Țăranul – talpa țării

„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni” (Maica Tereza)

Țăranul era foarte afectuos față de animalele din gospodăria sa, pe care le trata cu un fel de duioșie și umanitate cum rar întâlnești și între oameni. O parte din farfuria lor de mâncare o dădeau câinelui, pisicii sau puilor de animale. Pentru animalele adulte, hrana era depozitată în condiții bune, să nu se mucegăiască, să nu umble șoarecii peste ea, pentru că animalul simte și nu o mănâncă, să nu conțină bucăți cu care s-ar putea îneca etc. În timp ce le alimentau li se adresau cu drag sau cu o anumită doză de reproș, după cum s-au comportat. Dacă nu au avut stare și au rupt o parte din iesle sau au risipit din mâncare, li se reproșa, așa cum reproșezi unor oameni: „Io am avut grijă de voi și voi, uite ce ați făcut! V-am dat mâncare bună, numai otavă, și voi ați călcat-o în picioare! Amu o să vă las să flămânziți, ca să vă învățați minte!”

Un eveniment major în viața oamenilor de la țară era momentul în care i se înmulțeau animalele în poiată, acesta fiind un semn de bun augur, deoarece casa și gospodăria era binecuvântată. Animalele făceau parte din viața oamenilor, motiv pentru care față de ele manifestau o grijă deosebită. Când se tăia porcul de Crăciun sau mielul de Paște, în casa gospodarului era o adevărată jelanie. Mai ales gospodina, care se îngrijea de animale, plângea și se ascundea în locuri dosite, ca să nu vadă și să nu audă ce se întâmplă, cum suferă bietul animal. Fiecare animal avea un nume, deci nu erau socotite niște anexe, niște entități anonime. Vitele primeau numele: Iambor, Borișca, Joiana, Măricica, Puiuța, Bondor, Țintatu etc. Aceste nume le primeau în momentul în care veneau pe lume. Interesant era că animalele își cunoșteau numele. Acest lucru era atestat de faptul că în momentul în care era strigat pe nume, animalul răspundea printr-o mișcare sau printr-un muget. Vitele sau iepele care erau gestante nu erau puse la eforturi foarte mari, iar în ultima perioadă erau scutite de muncă, li se dădea mâncare mai bună, erau țesălate mai des, li se vorbea cu mare blândețe. Pregătirea pentru primirea puilor de animale era un adevărat ritual. Era urmărită evoluția, se ridica un fel de staul în grajd, în apropierea celei care urma să aibă puiuț, astfel ca puiul de animal să fie aproape de mama lui. Aici se așternea cu paie proaspete, de obicei de ovăz, pentru că nu erau foarte dure, aspre, ca cele de grâu, se punea vas pentru apă, iar țarcul respectiv era înconjurat de gazdă, stropit cu apă sfințită, în timp ce descânta, pentru alungarea strigoilor: ”Fugi strigoi de la noi/ du-te și petreci în văile seci/ în păduri uscate departe de sate/ că de nu ti-i duce/ noi ne-om face cruce/ și-i pieri pe veci/ în gropile reci/ altul să vii/ nici în nopți târzii/ nici în zări de zi” . Dacă se întâmpla ca animalele să fie bolnave, se adunau șapte femei și împleteau o cămașă, numită ”cămeșea ciumii”. Această cămașă trebuie terminată într-o seară de marți și dusă între hotarele satelor, îngropată acolo, ca să i se șteargă numele bolii pe veci. În timp ce tricotau cămașa, fiecare câte o parte: două mânecile, două stanii din față, două stanii din spate și una gulerul, spuneau în șoaptă rugăciuni de dezlegare. Nu aveau voie să comunice una cu cealaltă până în momentul în care îngropau cămașa și ajungeau din nou în sat.

Ca măsură de precauție, pentru animalele care dau lapte: ușa, geamurile și oblocul, prin care erau alimentate, erau unse cu usturoi și stropite cu apă sfințită. Se povestea în șezători despre cazuri concrete din sat în care unii oameni deveneau peste noapre strigoi și furau laptele de la animale și le chinuiau până la moarte.

„Să știți că lelea Jorjină era strigoaică! Mi-a spus moașa că atunci când s-o născut o avut coadă și păr pe spate, ca un câine. O murit, biata de ea, că s-o dus la Pamfele Petri să fure laptele de la vacă și Pamfele o știut, nu știu de unde, și-o pândit, o prins-o într-un sac și o bătut de i-o rupt toate alea în ea. Nici n-o trecut mai mult de tri ori patru zile și o și murit. Da să știți că nu o putut înghiți paharul morții până nu i-o făcut fata ei descântecul acela, care trebuia. O făcut un bot de găteje (rămurele uscate) și o ars pe ele cămeșa cu care se îmbrăca noaptea, când se făcea strigoaică, și o boscorodit ceva (a spus cuvinte neînțelese), dar nimeni nu știe ce, că astea numai ele le știau. Amu nici nu-i bai mare, dacă nu știm de alea, că nu mai sînt în sat strigoi, că s-o împuținat animalele. În sat nu trebe să miroase a parfum, ci a baligă, a fân și a tulheni de mălai. Atunci pă toată ulița era câte o ciurdă de vaci, amu nu-i o ciurdă pă tăt satu. Apăi strigoi cine să se facă și după ce? Oaminii îs bătrâni. Nu pot merge până la drum, necum să să facă strâgoi și să umble pă la poiețile oaminilor. Bată-le focu de poieți, că nici de alea nu mai sînt, că din ele și-o făcut amu scăldătoare și umbrar. Amu animale nu mai avem, pruncii ni s-o dus pă lume, ne vedem nepoții numa la televizor. Noi ne mai aducem aminte ce-am trăit și așe ne mai trece vremea, până s-a îndura Dumnezău și ne-a lua!”.