TeFeLiștii l-ar fi făcut praf și pulbere pe Marin Preda

Căutînd ce-am scris despre capitolul Stalin din ediția necenzurată a Delirului, dau peste eseul Delirul vremurilor, întocmit pentru a justifica la mult timp după scandalul din 1991 decizia mea de a opera în ediția imediat postdecembristă modificări pe care le-am văzut ca dorite de autor dacă ar fi trăit vremurile libertății de expresie. La un moment dat, parcurgînd textul, nimeresc peste aceste considerații despre privirea moromețiană, nota care dă unicitate creației lui Marin Preda:

„Întreaga operă a scriitorului ne dezvăluie un spirit lucid, neîndurător cu patetismele ieftine, în direcţia realismului inaugurat în literatura noastră de Caragiale, şi marcat, la un anume moment, de Nae Ionescu. Un realism nemilos care refuză lirismul confecţionat, judecăţile luate de-a gata, pornirile lăcrimoase. Temeiul oricărei gîndiri îl dă realitatea. Iată faptele! repetă de zeci, de sute de ori, în articolele sale, fascinantul director al «Cuvîntului». Pe acest bun simţ metafizic se întemeiază întreaga gîndire a lui Marin Preda. El dă unicitate privirii naratorului. O privire care se regăseşte plenar în surprinderea Mişcării legionare. E lesne de ghicit în paginile consacrate Mişcării o ironie subtilă, o uimire moromeţiană în faţa patetismelor şi abstracţiunilor legionare, care nu e altceva decît mirarea lucidităţii în faţa oricărui fanatism. S-au scris numeroase pagini împotriva absolutismului extremist de dreapta sau de stînga. Toate însă marcate de o încrîncenare egală cu cea a obiectului atacat. Uimirea moromeţiană e mult mai primejdioasă pentru fanatismul de dreapta sau de stînga decît toate încruntările împotriva acestuia. Sesizate în ridicolul lor întemeietor, sentimentalismele ieftine ale extremei drepte, mult asemănătoare cu cele ale revoluţiei comuniste, îşi pierd definitiv puterea.”

Da, privirea moromețiană, alături de îngîndurarea de tip cartezian, în contrast cu veselia moldo-valahă, constituie unicitatea operei lui Marin Preda în literatura română.
Prilej de a mă întreba din nou, a nu știu cîta oară:
Ce ar fi scris Marin Preda în postdecembrism despre comedia vorbelor și faptelor politice?

Marele scriitor a fost manipulat de Gruparea Manolescu în bătălia cu Gruparea Eugen Barbu.
După decembrie 1989 confruntarea dintre cele două grupări, poreclite de noi la Suplimentul literar artistic al Scînteii tineretului, Albii și Roșii, după scenariul Războiului civil din Rusia, s-a reprodus în confruntarea literară și publicistică dintre CDR și FSN și, mai nou, dintre TeFeLiștii și Restul lumii. Ar fi fost Marin Preda azi un ironist subtil, moromețian, al manifestărilor patetice ale TeFeLișitilor, incluzînd în ele și scrierile anticomuniștilor de serviciu?
Greu de răspuns.

Pe de o parte, privirea moromețiană l-ar fi îndemnat să ironizeze și patetismele Dreptei în Războiul cu Stînga iliescistă.
Pe de alta, scriitorul ar fi fost capturat de presa de Dreapta, mai ales prin publicarea la Humanitas.

Avea șansa să fie independent?
Nu cred.
Lecția marelui scriitor Petru Dumitriu spune totul.

În 1996 Petru Dumitriu vine în țară. Plecase în 1960. Peste hotare nu-i mersese bine. La Paris, Monica Lovinescu, o TeFeListă avant la lettre, obsedată de controlul asupra intelectualității din exil, îl convinge pe Mircea Eliade să-i blocheze marelui scriitor publicarea la Gallimard a romanului Întîlnire la Judecata de Apoi. Grupul condus de Monica Lovinescu și-a justificat hăituirea lui Petru Dumitriu prin faptul că scriitorul ar fi colaborat cu regimul comunist. Era un argument subțire. Bărbatul Monicăi Lovinescu – Virgil Ierunca – fusese după 23 august 1944 un harnic colaborator al comuniștilor. E drept, plecase apoi în exil, dar gestul izvora din nemulțumirea că nu fusese răsplătit îndeajuns, comuniștii procedînd la fel cu toți așa zișii tovarăși de drum. În realitate, simpatiile și antipatiile Monicăi Lovinescu nu depindeau nici de valoarea operei, nici de poziția politică. Depindeau masiv, în măsura în care postul de la Europa liberă îi permitea libertatea de a spune orice (ca, de exemplu, să facă nuanțe în denunțarea comunismului), de recunoașterea ei drept Lider al intelectualilor din exil și nu numai.

Petru Dumitriu vine în România ca invitat al lui Ion Iliescu. Gestul președintelui de atunci nu ține de convingerile politice sau literare, ci de influența lui Eugen Mihăiescu asupra lui. Marele grafician, venit și el din exil, unde se afirmase ca un autentic anticomunist, intervine pe lîngă Ion Iliescu, în calitate de consilier al acestuia, pentru a-l invita pe Petru Dumitriu în țară.

Eram în 1996. România trăia isteria campaniilor electorale:
Pentru locale, pentru parlamentare, pentru prezidențiale.
O isterie amplificată și de miza acestor alegeri.
De șase ani la putere se afla Ion Iliescu.
Opoziția eșuase în 1992 să-l schimbe cu Emil Constantinescu. Acum părea că Schimbarea va avea loc. În acest context Petru Dumitriu face greșeala de a se implica în campania electorală de partea FSN. Îl sprijină pe Ilie Năstase din partea FSN împotriva lui Victor Ciorbea, din partea CDR.
Se afișează cu Ion Iliescu.
Gesturile erau ale omului.
Ele n-aveau legătură cu opera literară.
Ori Petru Dumitriu era , este și va fi, cel mai mare scriitor român din toate timpurile.
Reușise să unească într-o sinteză unică pe Liviu Rebreanu cu Camil Petrescu.

Sosirea în țară a acestui monstru sacru ar fi trebuit să se constituie într-un eveniment literar. Scena literară era însă sub stăpînirea lui Nicolae Manolescu, un fel de Titu Maiorescu de Drumul Taberei. Gruparea Albilor de pe vremuri se reconstituise acum sub forma unei Grupări TeFeListe. Căzuseră victime intrigilor ei Augustin Buzura și Eugen Simion, foști membri ai Grupării Albilor, dar care cochetau cu Ion Iliescu. Indiferent de poziția sa politică Petru Dumitriu ar fi trebuit primit cu smerenie. Nu s-a întîmplat asta. A funcționat nu numai politizarea excesivă, neobolșevică a vieții literare, dar și spaima că ierarhia de valori impusă de Gruparea Albilor ar fi fost clătinată, prin așezarea lui Petru Dumitriu pe primul loc.

După alegeri Petru Dumitriu a plecat din țară.
A murit în 2002 în singurătate în exil perpetuu.

Soarta lui Petru Dumitriu ar fi fost împărtășită de Marin Preda dacă acesta ar fi trăit și ar fi cutezat să scrie ca publicist independent.
TeFeLiștii l-ar fi făcu praf și pulbere.
Slavă Domnului pentru posteritatea operei sale c-a murit înainte de 1989.