Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Teoria stalinistă a „moldovenismului” își găsește adepți la București întru slava Ucrainei

Președintele României, Klaus Werner Johannis, și ministrul român de externe, Bogdan Aurescu, au oferit publicului informația potrivit căreia, în convorbiri recente cu omologii lor ucraineni, le-au cerut acestora să înceteze a mai face distincția între „români” și „moldoveni” ca și când ar fi două naționalități diferite. Partea ucraineană nu a confirmat primirea cererii, ceea ce i-a făcut pe unii observatori să creadă că o discuție serioasă pe tema respectivă, între reprezentanții celor două state aliate în războiul împotriva Rusiei, în realitate nu a avut loc, anunțurile Președinției române și a MAE român fiind destinate doar consumului intern. Cel mult, conform unor trucuri diplomatice cunoscute, românii i-ar fi informat pe interlocutorii ucraineni că, pentru calmarea opiniei publice, vor afirma public că ar fi cerut ceea ce oficial nu ceruseră.

Că o fi una că o fi alta, comunicatele amintitelor instituții ale statului român au oferit prilejul unor medii românești, chipurile obiective, a căror identitate și obediențe reale rămân încă de lămurit, pentru a lansa un atac împotriva acestora (oare autentic sau de conivență cu guvernul, pentru a oferi un alibi inacțiunii?), acuzându-le de presiuni inadmisibile făcute asupra cetățenilor ucraineni de origine „moldovenească” pentru a se „converti la românism”.

„Moldovenii nu se lasă convertiți în români”!?

Unii vor spune că nu avem de ce da atenție unui articol obscur al unui autor obscur publicat de o agenție de știri cu o audiență limitată. Viața ne-a învățat, însă, că tot ceea ce la apariție nu are mai mult decât semnificația unui excentricități ori a unui balon de încercare, poate deveni, odată ce i se permite să se dezvolte liber și să se insinueze în conștiința masei, o forță materială care chiar dacă nu îți dărâmă casa, îți sparge ferestrele făcând locuirea imposibilă.

În anii 1990, când am sesizat diferența între discursul neo-marxist din universitățile americane și cel conservator al suprastructurii politice de la Washington, i-am avertizat pe interlocutorii mei că acumularea mai multor promoții de absolvenți ai ziselor universități pe piața muncii va face imposibil ca, de la un anumit moment încolo, recrutarea celor care introduc informații în calculatoarele decidenților politici să nu aibă loc din chiar masa intelectualității convertite prin îndoctrinare academică la globalismului revoluționar de inspirație bolșevică. Mulți dintre aceia care au primit atunci cu mirare, neîncredere sau zâmbet avertismentul meu, astăzi mă întreabă și se întreabă cum s-a ajuns ca antiamericanismul cultural, care, în dorința de a reseta ordinea lumii, omoară azi „visul american”, împingând mândra putere americană de altădată în genunile istoriei, să cuprindă ca un cancer aproape întregul organism politic al SUA? Iată cum!

Din știința mea, până în prezent, teza sovietică potrivit căreia moldovenii reprezintă o națiune distinctă care, prin acțiunea „imperialistă” a unioniștilor valahi din secolul al XIX-lea și trădarea moldoveanului Alexandru Ioan Cuza cu prietenii săi politici, au ajuns sub „dominație românească”, nu a cunoscut nici o susținere în România. Că a le spune „moldovenilor” că sunt români (românii de răsărit) ar constitui un act de siluire a conștiinței lor și o negare a libertății lor de a alege, nu știu să fi spus nici un purtător de opinie, om politic sau om de știință român din România. Nu s-a întâmplat, cel puțin nu în mod ritos, nici măcar pe vremea în care România se găsea sub ocupație sovietică, la finele celui de al Doilea Război Mondial, și în orice caz nu după retragerea armatei sovietice în 1958.

Iată, însă, că o agenție de știri (HotNews), despre care surse, de regulă, bine informate afirmă că ar avea legături vinovate cu cercuri oculte (în parte instituționalizate) de interese, publică, un text al cărui autor, dl Gabriel Bejan, spune următoarele: „Modul în care, în general, este abordată în România problema „comunității românești din Ucraina” (a se observa că referirea la comunitatea românească din Ucraina este pusă în ghilimele spre a se sugera falsul susținerii că o asemenea comunitate ar exista – n.n.) suferă de o boală grea și anume de un naționalism bătrâncios, de anii 90, cu urme de iredentism, ce nu are nicio legătură cu abordarea modernă, europeană, în privința minorităților naționale.

Pentru a combate boala autorul a introdus în articolul său: „spusele liderilor comunităților moldovenești din Ucraina (regiunea Odesa) despre identitatea lor și despre încercarea autorităților române de a-i „converti” în români” (observăm că referirea la comunitățile moldovenești din Ucraina nu mai este pusă în ghilimele, sugerând că abia acestea sunt reale – n.n.); „spusele reglementărilor Consiliului Europei (Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale) despre dreptul minorităților la autoidentificare și, în cazul special al Ucrainei, despre presiunile făcute de România asupra acestor comunități de moldoveni să-și schimbe identitatea în români, lucru cu care, evident, organismul specializat al Consiliului Europei nu e de acord.” (așadar, România a fost deja judecată și condamnată la Consiliul Europei pentru politica sa externă „etno-naționalistă”); spusele a „doi istorici cunoscuți și avizați pe spațiul ex-sovietic, Armand Goșu și Dorin Dobricu” care au răspuns la întrebarea „Ce sunt acești oameni, români sau moldoveni?”.

Prin urmare, dacă avem o condamnare internațională bazată pe „abordarea modernă, europeană” în materie, avem și o susținere „științifică” românească. Cu mențiunea că cei doi istorici consultați (care pentru a da o vizibilitate cât mai mare articolului la fundamentarea „științifică” a căruia au contribuit, l-au preluat pe pagina lor de fb) au printre realizările de natură a-i recomanda calitatea de membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, coordonată de profesorul Vladimir Tismăneanu (de la University of Maryland, College Park, USA) ca și pe aceea de coautor al Raportului Final redactat de aceasta („Raportul Tismăneanu”). Dacă dl Dobrincu este doctor în istorie, Magna cum laude, al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu teza „Rezistenţa armată anticomunistă din România” și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, dl Armand Goșu este doctor în istoria Rusiei (cu specială privire la istoria politicii externe a Imperiului țarist) al Universității din Moscova, dar și fost redactor șef al Revistei 22 a Grupului pentru Dialog Social, fost membru al Consiliului de administrație al Fundației Soros din România, precum și fost sau actual membru a nenumărate alte comitete și comiții. (În a doua parte a anilor 1990, pe când era doctorand la Moscova, în timpul „luminoasei președinții” a lui Boris Elțîn, dl Goșu critica politica externă românească pentru prea multă occidentalo-filie, pentru ca azi, exprimând poziția soroșistă, să fie un anti-putinist intransigent, mereu, însă, acreditat de cineva ca expert de prin rang. Un fel de reîncarnare a Popei Burducea, cel din anii 1945-1956, care era „când cu steaua când cu crucea”.)

În ceea ce îi privește pe liderii „moldovenilor ucraineni” intervievați, cei mai mulți sunt cunoscuți ca adepți ai „moldovenismului” și nostalgici ai sovietismului, aflați la originea sesizării „organismului specializat al Consiliului Europei” cu privire la „teroarea” exercitată asupra lor de guvernul român pentru „a-i converti la românism”. (Guvern care nu știu ce o fi făcut de nu au fost înlăturate din fașă asemenea aberații. Guvernul ucrainean, desigur, le-a confirmat.)

Cei mai mulți dintre aceiași lideri au lăudat sau cel puțin validat ca rezonabilă legea ucraineană a minorităților. Lor li se poate acorda circumstanța atenuantă de a fi trebuit să se exprime trăind în „vibranta democrație ucraineană”. Ceea ce nu este cazul cu românii din România care le-au preluat ca atare declarațiile și le-au răspândit dându-le girul lor, spre „Slava Ucrainii”.

„Moldovenismul” stalinist geopolitic de altădată în traducerea „experților” români „obiectivi” de azi

Ca unul care a participat direct, în cadrul organizațiilor europene, la definirea și adoptarea standardelor europene în materie de drepturi ale minorităților, nu pot fi decât surprins să constat cum pentru niște așa ziși experți români teoria stalinistă a „moldovenismului” este conformă cu „abordarea modernă europeană”, în timp ce combaterea ei este manifestarea celor care sunt „captivi ai vulgatei interpretative organiciste” (apud dr. Dorin Dobrincu).

Sub presiunea unor cereri de clarificare a acestor poziții, dl Dobrincu, în cadrul unei conversații pe Facebook, precizează că „,moldovenismul’, ,românismul’ sau altele asemenea sunt construcții intelectuale, ideologice, politice. Ele nu sunt neutre. Istoria apariției și impunerii lor în spații politice diferite este binecunoscută.”

Prin urmare „moldovenismul” ar fi frate cu „românismul”, ambele fiind „construcții politice”. În lipsă de argumente pentru susținerea legitimității „moldovenismului” se „concede” că acesta este o aberație la fel de ilegitimă ca aceea de a susține existența unei națiuni române (sic!). Ambele ar fi o plăsmuire a închipuirii unor persoane ghidate de interese politice. Așadar, dacă „moldovenismul” este un fals și „românismul” este un fals. Pe această temelie, toleranța față de dreptul fiecăruia de a se înșela, cumulată cu respectul diversității (indubitabil, un standard european), în speță diversitatea felului în care fiecare se înșală, ar impune acceptarea deopotrivă a „moldovenismului” și „românismului” ca erori simetrice, și, pe cale de consecință, a libertății de opțiune a indivizilor pentru a se identifica fie drept moldovean fie drept român, aflat cu restul societății în același tip de raport. La urma urmei, identitatea culturală (națională) este un drept personal și nu poate statul (puterea politică) să impună nimănui propria-i identitate. Iată cum adevărul și minciuna sunt amestecate subtil pentru a scuza minciuna și a decredibiliza adevărul.

Ar fi inechitabil să îndreptăm degetul acuzator numai împotriva istoricului Dobrincu. Domnia sa nu face decât să exprime un punct de vedere împărtășit cu siguranță și de ceilalți contributori la redactarea textului în discuție, domnii Gabriel Bejan și Armand Goșu, precum și de cei care l-au pus în circulație, dar și, mai mult ca sigur, de un întreg curent de gândire antinațional în general (să îl numim globalist) și antiromânesc, în special; curent apărut în urma rătăcirii spontane a unei intelectualități frustrate, sau în laboratoarele unor grupuri oculte de interese supranaționale.

Cuvintele cărora li se atașează sufixul „ism” (comunism, socialism, capitalism, excepționalism, naționalism, suveranism, globalism etc.) desemnează o ideologie, o teorie, o doctrină și altele asemenea, care consacră un sistem de convingeri construit de anumite persoane și care reflectă concepția acestora despre lume, viață, mod de organizare a societății. Când vorbim despre românii de pretutindeni ca națiune culturală (nu ca națiune civică) și le atribuim anumite caracteristici nu ne referim la „românism”, ca ideologie, ci la „românitate”, ca stare de fapt. „Românismul” ar rămâne o simplă teorie forțată asupra formării poporului român, dacă nu ar exista și un popor român ca realitate obiectivă, respectiv dacă efortul de a-l forma, în măsura în care nu a fost vorba doar despre o evoluție organică, ci și despre un proces politic condus, nu ar fi dat rezultate apte de obiectivare, de autonomizare a creației față de creator. Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista românitatea.

Or, românitatea există. Există oare și „moldovenitatea”? Dacă un popor român există (indiferent cum s-a format el), oare există și un popor moldovean? Există o etnie moldovenească și una românească, care, oricât de asemănătoare ar fi, sunt totuși diferite? (Aici avem în vedere comunitatea etno-culturală, iar nu națiunea civică moldovenească organizată statal azi sub numele de Republica Moldova.) Și, continuând pe linia acestor interogații, este justificat să dorim a afla inclusiv cum ar trebui să ne poziționăm față de cei care vor să se declare de etnie „ardelenească”, întrucât se simt mai degrabă ardeleni decât români?

Națiuni organice și națiuni geopolitice

Pentru a răspunde unor întrebări precum cele formulate mai sus, trebuie să răspundem în prealabil alteia și anume: în funcție de care criterii se definește un grup etno-cultural, permițând deosebirea acestuia de altul?

În explicațiile date pe fb, dl Dobrincu spune corect: „Grupurile etno-culturale se pot defini prin origine, trecut, mituri, limbă, religie, sentimentul de apartenență, autodefinire ș.a.m.d. … Așa cum le vedem astăzi, națiunile, nu doar în Europa, dar mai ales aici, sunt rezultatul istoriei și acțiunii elitelor intelectuale și politice. Peste tot s-a încercat – în modernitate, cel mai adesea prin acțiunea statului, prin școală, birocrație și armată, expres prin stagiul militar obligatoriu – transformarea comunităților, mai ales a celor rurale, care aveau imaginar în bună măsură diferit de cele urbane, ritmuri diferite, în comunități de cetățeni.” Nimic de obiectat. Nașterea națiunilor este, printre altele, procesul prin care „supușii” au devenit „cetățeni”, „raporturile de vasalitate” s-au transformat în „democrație” și omul de rând a lăsat în urmă statutul de „obiect al istoriei” pentru a ajunge „subiect al istoriei”.

Fără a putea epuiza tema, care este de o vastitate imensă, adaug doar câteva mențiuni care mi se par esențiale pentru înțelegerea problemei, dar și a mizei ei geopolitice.

Națiunile nu au existat întotdeauna. Ele au apărut pe o anumită treaptă a istoriei (și nu este imposibil să dispară pe o altă treaptă), abia prin secolul XIX, urmând unor alte forme de socializare pre-moderne. Națiunea reprezintă miezul social al armurii politice care este statul-națiune și criteriul legitimității acestuia. După felul în care sau principiul pe baza căruia s-au constituit, se poate distinge între: i. națiunile geopolitice, formate în granițele statelor feudale care le-au premers (granițe așa zis „naturale” întrucât au fost „impuse” de realitățile geografice) și ai căror locuitori s-au transformat în cetățeni dotați obligatoriu cu identitatea culturală adoptată de acele state, odată devenite naționale (exemplul clasic este cel al națiunii franceze); ii. națiunile organice, formate în lipsa și înaintea apariției unui stat organizat pe baze naționale, ca niște comunități etno-culturale, respectiv ca grupuri de indivizi legați între ei prin anumite trăsături spirituale (printre ele cea mai importantă fiind și rămânând limba, nu numai ca mijloc de comunicare, ci și ca mod de gândire), și care, cu metode pașnice sau violente, au revendicat și obținut autodeterminarea ca state-națiune (exemplul clasic este cel al națiunii germane).

Istoria formării națiunii și statului național român poate fi privită ca asociind cele două formule: i. unirea Principatelor danubiene (Moldova și Țara Românească), sub deviza geopolitică „Unirea face puterea”, în 1859, a dus la constituirea unei națiuni geopolitice (proces facilitat de întâlnirea între nevoia, respectiv aspirația locuitorilor la securitate geo-strategică și baza culturală comună compusă, în primul rând, din limbă și religie); ii. Marea Unire din 1918, rezultată din autodeterminarea pe principiul naționalității, a asigurat românilor un stat pe teritoriul locuit de ei în majoritate, identitatea teritoriului fiind dată de identitatea culturală a locuitorilor (proces facilitat de nevoia marilor actori europeni și globali ai momentului de a construi o ordine regională în care România să poată contribui eficient la asigurarea păcii prin garantarea echilibrelor de putere).

Denunțând „vulgata interpretării organiciste”, dl dr. Dobrincu, desigur în același cuget și simțire cu toți cei implicați în spălarea cadavrului „moldovenist”, declară: „în ceea ce mă privește, nu pledez pentru nicio formă de etnonaționalism, oricare ar fi acela”. Se subînțelege, fie el etnonaționalism românesc fie el moldovenesc.

Am impresia că folosirea termenului „etno-naționalism” în acest context este greșită. În accepțiunea mea (și nu numai) „etno-naționalismul”, spre deosebire de naționalismul economic sau cel geo-strategic, reprezintă acea formă a naționalismului care postulează superioritatea unei etnii față de alte etnii, a unei comunități etno-culturale, organizate politic sau nu, asupra altor comunități etno-culturale. Aceasta duce la exclusivism cultural, cu care nu cred că cineva animat de idealuri umaniste și partizan al ordinii democrate poate fi de acord. În nici un caz eu.

Apare însă că, mai degrabă, în scurta profesiune de credință citată, autorul vrea să afirme că nu este de acord cu teoria care susține existența națiunilor culturale / organice, cu definirea statelor-națiune ca fiind organizarea politică a unei realități etno-culturale, apariția tuturor în epoca modernă fiind mai mult sau mai puțin animată de interese geo-strategice, iar nu de o evoluție organică. Identitatea culturală ar fi, pe cale de consecință, exclusiv o plămădire artificială băgată în capul maselor de către elitele care au scornit-o, pentru a manipula poporul transformându-l în susținător al agendelor lor geopolitice. Dacă este așa, să îi lăsăm măcar pe oameni ca „în mod democratic” să își aleagă visul, mitul, himera în care să trăiască.

Desigur că putem lăsa pe fiecare să trăiască în lumea percepțiilor lui despre sine atât timp cât aceasta rămâne o afacere privată fără legătură cu interesul public și ordinea publică. Când, însă, interesul public este atins, iar asta se întâmplă atunci când identitatea culturală (naționalitatea) devine rațiunea pentru împărțirea puterii între stat, ca gestionar al națiunii civice, și diversele comunități culturale care structurează ansamblul comunității cetățenești, lucrurile se schimbă și imaginația individuală trebuie să cunoască limite impuse de relația dintre putere și adevăr, dintre rațiunea de stat a solidarității inter-culturale și capriciile identitare dezintegratoare.

Națiuni pozitive și națiuni subversive

Admițând că toate națiunile și statele lor sunt rezultatul unor proiecte politice circumscrise de un mit fondator, iar nu creații naturale (organice) ale istoriei, trebuie observat că națiunile născute în Europa în secolul XIX s-au constituit sub semnul unor idealuri pozitive.

Este vorba de nevoia promovării aspirațiilor legitime ale unor comunități care, în absența unui stat propriu, întins pe un teritoriu apt a-i asigura, prin resursele productive și cele de apărare, viabilitatea, erau amenințate cu opresiunea și subdezvoltarea, mergând până la ieșirea din istorie. Atunci când asemenea comunități, inițial entități în sine, s-au transformat în entități conștiente de sine (asumându-și o anumită identitate, fie ea și inventată de elitele lor) ca să ajungă a fi entități pentru sine, ele fie că s-au unit pe o platformă culturală comună minimală, fie s-au rupt din conglomeratele imperiale multinaționale în care fuseseră prinse în trecut de expansiunea unor puteri hegemonice. În toate cazurile, obiectivul a fost edificarea unei puteri care să poată fi pusă în slujba idealurilor unei comunități umane. Cât timp statul-națiune s-a menținut pe o asemenea linie el a rezistat nu în primul rând prin forța represivă a suprastructurii sale instituționale, cât prin asentimentul cetățenilor, prin convingerea lor, justificată sau nu, că aceea este sursa securității și asigurarea progresului lor, în concursul cu alte națiuni.

Așa a apărut națiunea română, aducându-i împreună pe românii moldoveni (românii de est), pe cei valahi și olteni (românii de sud), pe cei ardeleni și bănățeni (românii de vest), pe cei maramureșeni (românii de nord). Pornit în secolul al XIX-lea, procesul unificării tuturor românilor în fruntariile unui stat în care ei reprezentau majoritatea populației s-a încheiat la începutul secolului al XX-lea, mai exact în 1918/1920, prin formarea României Mari. După aceea, statul calat pe majoritatea culturală a devenit treptat stat civic, operându-se distincția între națiunea culturală română și națiunea civică română.

Așa zisa națiune moldovenească nu s-a născut, însă, în Moldova. Un stat modern bazat pe principiul unei identități culturale moldovenești, distincte de identitatea românească, nu a apărut niciodată înainte de 1859 și nici înainte de 1918. Basarabia a fost o gubernie țaristă rezultată din ocupația unei părți a voivodatului Moldovei, într-o vreme în care modernitatea nu ajunsese încă pe aceste locuri. Pe când națiunea română se forma după rețeta înainte descrisă, națiunea „moldovenească” nu a fost nici produs organic nici obiectul unui proiect politic conceput la Chișinău, Tiraspol, Cetatea Albă sau Hotin, ci un produs imaginar bricolat la Moscova ca element al unei agende geopolitice imperiale post-țariste, și nu de persoane din elita societății moldovenești, ci de liderii bolșevici ai URSS. Scopul proiectului nu a fost securitatea și bunăstarea unei comunități zise moldovenești a cărei suprastructură politică trebuia realizată, ci distrugerea altei națiuni, cea română, subminarea și dezmembrarea acesteia. Putem vorbi deci despre o națiune cu scopuri subversive, respectiv despre autodeterminarea unei pseudo națiuni care, prin contrast cu celelalte comunități românofone, până atunci nu își afirmase identitatea culturală și care avea în vedere nu propășirea sa, ci refacerea imperiului țarist sub steagul roșu al georgianului Stalin.

Pentru ca acest proiect să reziste, mai ales în condițiile în care unitatea confesională făcea și mai dificilă denaționalizarea moldovenistă, s-a trecut la spălarea pe creier a românilor moldoveni, cărora li s-a spus nu numai că nu sunt români, ci chiar că românii sunt dușmanii ereditari ai moldovenilor. Pentru ca teza moldovenistă să fie mai convingătoare s-a susținut că limba moldovenească este diferită de română și s-a decretat scrierea ei cu grafie chirilică.

Dr. Dobrincu mai spune: „aș observa că trecem prea ușor peste faptul că imaginarul public, cu atât mai mult în societățile supuse ingineriilor sociale, este dominat de idei primite de-a gata.” Iată un mare adevăr. Ceea ce cripto și neo-moldoveniștii români nu observă, însă, este că acest adevăr, rostit chiar de unii dintre ai lor, se aplică tocmai imaginarului public făurit prin idei primite de-a gata de românii supuși ingineriilor sociale staliniste, iar nu românilor care își recunosc și apără identitatea culturală dobândită de-a lungul timpului.

Dacă cineva se poate plânge de presiuni statale pentru a se converti la o altă identitate națională decât cea căreia în mod natural îi aparține (nici un proiect politic nu ar fi fost viabil dacă mitul fondator nu ar fi valorificat unitatea de limbă și tradiția organizării familiale, impusă de o geografie coerentă, din care s-au degajat apoi atât credințele religioase cât și ideologiile românești), aceștia sunt românii din Ucraina împinși a se converti la moldovenism, iar nu „moldo-românii”, cum îi mai numesc fals concesiv cripto-moldoveniștii din România, supuși terorii de stat pentru a se lepăda de „românism” și a rămâne „moldoveni puri și simpli”. Mă întreb, din nou, cum a fost posibil ca instanțele europene să fi fost mințite cu privire la această realitate și cum de nu a reușit guvernul român să restabilească adevărul?

Etnii și etnonimii; minoritățile și puterea majorității

„Este de domeniul evidenței că la vest și est de Prut se vorbește o limbă care este înțeleasă de toți, dincolo de particularisme. Noi – inclusiv eu – o numim română, alții din est o numesc moldovenească. Explicațiile sunt de natură istorică (până la mijlocul secolului XIX, în Principatul Moldovei s-a folosit denumirea de limbă moldovenească în paralel cu cea cea de limbă română) și politico-ideologică. Dacă unii care vorbesc această limbă vor să se autoidentifice ca români e foarte bine, dacă alții vor să se autoidentifice ca moldoveni, cum e cazul multor moldo-români (să le spunem așa) din Ucraina sau din Republica Moldova, e treaba și dreptul lor. Nu trebuie să decidă asta nici birocrații de la București, nici alții din altă parte.” – spune dl Dobrincu, în numele neo sau cripto moldoveniștilor, trecând subtil mortul de pe Edgar Quinet, pe Academiei (cum era poanta unui vechi banc despre șiretenia milițienilor agramați).

Problema nu este cum își spune fiecare (aceeași etnie poate avea mai multe nume, iar alegerea celui folosit nu schimbă fondul etno-cultural), ci care este etnia astfel numită și care este statutul juridic dobândibil în funcție de felul în care se numește. Când nume diferite desemnează naționalități diferite, este una. Când nume diferite desemnează aceeași naționalitate, este alta. Iar asta aduce în discuție politica, respectiv distribuția puterii.

Aici nu este vorba despre etno-naționalism. A fi împotriva etno-naționalismului, orice se înțelege prin el, nu este același lucru cu desființarea națiunii sau cu relativizarea până la anulare a ideii de naționalitate și a identității naționale.

În acest sens este legitim să ne întrebăm, folosind toate criteriile de diferențiere pe care dezbaterea științifică le-a selectat, dacă „românii” și „moldovenii” sunt două etnii / naționalități diferite sau două nume date aceleiași identități etno-culturale? Da sau nu? După cum ne putem întreba dacă „românii” și „ardelenii” sunt două naționalități diferite?

Fiecare are dreptul să se numească așa cum vrea și să își asume naționalitatea pe care o vrea. Atunci când pornind de la o asemenea libertate de asumare pretinde, însă, să intre în raporturi juridice cu puterea politică (statul), alegerea nu poate viza și o identitate etno-culturală inexistentă. Cu atât mai puțin poate fi acceptată o asemenea libertate de opțiune atunci când este vorba despre etnii create în laboratoarele unei puteri politice străine pentru promovarea agendei geopolitice a acesteia îndreptate împotriva unor națiuni culturale care și-au dobândit statalitatea.

E important să respectăm alegerile oamenilor, dar nu și atunci când alegerea are loc în afara realității, de oameni pe care propaganda i-a rătăcit. Aici este problema. Și întrucât problema trebuie să primească o soluție precisă, întrebările care impun răspunsuri cu „da” sau „nu” își au rostul. Nimeni nu poate opta simultan pentru două identități etnice zicând că este puțin „român” și puțin „moldovean”, tot așa cum o fată nu poate fi puțin virgină și puțin gravidă.

Desigur, nu cu omul de rând care a ieșit dintr-o anumită istorie cu convingerea că el este, să zicem, moldovean sau ardelean, dar nu român, trebuie luptat. Acesta trebuie tratat cu respect și cu blândețe, cu înțelegere și chiar dragoste. Să îl luminăm, dar nu să îl blamăm. Cu atât mai puțin să îi forțăm opțiunea. Cu identitatea etno-culturala falsă creată în laboratoarele hegemonilor care vor să dezbine națiunile pentru a le putea domina, trăiesc zeci, poate sute de mii de oameni, care o percep foarte acut zi de zi și cred în ea.

A nu le silui conștiința nu înseamnă a le confirma rătăcirea printr-un discurs politic și științific chipurile tolerant. A susține că nu avem vreo misiune de a-i aduce pe cei rătăciți la sânul „maicii lor culturale” este, de fapt, o modalitate de a sufla vânt în pânzele celor care i-au rătăcit și care sunt inamicii națiunii noastre, deopotrivă culturală și civică. Recuperarea celor care cred că numele „moldovean” nu este sinonimul numelui „român” și nu desemnează doar una dintre componentele esențiale ale aceleiași națiuni, ci o altă națiune, este o misiune sacră a românilor de pretutindeni care are atât caracter moral, cât și caracter practic (politic). Așa zisul respect reciproc între cei care își declină naționalitatea de „român” și cei care își declină naționalitatea de „moldovean”, la care se adaugă îndemnul ca statul să nu se amestece în acest dialog, nu este decât o altă teză înșelătoare cripto-moldovenistă, menită a ascunde existența moldovenismului militant, tot așa cum diavolul vrea să ne facă a-i accepta dominația convingându-ne că nu există.

„Moldovenismul” în relația dintre România și Ucraina

Falsul de la care a plecat întreaga discuție care face obiectul textului de față, îl constituie, însă, acuzația că omul de rând, cetățean ucrainean, având convingerea că este moldovean iar nu român, ar fi supus de către statul român unui proces brutal de „convertire”.

Cum ar putea face presiuni directe un stat asupra cetățenilor altui stat pentru a-i obliga să își schimbe declarația de identitate culturală? Practic este imposibil. Lăsând la o parte împrejurarea notorie că, timp de un sfert de secol, România nu a făcut aproape nimic nici măcar pentru a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor tratatului politic de bază dintre cele două țări cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale.

Cel mai probabil, acuza presiunilor directe de la statul român la cetățenii ucraineni de așa zisă naționalitate „moldovenească” pentru a se „converti” la „românism”, se adresează BOR. Efortul pastoral și catehetic al BOR desfășurat în afara granițelor statului civic român, în contact nemijlocit cu drept măritorii creștini de rit bizantin trăitori pe teritoriile istorice românești pierdute la finele ultimului război mondial, redeșteaptă și reîntregește națiunea culturală română, reabilitând sau consolidând nu numai credința în Dumnezeu, ci și pe aceea în neamul românesc, în existența și dăinuirea lui. Or asta, în ultimă instanță, mărește puterea politică a statului România. Ceea ce mulți, din est ca și din vest, nu o doresc. Pe aceștia din urmă îi servesc, conștient sau inconștient, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, neo și cripto moldoveniștii români. Sub pretextul de a critica guvernul român („birocrații de la București”, după expresia intelectualității globaliste trădătoare dâmbovițene, dar și bahluiene și someșene) aceștia mai încearcă o lovitură împotriva bisericii române, îndemnându-l, practic, pe cel dintâi să se dezică de cea din urmă.

Statul român nu vorbește cu „moldovenii” din Ucraina, ci cu statul ucrainean. Ceea ce îi cere acestui stat este să prezinte public falsul „moldovenismului” și să explice felul în care această teorie a apărut, care au fost explicațiile, scopurile și efectele ei geopolitice, suportul ei logistic și metodele de inseminare în masă, astfel încât alegerea persoanei fizice să fie nu doar liberă, ci și informată. Această cerere nu este sprijinită de dreptul forței, ci de forța dreptului, respectiv invocă obligația Ucrainei de a respecta tratatele bilaterale (în primul rând tratatul româno-ucrainean din 1997) și multilaterale la care este parte.

Ucraina nu a procedat și nu procedează așa. Din ce motive? Din aceleași motive din care Stalin și puterea sovietică au inventat și susținut existența unei națiuni moldovenești, îndreptățită la „autodeterminare” și la ruperea de statul-națiune român.

Ucraina nu este un stat-națiune; adică un stat autodeterminat pe criteriul naționalității. Ea este o fostă republică sovietică având un teritoriu și o compunere etno-culturală rezultate din concepția geopolitică, geoeconomică și geoadministrativă sovietică. În multe privințe Ucraina perpetuează, din interes ca și din convingere, concepții sovietice. Ca și Belarus, ea poate fi privită ca un „muzeu sovietic în aer liber”.

Principiul potrivit căruia fiecare om trebuie să fie liber a-și alege identitatea culturală și să opteze pentru națiunea culturală căreia îi aparține, este corect. Mie nimeni nu trebuie să mi-l prezinte și apere, întrucât eu sunt unul dintre aceia care (fiind chiar acuzat pentru a o fi făcut) au lucrat direct la adoptarea și includerea lui în ordinea europeană și internațională; inclusiv în tratatul politic de bază româno-ucrainean. În cazul din urmă, am făcut-o cu înțelegerea că partea ucraineană, respectând dreptul la liberă alegere, va acționa cu bună credință pentru restabilirea adevărurilor istorice și va informa populația asupra diferențelor dintre etnie și etnonimie. Nu s-a întâmplat așa. De ce? Pentru că Ucraina post-sovietică ar avea probleme politice dacă ar admite anumite adevăruri istorice.

Între compunerea teritoriului Ucrainei sovietice, cu care Ucraina s-a desprins din URSS, concepția sovietică asupra definirii și tratării naționalităților și regimul politic autoritar și centralist-birocratic de tip sovietic există o legătură legică și logică indestructibilă. Una decurge din alta și ele se sprijină una pe alta. Cine vrea să o păstreze pe una trebuie să le păstreze și pe celelalte. Dacă se desprinde de sovietism, Ucraina se teme că va pierde toate avantajele moștenirii sovietice. Lupta Kievului cu Moscova nu a avut niciodată ca obiect demolarea acestei moșteniri, ci numai emanciparea ucrainenilor de sub tutela politică rusească, fără nici o considerație pentru „valorile” sau securitatea Occidentului colectiv. Păstrarea moștenirii subminează relația cu România.

România (și eu însumi, în exercițiul unor mandate naționale și internaționale) a încercat să ajute Ucraina ca să evite sau măcar să depășească ușor problemele subsecvente admiterii și asumării adevărului istoric. Ucraina a refuzat întrucât nu a dorit să schimbe regimul politic circumscris de ordinea constituțională cu care s-a desprins din URSS, nu ca națiune, ci ca surogat de imperiu. Nu detaliez. Mă rezum la a spune că atât timp cât Ucraina nu se leapădă de Satana sovietismului (ca și de fiica „moldovenistă” a acestuia), între România și Ucraina nu va fi pace adevărată și trainică, iar eventualul ajutor pe care România (ca și Occidentul colectiv) l-ar acorda Ucrainei în lupta pentru emanciparea de sub dominația / influența rusă va sta sub semnul precarității, fiind percepută de poporul român ca împotriva naturii.

Neo-moldovenismul ca armă a globalismului anti-național

De la istoricii români se așteaptă limpezirea istoriei, iar nu opinii privind modul în care statele trebuie să împartă puterea între majoritatea etnică și minorități. Asta este treaba politicului și asta se negociază; iar negocierile nu sunt misiunea istoricilor, obligația lor fiind aceea de a oferi argumente științifice negociatorilor.

În acest sens istoricul trebuie să răspundă, dincolo de nuanțări lașe sau ipocrite, în cele din urmă cu „da” sau „nu” la întrebarea dacă există sau nu o națiune „moldovenească” și dacă se poate pune cumva semnul egalității între „moldovenism” și „românism”, așa cum o fac acei istorici ai noștri care, de fapt, în slujba globalismului, combătând „etnonaționalismul” neagă națiunea și odată cu ea, statul-națiune și democrația născută în cadrul acestuia.

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci înseamnă că avem și o minoritate moldovenească (dacă nu o fi cumva majoritate) în România, care este îndreptățită să ceară libertăți specifice din partea statului. Acum câțiva ani cineva a încercat să formeze Partidul moldovenilor. În Transilvania sunt mulți ardeleni care nu se simt români și ar dori să se autonomizeze în raporturile cu România „miticistă”.

O fi bine? O fi rău? Mărește sau micșorează un asemenea proces capacitatea de supraviețuire a statului român în actualele furtuni ale istoriei? Dacă moldovenii din Ucraina pot cere drepturi, adică un fragment de putere din puterea statului, în virtutea identității lor naționale, la fel o pot face și moldovenii, ardelenii, muntenii, oltenii, dobrogenii, maramureșenii etc. din România, autodeterminându-se până când statul-națiune român va rămâne, practic, fără de putere, precum cochilia unei scoici moarte. La asta v-ați gândit domnilor istorici „experți” în problema minorităților, care le vorbiți de sus „politicienilor” și „birocraților” de la București?

Unii cred, poate, că nu mai este nevoie de statul român, sens în care ocultează adevărurile esențiale împingându-le în ceața nuanțelor (pseudo)savante. Trebuie să fim foarte atenți, atunci când vrem să vărsăm din copaia discursului național apa murdară a „vulgatei mitului organicist” sau a „etno-naționalismului”, ca nu cumva să aruncăm și copilul politic național, sub cuvânt că statul-națiune azi nu este și stat etnic, ci stat civic și „acultural” (conglomerat de culturi false), oricând dizolvabil în oceanul planetar al cetățeanului universal fără identitate.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Teoria stalinistă a „moldovenismului” își găsește adepți la București întru slava Ucrainei”

  • Fiica lui Stefan cel Mare, Elena, măritată cu fiul lui Ivan al 3-lea, era numită la Moscova Elena Voloshanca. Deci nu Moldoveanca ci Voloshanca. Asta demonstreaza evident faptul ca rușii stiu inca din evul mediu cine sintem noi.

  • Domnule Adrian Severin
    La scoala am invatat o definitie acum vreo 40 ani.Cultura:”Totalitatea valorilor materiale si spirituale create de un popor in existenta sa”.
    Cultural,Eminescu,Stefan cel Mare,Cantemir si multi altii sunt si „romani” si „moldoveni”.
    Aceasta reprezinta o aberatie a unor mancurti.
    Toata Stima!!!
    Valentin-Ionut Constantinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *