Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Toate marile hotărîri din viață le-am luat fără să ezit și fără să mă gîndesc la ce va urma

Spuneţi-mi o întîmplare din copilăria sau din tinereţea dumneavoastră care v-a marcat profund!

Ţin minte că eram prin clasa a II-a sau a III-a şi nu ştiu ce mi-a venit de am desenat în joacă svastica pe un caiet. Atunci taică-meu m-a lovit şi mi-a spus să nu mai fac aşa ceva niciodată. Aşadar, m-a bătut şi el! O singură dată însă.

Tatăl meu a fost mobilizat în 1938 şi nu s-a mai întors acasă decît în 1945, după terminarea războiului. A mers pînă la Don unde a fost rănit şi a rămas pentru toată viaţa cu o schijă între inimă şi plămîni. Dar după ce s-a vindecat a fost din nou pe front pînă în Munţii Tatra şi a căzut prizonier la nemţi. Am încercat de nenumărate ori să reconstitui împreună cu el istoria acestui război, dar am constatat că îşi asumase foarte multe poveşti auzite de la alţii sau citite.

Profitînd de preocupările de Istorie, m-am apucat să refac, din cărțile despre România pe frontul de Est, drumul sergentului Ion A. Cristoiu, care a fost tatăl meu de la Trecerea Prutului pînă la Dalnik, lîngă Odessa, unde a fost grav rănit. A fost o aventură intelectuală fascinantă. Am scris și publicat apoi în volumul A doua moarte a lui Carol al II-lea amplul eseu (peste 20 de pagini) intitulat Pe urmele tatălui: de la Trecerea Prutului la luarea Odessei.

Tatăl meu îmi povestea că pe front primii care mureau erau intelectualii, pentru că se temeau de moarte. De la tatăl meu am învăţat un lucru: că acela care se teme de moarte moare primul. Şi eu nu mă tem niciodată! Am o credinţă extraordinară în destin şi-mi zic că într-adevăr ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Aşa că, indiferent de ceea ce mi s-a întîmplat, am considerat că aşa trebuia să se întîmple, că ăsta îmi e destinul…

Tot răul spre bine, nu?

Oricum, această credinţă m-a făcut să nu fiu demoralizat niciodată, considerînd, în fiecare moment, că destinul meu e scris undeva şi că sînt ghidat de Cineva…

Aţi terminat Facultatea de Filosofie şi imediat după aceea aţi rămas asistent la Universitatea Babeş-Bolyai. Totuşi, aţi renunţat la cariera universitară. De ce?

În timpul facultăţii eu am fost şeful subredacţiei „Vieţii studenţeşti“ din Cluj. Aşa că mai cîştigam nişte bani pe lîngă bursă. Pe vremea aceea studenţii puteau să fie angajaţi cu jumătate de normă cu carte de muncă.

În 1971, cînd am terminat eu Facultatea, veniseră Tezele din iulie și s-a decis sporirea numărului de studenți la Filozofie. Ca urmare, s-a ivit nevoia unui număr mai mare de asistenţi. Iar eu terminasem al doilea, după Andrei Marga. El era sîrguinciosul, omul care citea mult, omul serios şi conştiincios, omul cu o bună perspectivă de a deveni un mare politician comunist – şi nu spun acest lucru cu răutate! Eu treceam ca fiind mai creator şi mai liberal. Tocmai de aceea pînă în ’89 eu am lucrat numai la reviste oarecum marginale – „Viaţa studenţească“, suplimentul cultural al „Scînteii tineretului“, revista „Teatru“. N-am fost niciodată la „Scînteia“. Deşi în sistem erau oameni care mă apreciau, m-au mirosit însă că sînt incontrolabil. (Tocmai de aceea sînt aiurea legendele că Emil Constantinescu sau PSDR-ul ar fi vrut să mă pună preşedintele TVR. Nici un partid nu riscă să pună un om ca mine într-o funcţie care presupune să fii slugă). Toţi erau încîntaţi de cultura mea, de hărnicia mea, de talentul meu, dar nimeni n-a pus vreodată problema unei promovări a mele nici măcar ca redactor la „Scînteia“. Redactor la „Scînteia“ însemna activist de partid. De obicei, eu am fost adjunct. Doar la revista „Teatru“ am fost redactor-şef, dar era vorba de o revistă lunară, care nu prea conta pentru partid. În general, n-au prea avut încredere să mă pună şef. Şef era întotdeauna cineva care trebuia să mă ţină în frîu.

Atunci cînd am terminat facultatea puteam să aleg între a rămîne asistent universitar şi a lucra la „Viaţa studenţească“. Puteam să rămîn asistent fie la Catedra de marxism, fie la cea de socialism ştiinţific. Am ales Catedra de socialism ştiinţific, deşi era mai slabă, pentru simplul motiv că cea de marxism era la subsol, lucru care mă enerva cumplit.

Oricum, în anul în care am fost asistent am continuat să-mi petrec zilele la Biblioteca Universităţii, păstrîndu-mi acelaşi loc, 99. Era ultimul loc. Mie nu-mi place să am pe nimeni în spate. Nici la restaurant nu mă aşez decît cu spatele la perete. E un gest de apărare. Vreau să am posibilitatea de a supraveghea şi să am spatele asigurat. Acest fapt şi acela că eu nu termin nici o ţigară, ceea ce e un semn de nervozitate, au fost sesizate foarte bine de Adriana Săftoiu. Înainte de a fi purtătoarea de cuvînt a lui Radu Vasile, a fost jurnalistă, şi participînd împreună la nişte vizite oficiale, a avut posibilitatea să-mi observe aceste ticuri. (Apropo de puţinele călătorii oficiale la care am participat! Vreau să vă spun că eu am mers doar atunci cînd am ţinut neapărat să fiu prezent la un anumit eveniment, să-l văd pe Putin sau pe Orban, de exemplu. Însă cu aceste prilejuri am constatat că lumea se împarte în două. Mai ales atunci cînd călătoream cu domnul Emil Constantinescu am observat acest lucru: baronii de presă, directorii şi oamenii săi de casă stăteau în faţă şi discutau cu el, în timp ce redactorii care urmau efectiv să scrie stăteau în spate.) Chiar şi la Biblioteca Academiei am tot ultimul loc, 85. Doar ştiţi că este ultimul loc de lîngă fereastră şi că acolo citesc!

În anul în care am fost asistent am avut tot felul de conflicte. După 1968 Ceauşescu hotărîse înfiinţarea gărzilor patriotice. N-am vrut să mă înscriu în aceste gărzi patriotice, nu pentru că aş fi fost anticomunist, ci pentru că mi se părea ridicol să mă apuc să mă îmbrac în uniformă militară. Atunci nu mi-am dat seama că prin atitudinea mea le dădeam mari bătăi de cap profesorilor mei, care trebuiau să raporteze că există cineva care nu vrea să se înscrie în gărzile patriotice. La un colocviu naţional la care trebuia să particip cu o comunicare am refuzat să dau vreun citat din Ceauşescu, ceea ce a fost o mare problemă pentru că tocmai îl apucase boala cu citatele. Nu ştiu de ce nu am vrut să fac asta. Poate pentru că mi se părea un clişeu. De aici a pornit un întreg tărăboi şi Ion Traian Ştefănescu, care era responsabil cu problemele studenţilor, m-a chemat la Bucureşti să discutăm. În urma acestei întîlniri am acceptat să mă tund, dar tot n-am vrut să mă înscriu în gărzile patriotice. Cazul meu a fost luat în discuţie de către adunarea de partid de la facultate. Am primit o mustrare şi ţin minte că singurul care m-a apărat a fost Grigore Zanc.

Apoi, toţi cei care au terminat Filosofia am fost obligaţi ca în vara lui ’72 să urmeze cursurile de la „Ştefan Gheorghiu“. Era un fel de reciclare. N-am prea fost la aceste cursuri pentru că mă plictiseau de moarte. Am avut şi un conflict cu un profesor care ne tot vorbea despre cursa înarmărilor, dar eu nu notam nimic din tot ceea ce ne spunea. Cînd m-a luat la întrebări, i-am răspuns că eu ţin minte, că n-am nevoie să notez. A spus că o să văd eu la examen. Atunci m-am enervat şi l-am sunat pe Niculae Stoian, redactorul-şef al „Vieţii studenţeşti“ şi l-am întrebat dacă pot să lucrez la ei la redacţie pentru că nu mai vreau să rămîn asistent universitar.

Adevărul e că unele momente din viaţa mea sînt inexplicabile. Am momente cînd mă apucă, cînd „îmi sare troleul“ cum spun eu, cînd spun „nu“ unui lucru. Nu e vorba de hotărîri raţionale. Oricum toate marile hotărîri le-am luat instinctiv, fără să ezit și fără să mă gîndesc. Cînd am ezitat, am pierdut! Am o încredere oarbă în destin. Dacă rămîneam asistent universitar, ce puteam realiza? Renunţînd, am ajuns redactor, iar în 1974, redactor-şef adjunct la „Viaţa studenţească“. Pe vremea aceea, partidul te promova de foarte tînăr, aşa am ajuns redactor-şef adjunct la doar 26 de ani.

Așa se explică plecările mele bruște, stupefiante de la toate publicațiile pe care le-am făcut sau pe care le-am condus spre glorie. Și nu-mi pare rău că am plecat fără să mă gîndesc o clipă la ce va urma. Cum aș fi arătat acum dacă rămîneam la Evenimentul zilei? Ca dracu!

(Din cartea ”Dialog cu Ion Cristoiu”, semnată de Cecilia Caragea, Editura Dacia)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

9 comentarii pentru articolul „Toate marile hotărîri din viață le-am luat fără să ezit și fără să mă gîndesc la ce va urma”

  • A sărit troleul si la B1?

  • am citit, am recitit,tare mi/ar placea sa am si eu cartea !

  • Nici nu e de mirare maestre, asta e apanajul scorpionilor. M-as mira daca ati fi procedat altfel 🙂

  • Aveam 9 ani. La poarta închisorii Poarta Alba. Tatal meu era încarcerat acolo. Era iarna grea, dobrogeana. Crivat si un ger năprasnic. Nu am fost primit la „vorbitor”. Tata se afla in greva foamei, am aflat mai târziu. Dezamăgit, in lipsa vreunui mijloc de transport, am pornit pe jos spre halta Dorobantu, unde era o mica sala de așteptare. Am mers de-a lungul gardului de sarma ghimpata. Priveam cu nesaț prin rogojinile insailate prin sarma, poate imi zăresc măcar parintele. La un moment dat, am fost socat de ceea ce am vazut. Un grup de 20-30 de detinuti, dezbracati in pielea goală, erau stropiti cu apa de cativa soldați care ranjeau satisfacuti, pana cand deveneau un bloc de gheata si cădeau precum o scandura. Cum detinutii arătau toți la fel, tunsi chilug si slabi piele si os, am fost convins ca l-am vazut pe tata in acel grup de detinuti omorati cu cruzime. Le-am spus celor de acasă ce am vazut si vreme de vreo 2 ani i s-au facut parastase tatălui meu, pana s-a aflat ca totuși trăiește. Mai târziu am rationat. Pe soldați nu-i chemau nici Volodea, nici Istvan, nici Strul sau mai stiu eu ce nume de „cotropitor”. Nu!… Ii chema pe toți Vasile, Ion, Gheorghe, Marin etc. !
    N-am sa uit asta toata viata…

  • Aveam 7 ani cand bunica mi-a povestit ca am fost un copil NEDORIT ( aveam o sora mai mare cu un an ; deci am venit prea repede). Nu va puteti imagina ce copil rau am devenit, fata fiind ii bateam pe toti copiii de pe strada. Niciodata nu m-au pedepsit desi poate de multe ori as fi meritat . Desi nedorita dintre cei 5 frati am fost cea mai buna eleva ,anual premianta. Acum mi-as dori ( la 58 ani ) sa mai am parintii langa mine si sa ler cer in soapta ” IERTARE”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *