Novak Djokovic a câştigat Australian Open pentru a zecea oară. El va reveni pe locul 1 ATP

Teze și antiteze pe frontul ucrainean

Prezent la târgul de monștri (sic!) de la Davos, ajuns, în lipsa protagoniștilor globali (numai sărmanul cancelar Scholz a făcut excepție), exclusiv o platformă pentru lansarea baloanelor de încercare, Henry Kissinger a apreciat că, în stadiul în care s-a ajuns cu războiul din Ucraina, intrarea Ucrainei în NATO nu prea mai are sens să fie refuzată, Rusia trebuind să se obișnuiască cu această idee. Ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că venerabilul om politic și politolog și-a schimbat vechile opinii, convertindu-se de la realism la neoconservatorism și trecând de partea șoimilor războiului. Nimic mai neadevărat.

Unica soluție impusă de realitate: pacea negociată

Înainte de orice, să reamintim un principiu de manual: când nici una din puterile beligerante nu poate nici pierde, nici câștiga războiul, singura soluție pentru terminarea acestuia sunt negocierile.

Desigur, complexul militar-industrial, dar nu numai, are enorm de câștigat din războaie și de aceea nu victoria îl interesează, ci prelungirea acestora. Cu cât războiul nu se poate termina prin capitularea uneia din părți, cu atât mai bine.

De asemenea, prelungirea războiului include o promisiune de îmbogățire pentru toate acele companii care vor veni să repare daunele produse din cauza confruntărilor armate. Cu cât mai mari daunele, cu atât mai mare profitul.

Nu trebuie uitat, însă, că, așa cum spune un proverb american, „prânz gratuit nu există”. Cineva trebuie să plătească și armele și reparațiile. Or, singurii care au bani sunt oamenii, plătitorii de impozite. Din buzunarul lor se cumpără armele, medicamentele, alimentele, lucrările de reabilitare a capacităților industriale și de refacere a infrastructurii civile. Acestora nu li se poate cere să strângă la infinit cureaua, căci s-ar putea fie să moară de inaniție, tocmai când se vor fi obișnuit să nu mai mănânce (precum celebrul măgar al lui Buridan), fie să dea în melancolie și să pună mâna pe par. Cu alte cuvinte, chiar dacă profitabile pentru unii, per total războaiele secătuiesc comunitățile statale și de aceea trebuie să li se dea pauză, din când în când.

Mai ales atunci când războaie prea lungi, cu victorii incerte, cu înfrângeri nedefinitive și cu noroc schimbător, încurcă drumurile către formula unei păci consensuale, se apelează la trei metode pentru ieșirea din impas: i. deschiderea unor canale confidențiale de negocieri, adesea cu contribuția și participarea unor terți în calitate de mediatori sau facilitatori care oferă bune oficii; ii. pregătirea mediatică a opiniei publice pentru a accepta anumite formule de compromis fără a le atașa conotația negativă a înfrângerii uneia din părți, știut fiind faptul că asemenea soluții nu mulțumesc pe nimeni și lasă un gust amar tuturor, ci, întrucât toți pot trăi cu ele, interpretându-le ca pe victoria tuturor – „pacea bravilor”; iii. lansarea, ca baloane de încercare, a unor posibile propuneri care să fie așezate pe masa viitoarelor negocieri, de regulă prin gura unor personalități independente cu credibilitate intelectuală mare și în cadrul unor evenimente fără legătură directă cu războiul. Nu văd de ce am crede că și în cazul războiului ruso-american din Ucraina nu se procedează la fel.

Să ne întoarcem acum la declarațiile fostului Secretar de Stat american, Henry Kissinger, făcute recent la reuniunea de la Davos.

Compromisurile teritoriale și baza lor juridică

Kissinger nu a retractat ideea că este nevoie de o soluție negociată care poate implica și modificări teritoriale și nici pe aceea că încercarea de dezintegrare a Rusiei ca putere nucleară poate atrage un dezastru geostrategic global.

Negocierea este despre a da și a lua. Într-o negociere nimeni nu poate lua tot ceea ce își dorește și nu poate obține ceva fără să dea ceva în schimb. Întrebarea este cine ce să ia în schimbul a ce, ținând seama de situația de pe teren? Dacă nici una dintre principalele părți implicate în conflict nu are nimic de dat, nu există bază pentru negocieri. Dacă nici una din părți nu găsește nimic la care să renunțe, succesul negocierilor este improbabil.

Prelungirea războiului schimbă situația de pe frontul de luptă și asta poate facilita sau complica negocierile. Când sorții sunt indeciși, negocierile sunt dificile. Pe acest fond apare și fenomenul cunoscut prin formula „prea puțin, prea târziu”. Dacă părțile fac concesii prea mici, pacea nu poate fi obținută. Dacă realizând că este nevoie de concesii mai mari, acceptă, în cele din urmă să le facă, acestea ar putea veni prea târziu. Concesii suficiente ieri sunt prea mici azi; cele de azi sosesc prea târziu. De aici se naște o barieră psihologică sintetizată în întrebarea: „de ce să accept azi o soluție mai dezavantajoasă decât cea pe care nu am acceptat-o ieri?” Astfel se intră în cercuri vicioase care escaladează crizele.

Să reamintim că inițial, Kissinger a afirmat public că Ucraina trebuie să se pregătească pentru o pace cu cedări teritoriale. În același timp a lăsat să se înțeleagă că asemenea sacrificii vor fi mai mici dacă afacerea se va încheia mai repede.

Ulterior, a afirmat că Ucraina nu trebuie să cedeze teritorii și lumea a apreciat că el și-ar fi schimbat poziția.

Nu și-o schimbase, dar ca bun negociator (care nu își arată toate cărțile și oferă mai puțin înainte de a da mai mult, cerând mai mult înainte de a accepta mai puțin) și portavoce neoficială a Washingtonului, a limitat cedarea la teritoriile asupra cărora Ucraina deja nu mai exercita controlul suveran la data începerii războiului: Crimeea, precum și porțiuni semnificative din regiunile Donețk și Luhansk. Așadar, se propunea ca Rusia să păstreze teritoriile asupra cărora, anterior datei de 22 februarie 2022 (data declanșării „operațiunii militare speciale), cum necum, prin metode calificabile pentru publicul larg, la limită, ca pașnice, ajunsese a-și exercita controlul. Pentru a da mai mult nu exista temei de drept. În plus, se oferea statutul de neutralitate al Ucrainei. Era acesta un compromis rezonabil? Fapt este că, în special la intervenția Marii Britanii, Ucraina a respins ideea.

Timpul a trecut și două evidențe s-au impus: Rusia a pierdut războiul mediatic și Occidentul colectiv a pierdut războiul economic. În ceea ce privește războiul militar, brava armată ucraineană, dotată cu armament occidental până la lăsarea membrilor NATO cu arsenalele goale, contraatacă cu succes în toate punctele cardinale, ceea ce înseamnă că este încercuită de armata rusă, aceasta retrăgându-se în panică spre interiorul teritoriului ucrainean (sic!). Iată de ce, Henry Kissinger a venit cu o nouă propunere (cu puțin înaintea lui susținută și de mine): dacă negocierile nu pot duce la un partaj teritorial convenit, să se apeleze la principiul autodeterminării, astfel încât comunitatea rusă, trăitoare pe pământuri istorice rusești transferate Ucrainei arbitrar de URSS, dar, zic eu, și celelalte comunități etno-culturale aflate într-o situație similară, să decidă dacă vor să continue a trăi ca regiuni ale statului ucrainean, mai mult sau mai puțin autonome, sau vor să revină la „patria mamă”. Modalitatea pentru a afla opțiunea celor în cauză nu putea fi alta decât referendumul, desfășurat sub supravegherea unor observatori neutri și independenți (eventual mandatați de OSCE, atât SUA cât și Rusia fiind membre ale acestei organizații). Interesele geopolitice pot fi, astfel, satisfăcute, în timp ce principiile de drept sunt salvate.

Deocamdată această sugestie nu a fost retrasă și pare singura care să stea în picioare atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere al dreptului internațional. Acceptarea ei ar duce, nimeni nu se îndoiește, la reducerea sau restructurarea teritorială a actualei Ucraine post-sovietice, așa cum și Ungaria imperială a fost redusă după Primul Război Mondial, prin aplicarea și respectarea principiului naționalității.

Ucraina: de la membru de facto al NATO, la membru exclusiv de jure

Dacă s-ar întâmpla așa, impresia generală ar fi aceea că Rusia a obținut (aproape) tot ce a vrut și, deci, a câștigat războiul. Desigur, consultarea populară ar putea fi exclusă pe anumite teritorii, cum ar fi cel al regiunii Odessa, considerate a priori, prin convenția părților, ca indubitabil ucrainene, dar asta nu ar putea schimba percepția înfrângerii Occidentului colectiv.

Acolo unde s-a ajuns cu situația de fapt, și Rusia trebuie să accepte ceva, căci așa cum Rusia nu își poate permite să piardă războiul, nici SUA nu poate. Kissinger sugerează ce ar putea și ar trebui să accepte Moscova, probabil, în schimbul câștigurilor teritoriale: libertatea Ucrainei de a-și alege alianțele (ceea ce SUA nu a recunoscut, de pildă, Cubei, și în general întregii emisfere vestice, potrivit doctrinei Monroe), implicând intrarea ei în NATO, adică trecerea Ucrainei de sub protectoratul Rusiei sub protectoratul SUA.

Este doar o ofertă în negocieri. Kissinger nu „ a pledat” pentru primirea de îndată a Ucrainei în NATO, ci a spus doar, în stilul clasic al negocierilor internaționale cu „ambiguitățile lor constructive”, că „Rusia ar trebui să se obișnuiască cu ideea că Ucraina va fi membră a NATO”. Întrebarea este dacă avem de a face cu oferta lui sau cea a administrației SUA, lansată prin gura lui? După cum alte întrebări ar urma să clarifice care este teritoriul și care este statutul cu care Ucraina ar intra în NATO?

Fiind obiect de negociere, părțile ar putea stabili și anumite caracteristici ale regimului Ucrainei ca membru NATO. Ucraina este deja de facto membru al NATO, fără a fi membru de jure. Dacă se poate așa, nu s-ar putea și invers? Prin negociere situația s-ar putea răsturna. Ucraina să devină și să rămână doar membru de jure. S-ar ajunge atunci nu la neutralitate de jure, ci la neutralitate de facto. Este o soluție posibilă, iar politica (și diplomația) este arta posibilului. Eu am anticipat-o sugerând posibilitatea încheierii unui „armistițiu pe linia de întâlnire între armata rusă și cea americană”.

NATO este SUA. Și SUA / NATO poate foarte bine conveni cu Rusia, eventual sub egida OSCE, astfel cum s-a petrecut și în timpul Războiului Rece, ca pe un anumit teritoriu de-a lungul liniei de contact direct dintre ele („în flanc”) să își limiteze prezența militară în așa fel încât nici una să nu o poată ataca pe cealaltă masiv, decisiv și prin surprindere. Nu ar fi nici o problemă realizarea unui acord în acești termeni sau în termeni apropiați. Securitatea este indivizibilă și este de bun simț ca state aflate în raporturi de rivalitate (spre a mă exprima elegant) să se mențină, din punct de vedere militar, la o distanță rezonabilă convenită una de cealaltă, pentru a consolida sentimentul de siguranță al tuturor și astfel pacea lumii.

Pentru a lua exemplul României, Ungariei sau Bulgariei, deja membre NATO, nu se vede de ce apărarea lor în cadrul alianței, în afara pactului de solidaritate în cazul atacului declanșat de un terț (casus foederis), nu ar putea fi realizată prin dotarea și consolidarea armatelor lor naționale (măcar la nivelul celei ucrainene), cu excluderea prezenței permanente a trupelor altor state membre, precum și a armelor de distrugere în masă pe teritoriul lor sau în apropierea frontierelor lor cu state terțe, pe timp de pace? Aceasta putând fi doar una dintre măsurile pentru întărirea încrederii și a securității tuturor părților interesate.

Cu ce ar deranja dacă armamentul strategic al Rusiei ar fi amplasat pe imensul său teritoriu acolo de unde nu ar putea lovi (cel puțin nu prin surprindere) România (și celelalte state de la marginea estică a NATO), și dacă pe teritoriul României nu ar exista armament strategic al NATO? De ce un asemenea raționament nu s-ar putea aplica și în cazul Ucrainei și ar fi consacrat prin tratatul de pace?

Ce ne face să credem că un specialist de talia lui Henry Kissinger, cu experiența sa și adeziunea la doctrina realismului în relațiile internaționale, nu a avut în minte asemenea detalii esențiale (sic!) atunci când a vorbit la Davos? Eu sunt convins că le-a avut. Știind că în detalii se ascunde diavolul, ele cu siguranță trebuie date în grija negociatorilor.

Actuala Ucraină este incompatibilă cu calitatea de membru al NATO

Fără o înțelegere cu Rusia, Ucraina (mai ales cu teritoriul cu care s-a desprins din URSS) nu are cum intra în NATO. Iar asta nu pentru că o poate opri Rusia, ci pentru că nu o pot dori actualii membri. Paradoxal, Rusia s-ar putea împăca mai repede cu ideea intrării actualei Ucraini în NATO decât actualii membri ai NATO.

Ucraina este prea mare, prea înarmată (fără a fi ajuns și la interoperabilitate), prea slabă economic, prea nedemocratică și prea în conflict cu vecinii. Democrația (împreună cu „statul de drept” și respectul drepturilor omului), raporturile normale cu vecinii, interoperabilitatea militară și capacitatea economiei naționale de a susține cheltuielile unei armate la standarde transatlantice au fost și rămân criteriile admiterii candidaților în NATO.

Să lăsăm ipocrizia! Germania, prima putere economică europeană, cu o capacitate militară redusă de la ultima ei aventură marțială din secolul trecut și cu ambiția refacerii puterii sale armate de odinioară spre a ieși cu totul de sub bocancul american, nu a avut, nu are și nu va avea interesul de a fi în aceeași alianță nu doar cu o Ucraină cu mult mai dotată sub aspect militar, dar și total îndatorată Americii și controlată de aceasta. Franța, care reclamă pentru sine rolul de lider militar al UE și insistă pentru realizarea autonomiei strategice a Europei în raporturile cu SUA, nu are cum accepta rivalitatea ucraineană (concurența Turciei îi este deja suficientă), care ar aduce cu sine și creșterea influenței americane, și așa hipertrofiate, în politica de securitate și apărare a statelor vest-europene.

Pe de altă parte, a primi acum Ucraina în NATO înseamnă intrarea NATO direct și nemijlocit în război total cu Rusia. Ceea ce NATO nu vrea și nici nu poate decide întrucât nu se poate realiza unanimitatea cerută de o asemenea decizie. Sunt cel puțin trei țări care ar arunca în aer consensul: Ungaria, Turcia și Croația. Și în culise așteaptă și altele; probabil chiar și Germania.

NATO a primit până acum state care au dovedit că sunt furnizoare de securitate și pot spori, prin aportul lor financiar și economic, puterea alianței. Ar fi pentru prima dată când alianța s-ar angaja să susțină economia distrusă de război, dar și afectată de vechile structuri oligarhice corupte, a unui membru. Cu ce bani? Din ce buget? Din contribuția cui?

Oricât de bine ar fi înarmată Ucraina azi, puterea ei militară trebuie întreținută prin finanțare continuă. Economia ucraineană, mai ales după pierderile suferite în război, nu are resurse spre a o face. Ideea că Rusia va suporta reparațiile sau că activele rusești depozitate cu bună credință în Occident vor putea fi confiscate spre a fi transferate Ucrainei, este o utopie infracțională. A prăda pe deponenții ruși așa cum Rusia bolșevică a confiscat tezaurul încredințat de România Rusiei țariste în 1916, înseamnă să dai o lovitură mortală încrederii pe care se bazează în lumea contemporană raporturile economice internaționale și libertatea comerțului; iar primul lovit va fi chiar Occidentul colectiv care se va fi dedat la asemenea operațiuni de pradă.

Tema valorilor moral-politice (democrația, supremația legii, drepturile omului) nu poate fi nici ea ignorată. Conform teoriei neoconservatoare americane, de natura regimului politic al unui stat depinde și comportamentul acestuia în relațiile externe. Or, Ucraina a avut mereu grave lipsuri în această privință. Războiul, care nu le poate scuza, le-a agravat. Primirea Ucrainei, în asemenea condiții, prezintă imense riscuri, chiar dacă referitor la violarea valorilor în discuție, nici lumea euro-atlantică nu este în afara reproșurilor.

Rezultă că o pace (negociată) cu Rusia care să includă intrarea Ucrainei în NATO nu este imposibilă, dar nu cu această Ucraină și nu în acest NATO. Rusia „trebuie să se obișnuiască” cu o asemenea ipoteză, dar fără ca asta să implice păstrarea actualei formule teritoriale ucrainene, a actualului regim politic ucrainean și a actualului mod de organizare internă și operare externă a NATO.

Intrarea oficială a SUA în război nu pentru a-l câștiga, ci pentru a-l opri

O asemenea pace nu pare a fi, însă, suficientă pentru a masca eșecul aventurii ucrainene a SUA și totodată a răspunde așteptărilor americane cu privire la arhitectura de securitate în Europa de est. Iată de ce, nu se poate exclude gestul spectaculos al intrării directe și formale a armatei americane, secondate de câțiva dintre cei mai fideli aliați regionali (precum Polonia și România, cu păstrarea în rezervă prudentă a Marii Britanii și statelor baltice), în Ucraina, dar nu pentru a se lupta cu efectiv cu Rusia, ci pentru a pune capăt luptelor.

Astfel, Casa Albă ar putea spune că, fără a fi periclitat viața vreunui american, a impus Rusiei un armistițiu și astfel a oprit măcelul. După aceea negocierile de pace vor putea dura și un secol, până când soluțiile de acum știute vor putea fi vândute comod și profitabil popoarelor, pe măsură ce inadmisibilul va fi devenit inevitabil.

Intrând în război, America își va fi câștigat, chiar și fără a trage un foc, un loc la conferința de pace, precum și legitimarea ocupării militare a părții vestice a Ucrainei (desigur, ca să o protejeze), „stopând” avansul rus pe linia Niprului. Dacă Rusia va fi ocupat teritorii la est de Nipru împotriva voinței Kievului, SUA va fi făcut același lucru la vest de Nipru dând curs „rugăminții” Kievului (sic!).

În secolul al XIX-lea, marile puteri își căutau securitatea ocupând prin forța armelor teritoriile altora, pe care apoi le anexau asumându-și responsabilitatea administrării lor. Aceasta este concepția care apare a ghida azi politica Moscovei.

În secolul al XX-lea, dominația marilor puteri se asigura nu prin ocupație, ci prin „asociere”, puterea dominantă neasumându-și răspunderea administrării celor dominați, iar cei din urmă, dominații, plătind prețul lanțului cu care sunt legați, evident pentru siguranța lor (sic!). Aceasta este concepția cu care se mândrește politica Washingtonului, potrivit doctrinei „imperiului necesar și prietenos”.

Cât despre Ucraina, ea va intra în secolul al XXI-lea reculând. Din „coaliția doritorilor” să o salveze fiecare va putea lua în custodie teritoriile sale istorice, iar Rusia și SUA se vor așeza față în față, cam tot așa cum în anii 1950 s-au așezat împărțind în două peninsula Coreea. Este doar o ipoteză, dar nu una implauzibilă.

Diferența stă în aceea că la jumătatea secolului trecut Rusia era sovietică și revoluționară, iar SUA democratică și legitimistă, în timp ce azi Rusia este post sovietică și legitimistă, iar SUA neo-marxistă și revoluționară (fie vorba și de o „revoluție ghepardiană”); după cum pe atunci SUA și Rusia erau superputerile consacrate a căror umbră se întindea asupra lumii bipolare, în timp ce azi sunt două superputeri decadente asupra cărora se întinde umbra superputerilor globale emergente (în special asiatice) într-o lume care se anunță și se vrea multipolară.

Susținând sau sugerând, de la tribuna Davosului sau de la alte tribune, soluții precum cele descrise mai sus, cu nuanțări și adaptări la evoluția contextului, este Henry Kissinger inconsecvent? Eu unul nu văd nici o modificare esențială de poziție.

Aducând în discuție consecvența, trebuie să distingem între consecvența rațiunii și consecvența concluziei. Cea dintâi face ca, evaluând realitatea în schimbare prin aplicarea acelorași raționamente, o concluzie anterioară să se modifice în așa fel încât soluția preconizată să rămână mereu justă, fezabilă și durabilă. Cea din urmă face ca o concluzie odată trasă să se mențină chiar și atunci când, în condițiile schimbării situației de fapt, nu mai are nici o legătură cu realitatea, devenind chiar contraproductivă.

Aceasta din urmă este consecvența boului. Nu Kissinger sau Mearsheimer sau Chomsky sau Sachs sau … eu și românii, ale căror opinii converg în mare măsură cu cele ale iluștrilor americani menționați, ne încadrăm în definiția ei. Este recomandabil ca aceia care o admiră și o practică să își amintească faptul că, în cele din urmă, drumul boului este drumul abatorului. Sunt mulți ucraineni (dar și mulți „cetățeni europeni”) inocenți care deja o simt pe pielea lor.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Teze și antiteze pe frontul ucrainean”

  • Dle Severin ,
    Credeti ca vreodata Federatia Rusa va accepta o Ucraina , fie ea chiar micsorata in NATO ?
    Garantiile Occidentului ? Vorbe de claca. Dupa 1991 SUA a inceput haituirea ursului . L-a inconjurat , are tocmiti gonaci . Ursul n-a iesit , ci a fost scos din barlog .

  • la vest de Nipru va fi o lume, nu o tara, pesemne ca de asta nici nu mai conteaza daca ce e la vest de Nipru e in vreo alta asociatie. fundamental e ca e in lumea din vestul Niprului,
    care e unipolara, spre deosebire de restul lumii care e si ea o lume, multipolara,
    ea fiind la est de Nipru.

    Razboiul Geros incepe cu manifestarea zidului Kievului
    el e suficient, impenetrabil :))

    • Kissinger este un vulpoi șmecher care încearcă marea cu degetul. Cu Putin nu merge așa o cacealma ieftină.

      • intrarea in NATO a ucr e…chiar o chestie!, un ‘cistig’ al ucr in negocieri,
        faptul ca asta vine la pachet cu altceva, cu demilitarizarea ucr, e …pe celalalt taler

        rusii nu si au dorit sa atace ucr, deci nu si vor dori sa atace viitoarea ucr, insa asta se va intampla daca si numai daca ucr nu devine ea atacatorul, or…intrarea ucr in NATO devine un soi de apa de ploaie, cita vreme ucr e demilitarizata pina n maduva si garantia ca asa va ramane va fi la cheremul rusilor, in mod oficial.
        in mod normal Kissinger, prin propunerea lui, a pus pe masa intrarea ucr in NATO la schimb cu demilitarizarea ei. adica …bun, stanga Niprului si drapta Niprului, insa partea din vesul Niprului, fiind o alta lume, tre sa apartina acesteia, chiar daca va fi demilitarizata, garantiile ca Niprul va fi granita dntre est si vest, in fapt ca zidul Kievului va fi noul zid al Berlinului, constand in insusi faptul ca ce e la vest de Nipru …e NATO, chiar daca pacolo vor mai exista doar prastiile.

    • bineinteles ca Ucraina va putea intra in NATO, cita vreme in Ucraina singurele arme vor fi prastiile.

      • poate ca nu se stiu prea multe despre conditiile in care se va echilibra dinamica din Ucraina, insa ceva se arata a fi lipsit de putinta de a fi negociat: demilitarizarea Ucrainei.