Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Toate marile vulnerabilități ale celor peste 30 de ani de postdecembrism s-au dezvăluit chiar în primele luni ale lui 1990

Cu 31 de ani în urmă, mai precis între 27 ianuarie 1990 și 2 februarie 1990, s-a desfășurat la Tribunalul Militar Teritorial București ceea ce ziariștii vor numi Procesul celor patru. E vorba de Procesul de Genocid intentat lui Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă, Manea Mănescu, considerați a fi fost în cercul restrîns al puterii de dinainte de 1989. Atmosfera de ură în care a avut loc Procesul, televizat de Televiziunea Română zisă și Liberă, ritmul de pas alergător în care s-au desfășurat procedurile, bădărănia manifestă a Completului față de inculpați, dar și slugărnicia incredibilă a acestora față de noua Putere, sînt tot atîtea argumente pentru a caracteriza momentul drept unul dintre cele mai penibile din istoria nu lipsită de penibilități a postdecembrismului.

La o privire mai atentă, Procesul, care s-a vrut un răspuns al echipei perestroikiste a lui Ion Iliescu la acuzațiile de slabă depărtare de fostul regim, anunță, prin multe dintre notele sale, marile vulnerabilități ale celor treizeci de ani care vor urma.

Între ele la loc de frunte se situează folosirea Justiției poreclite independente pentru lovituri politice, nu de puține ori, mafiote.

La vremea respectivă Istoric al clipei, am dezvăluit cu îndrăzneală în două dintre comentariile mele consacrate Procesului – Procesul, influențat de emoția colectivă (Expres, 13 februarie 1990) și Prăbușirea a început din interior (Observator, 9 februarie 1990), semnele de întrebare ridicate de Proces nu numai asupra noului regim, dar și asupra românilor în general. Pentru înțelegerea evenimentului reproduc aceste comentarii în ordine diferită de cum au apărut în presa momentului. Inițiativa e justificată și prin faptul că amîndouă erau meditații mele asupra unui moment încheiat pe 2 februarie 1990.


Procesul influenţat de emoţia colectivă

Procesul celor patru foşti demnitari ai regimului Ceauşescu a fost o premieră atît pentru inculpaţi, cît şi pentru Justiţia română. Lui Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Manea Mănescu noua postură li se va fi părut absolut incredibilă. Nici în visurile lor cele mai negre ei nu se vor fi imaginat în boxa acuzaţilor, dar mai ales rostind cu voce tare, fără teama de a fi înregistraţi şi raportaţi, „tiranul” Ceauşescu, „dictatorul” Ceauşescu. Sînt aproape sigur că după fiecare astfel de calificativ spus în faţa a ceea ce pînă nu demult constituia o simplă masă pentru mitinguri, ei au căutat în sală, neliniştiţi, silueta securistului cu nota informativă.

Nu se vor fi imaginat, e drept, nici televizaţi atît de mult, pentru că, excepţie făcînd Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, nici un membru al conducerii partidului sau statului nu se putea lăfăi pe micul şi pe marele ecran. Coşmarurile lor anterioare ţineau de sancţiunile tipice nomenclaturii: o pensionare forţată, o trimitere, în cadrul faimoasei rotaţii, ca simplu activist, la o judeţeană din celălalt capăt al ţării, excluderea de la privilegiile aparatului. Lucruri rele, desigur, pentru că deseori era posibil să ajungi subordonatul unuia pe care-l persecutaseşi pînă atunci, dar în nici un caz de talia aducerii într-un proces public.

Noua ipostază a fost pentru cei patru un greu examen. Ea s-a constituit în ceea ce literatura existenţialistă numeşte un moment limită. Acel moment din viaţa unui om cînd, pusă în condiţii aparte, fiinţa lăuntrică răzbate de sub masca riguros protejată de timpurile fireşti.

Cum au trecut inculpaţii acest examen de destin?
Lamentabil.

Excepţie făcînd Ion Dincă, ei au fost de o slugărnicie exemplară cu completul de judecată. În dorinţa de a se pune bine cu toată lumea, ar fi fost în stare să zîmbească dulce pînă şi filamentului din tavan. S-au pus, fireşte, multe întrebări în legătură cu resortul sufletesc de la baza acestei atitudini lipsite de cea mai elementară bărbăţie. S-a crezut, de exemplu, că şi-a spus cuvîntul credinţa nemărturisită că plecăciunile ar contribui la micşorarea pedepsei. O explicaţie care nu poate fi exclusă din capul locului. Anii de Justiţie comunistă i-au convins pe inculpaţi că hotărîrile judecătoreşti n-au nici o legătură cu dreptatea. Un zîmbet, ca şi o încruntare, pot hotărî soarta unui proces. Adevărata explicaţie trebuie căutată însă într-altă parte. Cei trei şi-au făcut o obişnuinţă din slugărnicia faţă de Autoritate. Acuzarea a exagerat contribuţia celor patru la crima de genocid. Ea a avansat astfel un elogiu nemeritat personalităţii lor. În perioada evenimentelor din decembrie, acuzaţii n-au jucat un rol prea important. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că ei ar fi putut fi altceva decît nişte simple marionete. Că supunerea necondiţionată faţă de Autoritate i-a definit înainte de toate, o dovedeşte din plin atitudinea lor la proces. Pentru ei n-avea importanţă cine întruchipează autoritatea: Ceauşescu sau judecătorul Niţoiu. Important era să te pui bine cu atotputernicul momentului. În cazul de faţă, cu preşedintele completului de judecată.

Inculpaţii n-au trecut cu brio examenul procesului. Din nefericire, nici Justiţia noastră. Ani de zile aceasta s-a plîns că sistemul comunist nu-i dă posibilitatea să fie independentă. Ani întregi ea ne-a lăsat să înţelegem că, o dată devenită liberă, ea va fi întruchiparea perfecţiunii. Şi iată, acest moment al posibilităţii a venit. Separată de puterea de stat şi de cea executivă, Justiţia a avut toate condiţiile, după ani de dictatură, să se manifeste cu adevărat liberă. Din păcate, ea n-a reuşit decît să ne dezamăgească. N-are rost să enumăr aici toate punctele vulnerabile ale procesului. Au făcut-o înaintea mea alţi gazetari. E inutil să atrag şi eu atenţia asupra unor diletantisme evidente şi pentru cei ce n-au văzut în viaţa lor nici măcar o broşură de popularizare a Dreptului. Oricum, cîteva dintre ele ar trebui disecate la tablă, în cadrul seminariilor de la Drept: ironiile ieftine ale preşedintelui la adresa inculpaţilor, aducerea drept corp delict a unei bîte confecţionate de către vîlceni în scopuri de propagandă, cererea procurorului de a fi audiaţi martori tocmai atunci apăruţi la uşa sălii de şedinţă, acuzarea inculpaţilor pentru victimele produse după 22 decembrie, adică după arestarea lor, transcrierea otova de către judecător a unor depoziţii în care nuanţele erau extrem de importante.

Aş vrea să mă opresc asupra unei deficienţe dominante a procesului. Această judecată a avut atîtea slăbiciuni, pentru că a stat sub puterea emoţiei colective. Presa, opinia publică au fost pornite împotriva celor patru inculpaţi. Să nu uităm că lozinca „Moarte pentru moarte!”, lansată la mitingul din 12 ianuarie 1990, i-a vizat în primul rînd pe ei. Dincolo de unele interese superioare, care l-au tras de mînă pe judecător în tot timpul procesului, greşelile îşi au explicaţia în teama tribunalului de emoţia colectivă. Judecătorii au ştiut că opinia publică, aţîţată şi de o parte a presei, îi condamnase deja pe inculpaţi. Orice tentativă de a aprecia nuanţat s-ar fi soldat cu o micşorare a pedepsei. Dar şi cu un anume risc: acela ca judecătorii să fie consideraţi – pe nedrept – complici ai celor din boxă. Un risc pe care orice altă Justiţie europeană şi l-ar fi asumat în deplină cunoştinţă de cauză.
Nu însă şi a noastră, aflată la primii paşi în spaţiul libertăţii.
Şi, în consecinţă, separată de puterea de stat şi de cea legislativă, dar dependentă încă de puterea emoţiei colective.

(Articol apărut în Expres, 13 februarie 1990)


Prăbușirea a început din interior

„Atît în depoziții, cît și în cuvîntul final, cei patru inculpați și-au exprimat adeziunea „entuziastă” la marile prefaceri social-politice traversate în ultimul timp de țara noastră. Dacă n-am fi auzit în românește o astfel de declarație: „… fericiți vor fi cei care vor putea trăi într-o societate guvernată de principiile democrației și libertății”, am fi crezut că ea a fost formulată mai degrabă de George Bush decît de Emil Bobu, fostul secretar cu cadrele al C.C. al P.C.R.

O astfel de atitudine are o implicație politică semnificativă. Inculpații au deținut în regimul Ceaușescu importante funcții de partid și de stat. Firește, fosta societate s-a definit prin dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu. Dar în esența sa, acest regim a fost comunist. El a exagerat pînă la caricatură deficiențele comunismului, dar nu le-a contrazis radical. În acest context, cei patru inculpați sînt nu numai ceaușești, dar și comuniștii.

Și dacă, să presupunem, ei n-au fost „de acord” cu elementele ținînd de dictatura personală, în schimb au fost convinși de fundamentele sistemului socialist: partid unic de guvernămînt centralismul excesiv, planificarea unică, libertatea ca necesitate înțeleasă.

E greu de imaginat că ei ar fi putut activa în asemenea posturi și atîta timp fără o împărtășire cît de cît sinceră a principiilor comuniste. Manea Mănescu, cel puțin, a intrat în mișcarea revoluționară înainte de cucerirea puterii de către comuniști. El nu poate fi bănuit că ar fi îmbrățișat ideologia socialistă pentru a obține privilegiile acordate deținătorilor puterii. Intelectual, el nu poate fi suspectat, de asemenea, că ar fi trecut în rîndurile comuniștilor pentru că și așa n-avea altceva de făcut, cum s-a întîmplat desigur, cu mulți dintre cei care au văzut, pe parcursul perioadei interbelice, în mișcarea revoluționară un mijloc de a-și depăși condiția.

Regimul constituit după Revoluția din decembrie e net opus ceaușismului. Dar, prin elementele sale de bază, și comunismului: pluripartidism, piața liberă, renunțarea la rolul conducător al partidului comunist, depolitizarea armatei, a școlii etc. Unui comunist adevărat, situația prezentă din țara noastră trebuie să-i provoace insomnii.

Cei patru inculpați s-au prezentat, așadar, în fața unui tribunal aparținînd unei structuri social-politice net opuse convingerilor lor, ba chiar unei structuri împotriva căreia au luptat. Între ei și tribunal nu putea fi decît un raport de adversitate. Dacă nu identic, cel puțin asemănător raportului dintre comuniști și tribunalele interbelice. Manualele școlare ne-au învățat că acolo ilegaliștii s-au comportat cu demnitate, Cum a încercat să ne convingă o întreagă istorie mai mult propagandistică decît științifică. Excepție făcînd Ion Dincă, inculpații comuniști de azi s-au purtat cu o slugărnicie dezgustătoare. Cel puțin Manea Mănescu, intelectualul grupului, merită oricînd un loc de frunte într-o panoramă a lașității. Ei nu numai că n-au contestat tribunalul dar au și trecut, cum arătam mai sus, la un elogiu necondiționat al regimului actual, regim care contrazice flagrant credințele lor comuniste.

Cum se explică aceasta? Să fi fost ei, în timpul lui Ceaușescu, niște anticomuniști mascați? Să se fi convins ei, în puținul timp petrecut la închisoare, de măreția democrației și a libertății? Să fi considerat el că printr-o astfel de comportare cîștigă bunăvoința tribunalului? Greu de răspuns.

Un lucru e însă sigur: elogiul făcut unei societăți democratice de către niște adepți ai dictaturii „roșii” dovedește că prăbușirea sistemului comunist își află una din origini în labilitatea „credinței” fiecărui reprezentant al său.”

(Articol apărut în Observator, 9 februarie 1990)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Toate marile vulnerabilități ale celor peste 30 de ani de postdecembrism s-au dezvăluit chiar în primele luni ale lui 1990”

  • Nu se pot transpune chiar toate, dar istoria se repeta precum spunea Martin Luther ” istoria este asemeni unui om beat care se izbeste cu capul de toti peretii, fara insa a-si reveni”.

  • „Opinia publica atatata si de o parte a presei” ! Nu d-le Cristoiu, nu de o parte ci de toata presa. Care mai de care incerca sa-si spele pacatele dupa ce zeci de ani l-au pupat in cur, frantuzeste cu limba, pe Ceausescu carmaciul si academiciana lui plus toata gasca lor de partid. Toata lumea a fost gasita vinovata, partid, securitate justitie,militie,etc, numai presa a fost exceptata, jurnalistii fusesera cei mai buni si curati ca si cum nu ei tampeau poporul laudand in mod gretos (ne)realizarile epocii de aur. Numai pentru ei „altfel nu se putea” pentru ceilalti nu a existat nicio scuza.Ei ziaristii au provocat „emotia colectiva”. Un fost Scanteist,aparea pana de curand pe la teveuri infierand diverse evenimente cu manie proletara,ma rog cum a fost invatat in tineretea lui revolutionara, a scris atunci un articol in care intreba opinia publica pentru ce mai trebuie proces, nu e clar pentru toata lumea ce au facut,ce sta atat Procuratura sa adune probe,vezi doamne tragea de timp ca eventual sa musamalizeze ? Si oare cum s-ar fi putut comporta judecatorul sau procurorul ? Credeti ca erau sau sunt niste roboti, ca traiau in turnuri de fildes, nu aveau familie,prieteni,colegi ,vecini,etc. care-i intrebau diverse,ce faceti cu criminalii astia,pacat ca s-a abrogat pedeapsa cu moartea ? Ce usor si placut e sa stai pe margine si sa comentezi. Credeti ca justitia fuctioneaza ca in filmele americane, „12 oameni furiosi” sau „Procesul maimutelor”, unde intotdeauna adevarul invinge ? Ma refer la situatia de atunci la care faceti referire, despre cum au evoluat lucrurile in politica sau justitie sunt multe de comentat si nu de bine.

  • Frica crează noi credințe.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog