Toc-toc, îi tăiam mîna din umăr!

Aviatorul

În timp ce sacii de poştă, ocupînd aproape jumătatea din faţă a avionului, stau la locul lor, fără să se clintească, pilotul ne oferă informaţii despre zonele peste care zburăm la mare înălţime. Înşiră numai banalităţi, lucruri elementare, din manualele de Geografie. Nimeni nu se supără însă, pentru că tonul relatării amuză pe toată lumea. Zice. Oltul izvorăşte din Hăşmaşul Mare. Păi, din Hăşmaşul Mare izvorăşte şi Mureşul – pare să observe cineva cu glas tare, deşi, în avion lumea tace, citind sau privind pe fereastră.

Pilotul stă o clipă pe gînduri. Apoi, rapid, recuperînd avansul pierdut:
— Bine, dacă vreţi dumneavoastră, din Hăşmaşul Mare izvorăşte şi Mureşul!

*

Bătaie la mahala

Un ţigan bătrîn şi uscăţiv, cu o faţă mică şi rotundă, ca un pumn, urcă în tramvai cu cuţitul în mînă, strigînd vatmanului să nu pornească pînă nu zice el. Şi el nu va zice decît cînd se va urca şi fiică-sa, ameninţată jos, în staţie, cu săbii ninja, de alţi ţigani.

Puţinii călători din tramvai (mai sînt vreo două staţii pînă la capăt), nu ştiu cum să ia scena:
Ca pe o chestie serioasă sau ca pe o chestie de rîs:
Ţiganul e îmbrăcat elegant, iar cuţitul cu care ameninţă, unul de bucătărie.
Vatmanul, un tinerel care nu vrea să dea scenei un caracter dramatic, ieşind la ţigan cu manivela sau pornind tramvaiul, îl informează neutru că persoana aşteptată nu mai vine.

A văzut-o el adineauri, fugind pe strada perpendiculară pe şosea.
Oarecum convins, ţiganul coboară.
Tramvaiul o ia din loc cu o smucitură.
Călătorii fac haz, zicînd că ţiganul a vrut să deturneze tramvaiul.

Afară, în faţa unei porţi de lemn înflorat, un ţigan în cămaşă galbenă, cu mînecile suflecate, agitînd o toporişcă ruginită, se împinge cu un ţigan de vreo 17 ani (cumnatu-său şi băiatul celui cu ameninţarea din tramvai), în timp ce nevastă-sa (sora băiatului) răcneşte într-una:
— Pleacă de aici!

Femeia ţine în aer, ca la o manifestaţie de protest cu uneltele din dotare, o lopată. Cîteva clipe mai tîrziu, îndemnat de bătrînul în straie cărămizii, ţigănuşul dă cu cuţitul, înflorindu-i umărul celui în cămaşă galbenă. Lovitul, împreună cu nevastă-sa, fug după el cu toporişca. Ţiganul bătrîn şi femeia căutată (o altă fiică) se pitesc după tramvaie şi o rup la fugă către gara Progresul. Urmăritul şi urmăritorii se depărtează pe o stradă lăturalnică, unde nu se mai vede mare lucru. Rămîn în urmă, pe trotuare, comentariile, mai înalte sau mai scăzute, toate ajungînd la concluzia că, „treaba lor de ţigani!“

Numai un pensionar gras, cu o burtă ţuguiată scăpînd de sub strînsoarea uşoară a unui maiou de culoare roşie, în pantaloni de doc, cu buzunarul din faţă rupt, cu şosete galbene în nişte papuci de baie, purtînd o şapcă albă, de vilegiaturist, zice, nemulţumit, că să fi fost el în locul celui cu toporişca îi arăta el ţigănuşului:
— Toc-toc, îi tăiam mîna din umăr!

*

În tramvai

Cineva mă trage de pantaloni.
Mormăi:
– Ce dracu, domnule, nu poţi să stai puţin mai departe, fără să te bagi atîta în mine?

Domnul surîde încurcat. Poartă pantaloni bufanţi, suflecaţi pînă la genunchi, ca nişte pantaloni de conte în drum spre ghilotină, şi o pălărie verde, cu o pană înfiptă la cordeluţă.
Pălărie de vînător.
Puşca se agită încolo şi încoace, dovedind că poate fi periculoasă nu numai cu ţeava, dar şi cu patul.
– Bine! conchid eu, împăcat.

Însă cînd mă întorc la locul meu, din nou simt cum mă trage cineva de cracul pantalonului.
– Fii cuminte, Azor! face stînjenit domnul vînător, trăgînd spre el un cîine uriaş care tremură uşor pe picioarele subţiri şi strîmbe. Dulăul se cuminţeşte, pentru ca, peste cîteva clipe numai, să intre pe sub pulpele unei doamne, care, din cauza tramvaiului, nu stă în poziţia cea mai cuviincioasă.

– Vino aici, Azor! smunceşte domnul vînător lanţul, fără să se întrerupă din discuţia cu cunoscutul întîlnit în tramvai.

Nu, nu mai sînt sitari nici prin mirişti ca odinioară, cînd te întorceai cu tolba plină din marginea Bucureştilor, i-au alungat insecticidele, miriștile se întorc imediat după seceriş, nu ca altă dată, cînd mohorul crescut pînă toamna tîrziu prăsea dolofane prepeliţe.

Încet-încet, domnul vînător conturează un tablou plin de dezndădejde:
Prepeliţele tot mai puţine, hiperindustrializarea, asfaltarea potecilor pe care se desluşea urma fiarei, totul pus la punct, domesticit şi raţionalizat după principiile unei vaste grădini zoologice şi, de aici, tot mai rarele zile de vînătoare, puşca ruginită în cuiul din cămară, unde se ţin şi cîrnaţii, de altfel, moartea lui Azor, căderea în tristeţe.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Marius Tucă Show. Ion Cristoiu: Când au venit democrații la putere ne-au arătat ei ce e aceea dictatură

Invitat în cadrul emisiunii Marius Tucă Show, joi, 7 noiembrie 2019, transmisă pe Mediafax

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi