminică, 6 decembrie, 2020. Noroc cu Moș Nicolae, că altfel m-aș fi trezit cum m-am culcat: cu o lehamite cumplită față de această imensă putere pe care o are cetățeanul când merge să pună ștampila. Eu, niciodată nu am votat la mișto, nici împotrivă. Chiar și când am votat cu Iliescu, în anul 2000, am făcut-o cu convingere. De fiecare dată am găsit, chiar și pitit în coada listei, un om pentru care merita să merg la vot.

Împușcături în secție, pușcături în casă

La aceste alegeri, știind că jocurile sunt făcute, am avut, și seara și dimineața, o strângere de inimă. „Ce rost are, ce rost are?”-cu asta m-am culcat, cu asta m-am trezit. Apăs pe întrerupător, pușcă becul. Merg în bucătărie, apăs pe întrerupător, pușcă becul. Sincron cu polițistul ăla din Gorj care pușca cu pistolul prin secția de votare. Cu lumina de pe hol și cu cea de la laptop, pun de cafea și încerc să-mi alung lehamitea. (La mine, toate bucătăriile au fost birou. Cum nu gătesc, nu are sens să fac muzeu din ele). Și aștept zorile, că poate m-or lumina. Cu votarea, zic.

În fine, mă pun la punct cu informațiile, aflu de ce și pentru ce au votat licuricii, dau ture pe Facebook, de unde toți strigau cu disperare să mă duc la vot. Și vine sceneta cu Iohannis. Pe care-l aștepta, la secția de votare, o doamnă în halat și cizme albe, care s-a ridicat de pe scaun de cum a intrat el în sală și care i-a cerut să-și dea masca jos, să vadă dacă e el.

Și a intrat în cabină. Și a stat, și a stat, de parcă nu găsea poziția. Când a ieșit, în urna de la Camera Deputaților a pus frumos buletinul de vot, dar la Senat i-a dat drumul ca din pod. Probabil și pe el l-a enervat faptul că l-a găsit pe Cîțu pe primul loc. La Camera Deputaților, o fi răsuflat ușurat, că, în sfârșit, Ludovic Orban va avea un loc de muncă stabil 4 ani.

Am ajuns la secție după mirosul de gunoi

Am zis să merg după becuri și, în funcție de ce semne mi se arată, poate merg și la vot. În fața blocului, am inspectat tomberoanele. Și mai pline decât seara, să ne trăiască franțuzoaica.
Și-am zis să merg să votez, că secția mea este în spatele primăriei sector 1 și poate dau nas în nas cu madame.

Recunosc, organizarea era ca la carte, oamenii foarte amabili. Bine, eram doi, trei votanți, chiar nu era stres pentru comisie. Cu mască și gluga pe cap, că o uitasem așa, tot m-au recunoscut oamenii, că mie nu mi-a cerut nimeni să fac dovada că-s eu.

Mi-a picat ștampila pe chenar

Iau buletinele și intru-n cabină. Și vreau să dau foile, să consult oferta. Am pățit fix ca la magazin, când nu pot, în ruptul capului, să desfac pungile. Alea biodegradabile de la legume fructe. Să scuip pe deget, Doamne ferește. Dau cumva prima pagină de pe buletinul de la Senat și zic să-mi scot dezinfectantul, să-mi umezesc degetul. Și pun ștampila la întâmplare, că nu mă descurcam cu toate în mână. Și-l aud pe Iohannis: „Pe-Se-De”. Mă uit și constat: „Ai dreptate, c…(era să spun chestia aia pe care o zic băieții, dar m-am abținut). Așa că, de nervi, după ce reușesc treaba cu dezinfectantul, fâs-fâs, pun cu furie ștampila tot acolo și la Camera Deputaților. „Ești mulțumit acum, c…(și am continuat, în gând, cuvântul ăla care-l spun băieții)? Mi-ai făcut nervii praf cu Pe-Se-De, poftim Pe-Se-De”.  Și, dintr-o dată îl aud pe ălalaltu: „Nu știu dacă-i bine, domnul chestor, pardon, doamnă”. „Ia mai mergeți voi la naiba”, zic eu și ies din cabină.

Comisia mă salută, dar nu s-a ridicat nimeni de pe scaun. La ieșirea din clădire, o doamnă amabilă îmi deschide ușa și îmi urează o zi bună.

Doamna Carmen nu are stofă de Primă Doamnă

La primărie era închis, așa că am zis să merg să văd pulsul. Ca și la locale, m-am dus la Muzeul Țăranului Român, că era târg. Acum, intrarea era pe bani, așa că bieții vânzători erau singuri și jucau bătuta pe loc. Nici la biserica de lângă nu era lume. M-am dus și am luat metroul, să văd care e treaba la mall, dar și să caut becuri. Acolo, altă viață, lume buluc.

M-am așezat, în fața unui salon de coafură-manichiură (scump rău) pe o bancă. În fața mea, două doamne proaspăt dichisite în salon vorbeau despre doamna Iohannis, că asta m-a îndemnat să stau aproape de ele.

— Dragă, dar femeia aia ce are de nu vine deloc în București, că doar aici îi este soțul?
— Poate nu vrea să-și lase serviciul.
— Crezi tu că, dacă chiar voia să muncească, nu-i găseau aici un post de profesoară?
— Cum să nu, îi găseau.
— Și dacă nu voia să muncească, să fi spus, să punem noi bani, să o țină în București.
— Cine știe ce-i între ei.
— E, e o provincială, dragă, nu are stofă de Primă Doamnă. Stă să-și păzească averea. Dar să nu facă ea nimic! Soțiile de președinți fac acțiuni caritabile, uită-te la Melania.
— E, e altă stofă.
— Ciudat soi.
— Mergem la vot?
— Nu merg, nu risc să mă infectez.

M-am lămurit cu doamnele și m-am dus să cumpăr becuri.

Lecția de cumpărat becuri

Văzându-mă cam nedumerită (da, chiar nu știu să cumpăr becuri), un tânăr vânzător m-a luat în primire. Nici la Luvru dacă mergeam nu obțineam atâtea informații. Nici nu era lume, dar vânzătorul zici că-mi vindea o casă, nu două becuri, atâta pasiune punea. Am aflat de toate caracteristicile, de cât sunt de prietenoase cu mediul, de durata de viață. Într-un final, m-a întrebat ce bec vreau. I-am spus că nu știu exact deoarece unul din cele două care au pușcat este într-o plafonieră pe care eu nu am cum să o dau jos. „Și soțul?”, mă întreabă el. „Uitați, am ajuns la concluzia că acum ar fi bun un soț. N-am”. „Ieșiți mai ieftin cu un meșter. Sau cu un vecin”, a zis el. Am râs amândoi și iar s-a apucat să-mi prezinte becurile, mi le și încerca. După ce am epuizat două rafturi, i-am spus că oferta lor este foarte generoasă și l-am rugat să-mi aleagă el două. A urmat un interogatoriu despre ce așteptări am eu de la bec. Dacă vreau să lumineze total sau parțial, dacă vreau lumină rece sau caldă, dacă să mă țină 5 ani sau 3 ani. I-am repetat să-mi dea ce becuri vrea el, mi-a pus două în mână, mi-a mai explicat o dată ce fac, că sunt prietenoase cu mediul și m-a asigurat că voi fi mulțumită.

Și el era foarte satisfăcut, de parcă lua comision după vânzarea unei case. I-am mulțumit de 5 ori și, înainte să plec, că nu mă înduram să-l las la cât efort a pus să vândă două becuri, l-am întrebat dacă votează. Dintr-o dată s-a schimbat la față, de parcă eram de la exit-poll. „Nu, doamnă, nu votez. Nu am cu cine”. „Aveți dreptate”, am spus eu când am realizat că o discuție politică ar eșua lamentabil. Mai bine despre becuri.
Ies și văd oameni venind valuri-valuri cu brazi în brațe. Ce brazi, copaci în toată legea! Bucurie, veselie!

Și se făcu lumină!

Pun becurile bine, să nu dea naiba să le sparg, și merg la metrou. Acum, problema mea era cum pun becul în bucătărie, că am plafonieră. Nu ajung, că încercasem azi dimineață să o iau, să văd ce bec trebuie. Mă gândesc să mă urc pe masă, o masă de Ikea, care nu știu cum rezistă. Și-mi fac planul. În primul rând, îmi pun lenjerie intimă curată, în caz că ajung la spital. Apoi, pun telefonul la îndemână, să pot suna la 112. Dar unde-l pun? Dar dacă voi cădea pe el și îl fac praf? Tot drumul am făcut planul cu masa și cum ajung la spital. De-acolo, de la poarta spitalului, nici n-am avut curaj să merg mai departe cu planul.

Totuși, zic să bat la vecini. Cei cu care m-am mai ajutat, singurii de pe palier pe care i-am văzut la față. Nu răspunde nimeni. Deschid, intru. Aprind lumina pe hol, încerc și în bucătărie, că poate merge. Nimic. Și aud mișcare pe afară, pe hol. Deschid repede ușa și dau de celălalt vecin, cel pe care nu l-am văzut niciodată. Îl rog și vine să mă ajute. Și pune becul și se făcu lumină. Las Vegas e nimic pe lângă bucătăria mea. Mi-a dat băiatul ăla un bec de văd și ce nu există, zici că e cu infraroșu.
De-acum, să vedem rezultatele, dar un lucru e cert: de la mine se vede mai bine.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii