Tudor Arghezi despre cum pleacă miniștrii fostului Guvern pentru a lăsa locul celor din noul Guvern

Miercuri, 23 decembrie 2020, a avut loc învestirea noului Guvern. Evident, unii miniștri pleacă pentru ca alții să vină în locul lor. La Interne, de exemplu, Marcel Vela îi lasă fotoliul lui Lucian Bode. Lucian Bode, ca ministrul al Transporturilor, a făcut un accident grav, despre care nu s-a mai auzit nimic. Din Poliție face parte și Brigada rutieră, cea care se ocupă cu sancționarea autorilor de accidente de circulație. Cred că de aia l-au pus pe Lucian Bode la Interne. Pentru că se pricepe la accidente de circulație. Marcel Vela, falnicul proprietar al gecii de june prim, i-o lasă succesorului odată cu biroul și pe Decorata? Sau poate Lucian Bode are și el o Decorată a lui, de la Ministerul Transporturilor, pe care trebuie s-o ia cu el la Interne. Legendara Violeta Alexandru, cea care-și posta pe Facebook pînă și orele între care își făcea bagajul, lasă biroul Ralucăi Turcan. Raluca Turcan a primit postul drept răsplată de la Ludovic Orban, pentru că a trecut de partea lui, deși era o iohannistă deplină.

Culmea a fost atinsă de Stelian Ion, răsplătit cu postul de ministru al Justiției, pentru că a reușit să obțină de la Radu Mazăre o garsonieră. Ceremonia de predare – primire e programată pentru joi, 24 decembrie 2020. Stelian Ion n-a mai avut răbdare și după ședința de guvern din 23 decembrie 2020, în toiul nopții, s-a dus la ministerul Justiției și i-a cerut lui Cătălin Predoiu să-i dea biroul.

În urmă cu 106 ani, mai precis în 4 ianuarie 1914, la București avea loc o schimbare de guvern. Locul Guvernului Conservator condus de Titu Maiorescu îl ia Guvernul PNL condus de Ionel Brătianu. Pe 6 ianuarie 1914, asta înseamnă în după amiaza lui 5 ianuarie 1914, a doua zi după instalarea noului Guvern, pentru că la vremea respectivă ziarele se antedatau, Tudor Arghezi publică în Seara, sub titlul Despărțire, o seducătoare descriere a momentului în care un ministru pleacă și un altul îi ia locul. Deoarece Tudor Arghezi a murit demult și deci n-are cum să scrie despre atmosfera de acum a plecării miniștrilor pentru a lăsa locul altora, reproduc mai jos tableta din Seara:

„Psihologia unui ministru care pleacă trebuie să fie curioasă. După un an, doi, trei și uneori patru ani, dar niciodată mai mulți, el își părăsește cabinetul în care a «lucrat», în care și-a petrecut, în orice caz, cîteva ore pe zi. Cutiile biroului se golesc, hîrtiile sînt aruncate în geamantane. La minister, excelența sa și-a păstrat toate amintirile ce nu trebuiesc împărtășite cu familia: scrisori, portrete, bibelouri. Într-un sertar țigările, batistele, apa de Colonia; într-altul bomboanele. O vizitatoare și-a lăsat între două hîrtii sau subt perina canapelei, mănușile cu numărul lor, care vor fi a doua zi restituite într-o cutie cu alte douăsprezece perechi. Interiorul sertarelor furnică de asemenea fine amulete, ca sufletul unui poet, și în vreme ce solicitatorul intră curbat din jumătatea spinării ca să ceară ministrului locul unui copist în funcțiune, dosare grave stau grămădite pe masă, și excelența mototolește nervos o voaletă imprudent uitată lîngă călimară. Solicitatorul vorbește răgușit de emoție, își caută cuvintele, își exprimă devotamentul, se drege și se cocoșează, se învîrtește, duce mîna la gură ca o bucătăreasă, și ministrul ascultă cu ochii pe fereastră și cu o mînă în buzunar, fără să știe ce vrea domnul cu guler, cînd a început și nici cînd sfîrșește; căci încă demult devotatul a ieșit subtil, înainte ca ministrul să fi băgat măcar de seamă că cineva tușise intrînd.

Dar e o cădere pentru ministere. Ministrul a căzut de la putere – încet, încet. Bagajele se strîng și se mută. Ministrul e trist; cabinetul va rămîne în seama urmașului, un adversar, vorbă să fie. E ca și cum s-ar desprinde de un țărm pe al cărui lac ar fi plutit, legănat și aproape fericit, și ca și cum i-ar fi murit o rudă care locuia în casa ceea, de sub salcîmi.

La plecare, se joacă o scenă de teatru. Ministrul își adună funcționarii superiori în cabinet și le ține un discurs. «Dumneavoastră, care… Domniilor voastre cărora… Cu regret… A fost… Cînd eram… Va fi… Datoria… Cînd noi… Vă mulțumesc…»

Discursurile acestea prezintă avantajul de a fi cordiale. După dispute, nervozități ridicule, scene, după dosare aruncate, hîrtii sfîșiate, jumătăți de înjurături, violențe, ministrul mulțumește personalului că și-a împlinit admirabil datoria. Și-i o despărțire care celor mai naivi le scoate cîte un oftat, seara, la masă, cînd povestesc nevestei cît a fost domnul ministru de gentil, zicîndu-i întîia oară «domnul ministru».

Dar efectul acestui discurs melancolic e șters de discursul energic al noului ministru, acesta e vehement și idealist. El vorbește cu îndîrjire de principii, de devotament, de menirea omului, de țară și stat. În vocea și cuvintele lui sună un fel de înverșunare. Cîteva zile ministrul cel nou își face o reputație de tiran.

Apoi zelul slăbește. Camera, Senatul, presa, lumea, pomenile, dezamăgirile, consiliul de miniștri – înmoaie vînjul: ministrul încetinează, guvernul «cade». Și scena se repetă.”

Publicistul Tudor Arghezi scria aceste lucruri în ianuarie 1914 la venirea Guvernului Ionel Brătianu la putere în locul Guvernului conservator Titu Maiorescu. În decembrie 2020, mai precis în 23 decembrie 2020, schimbarea miniștrilor s-a făcut prin plecarea celor din PNL pentru a lăsa loc celor din USRPLUS. Ce asemănări și deosebiri sînt între cele două momente: Cel descris de Tudor Arghezi ca petrecîndu-se la începutul lui ianuarie 1914 și cel de acum încă nedescris de un publicist de talia celui care a scris Unghiile și sexul lui Popa Iapă?

Cu excepția momentului cu ascunderea mănușilor vizitatoarei (și nu pentru că nu s-a folosi și azi canapeaua sau salteluța, ci pentru că vizitatoarele din prezent nu poartă mănuși), atmosfera plecării unui ministru și venirii altuia e aceeași.