Vladimir Putin, în interviul acordat lui Tucker Carlson: ”Invadarea unei ţări NATO este un scenariu exclus”

„Tot ce stăpînesc Statul și Comuna merge la neant” (Tudor Arghezi, 1946)

Pe 2 noiembrie 1946, cu cîteva zile înaintea alegerilor generale din România, cele care vor consfinți păstrarea României în spațiul sovietic prin victoria comuniștilor, Tudor Arghezi lansează în tableta Panaceul din Adevărul un atac dur la proiectele de naționalizare:

„Am citit, cît şi dumneavoastră, oarecare literatură despre binefacerile unei reţete, bună pentru toate neajunsurile vieţuitoarelor cu pălărie şi căciulă. Panaceul universal, după codex, e statul. În stat trebuie înţeleasă comuna, un stat mai mic, care în Bucureşti se cheamă cu M mare Municipiu, şi al cărui Suveran este Primarul General, de astă dată General Primar. Toate acestea trebuiesc scrise cu literă mare. «Unde îl găsesc pe domnul Primar General? întreabă cetăţeanul, copleşit de gunoaie şi de impozite. Vreau să mă plîng că n-am apă de băut şi de spălat, şi că mi s-a împuţit casa». Surîzînd, un funcţionar sceptic al primăriei răspunde:
«E la vînătoare».

Nu ştiu cum se comportă exact statul într-alte state. Deocamdată, Marea Britanie naţionalizează. A naţionaliza însemnează să iei din mîna particularilor afacerile bune şi să le treci la stat, adică să le dai pe mîna funcţionarilor care, neavînd, afară de o leafă de mizerie, nici un interes personal la prosperitatea unei industrii, o lasă să zacă. Oricît s-ar perfecţiona moralul animalului superior, omul, prin librărie, tribună şi presă, el suferă de o scădere eternă: interesul. Cînd interesul franc mărturisit al întreprinderii dispare, administraţia, prin oamenii din stat, creează pe dedesubt alte interese, parazitare, problema în sine rămîne fără soluţie ideală şi statul pierde în beneficiul unei clici insignificante, fără valută morală, intelectuală şi iniţiativă, şi ceea ce cîştiga mai înainte. Că publicul întreg suferă din ce în ce mai mult, e ştiut şi pipăit. Apoi, o soluţie de expedient dă loc la celelalte soluţii de expedient, controale, recontroale, supracontroale, sancţiuni – şi rezultatul: sărăcirea generală.

Eram în Franţa, cînd, în portul Toulon, unui mare transatlantic, în valoare de miliarde de aur, i-a trebuit un bulon de ax pentru strîns pîntecele de oţel, lăbărţat, al marelui vapor, tras în aşteptare la un debarcader. Bulonul fiind o piesă importantă şi neputînd să fie cumpărat de la fierărie, ca un cui din buzunarul unui marinar, s-a făcut un raport, urmat de alte rapoarte, de dosare, de anchete şi expertize. Bulonul a sosit la Toulon după doi ani. Vaporul se scufundase cu cîteva zile mai înainte.

Alte anchete, furtună în parlament pentru stabilirea răspunderilor. Nimeni nu era vinovat. A fost vinovat sistemul. Un sistem poate să devasteze un stat, însă nu poate să fie dat în judecată; autorii lui se abstrag în filosofie.

Reţeta, cel puţin la noi, şi-a dovedit incapacitatea: e primejdioasă. Tot ce stăpînesc statul şi comuna merge la neant. În lucrările monumentale se adaugă şi o caracteristică lipsă de încredere şi de curaj pacific, manifestate în stil de concepţii şi execuţie meschin. Dobrogea, drumul nostru spre univers, a fost aninată de ţară cu un fir de aţă, în loc să fie Dunărea betonată pe o lăţime de kilometri. Căile ferate sînt permanent deficitare. Visteria statului e goală. Pe măsură ce o categorie de specialişti de ai ei strînge averi. Poveri îngrămădite cocoşează spinarea contribuabililor. Restricţiile de tot calibrul, dichisite în birouri, sfărîmă răbdarea şi optimismul. Monopolurile statului circulă în comerţul negru. E ciudat că toată această activitate de ironie, sarcasm şi satiră, la care muncesc sute de mii de conţopişti în mare parte titraţi, nu e în stare să ne dea cel puţin un Juvenal de stat, ca o compensaţie de lectură la geniala neghiobie.

Aud, de cînd m-am născut, de-o conductă de apă Sinaia-Bucureşti, şi capitala e încă la discreţia puţurilor de la Bragadiru, scoase cu ţoiul şi cu paharul. De ce nu s-au captat torentele munţilor? Neîncrederea în sine amplificată cu mediocritatea ne-a făcut să umblăm cîtva timp după altă capitală, dar să rămînem pe loc. De ce? Pentru ce? Statul face tot.

Iniţiativa particulară lucrează repede şi bine. Vezi Societatea de Telefoane. Vezi conducta de la Floreşti a Societăţii de Gaz şi Electricitate. Vezi şi conducta ei de gaz metan. Vezi Reşiţa, vezi etc., etc.

O soluţie elegantă şi binefăcătoare într-adevăr: statul să-şi dea în arendă monopolurile, ministerele, autorităţile întreprinderele, cum a procedat cu cazionul de la Sinaia, de unde se aduce apă, dar unde se joacă la ruletă. Marile inteligenţe de la R.M.S., U.C.B., X, Y, Z să facă literatură, piese de teatru, critică plastică, politică și să se ducă la vînătoare.”

Luînd seamă la această tabletă, m-am întrebat cum de-am trecut peste ea cînd am scris capitolul 1 al Istoriei literaturii proletcultiste, intitulat Schimbarea față de Arghezi. Faptul din care înflorește tableta e naționalizarea din Anglia. Da, dar naționalizarea e invocată intens și în intervențiile publice ale comuniștilor, ca un panaceu universal descoperit și concretizat de Stînga de pe toate meridianele. De altfel, chiar dacă în campania pentru alegerile din noiembrie 1946 PCR a șovăit să scoată în prim-plan teza naționalizării, atît din cauza alianței cu PNL-ul lui Tătărescu, cît și din motive de tactică electorală, experiența altor guverne de Stînga și mai ales experiența, deja istorică, a Rusiei, spuneau fără ezitare că naționalizarea va fi nucleul prim al politicii interne a PCR. Nu-mi dau seama de ce n-am preluat tableta pentru a o folosi ca unul dintre argumentele principale pentru teza Rebelului Arghezi pe cale de a fi pedepsit. Nu cred că n-am citit-o. Cred mai degrabă că invocarea ei la vremea respectivă ar fi fost stînjenitoare pentru teza de fond a Cazului Arghezi:
Greșeala comisă de comuniști la finele lui 1947 prin scoaterea lui Arghezi din circuitul cultural activ.

Demonstrația mea se concentra pe ipoteza unui Arghezi dacă nu colaborator, atunci măcar amabil cu regimul comunist, realitate eludată de Grupul din PCR care-i pusese gînd rău. Reproducerea tabletei ar fi semnalat înainte de 1989 un adversar al unei note de esență a comunismului din toate timpurile, inclusiv al celui din domnia lui Ceaușescu: Pariul pe etatizare, pe naționalizare.

Dincolo de semnificația dată de raportarea la conjucturile anului 1946, tableta lui Tudor Arghezi are excepționala valoare a unui avertisment pentru toate regimurile tentate de naționalizare:
Nici un neghiob din lume nu întrece statul în materie de dezastru al administrării economiei.
Sau cum genial mărturisea Arghezi:

„Tot ce stăpînesc statul și comuna merge la neant”.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „„Tot ce stăpînesc Statul și Comuna merge la neant” (Tudor Arghezi, 1946)”

  • „Tot ce stăpînesc Statul și Comuna merge la neant”
    asta era pe vremea lui Arghezi.

    acum Comunele au devenit Stat, iar Statul a devenit Satrapul.
    deci Tot ce stapanesc Statul si Satrapul nerge in neant.
    ultimul care merge acolo e Satrapul, inaintea lui ai fiind doar Statul.
    lumea mare se duce pe copca pe motiv de satrap care a facut din stat comuna

  • „Tot ce stăpînesc statul și comuna merge la neant”.
    Restul , la Sloim .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *