Astăzi, de la ora 17.00, ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, un nou dialog cu H. D. Hartmann despre alegerile prezidențiale din S.U.A.

Tot astăzi, după conferința de la ora 18.00, a președintelui Iohannis, Ion Cristoiu va comenta ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, declarațiile acestuia

Un eveniment în Istoria presei românești: Generalul Victor Stănculescu îmi comentează, în direct la TV, Procesul Ceaușescu

Miercuri, 25 decembrie 1989, s-au împlinit 30 de ani de la Procesul Ceaușescu.
De 30 de ani, de cînd scriu despre Evenimentele din decembrie 1989, n-am încetat să afirm răspicat că momentul Târgoviște e unul dintre cele mai umilitoare momente pentru noi, românii, din Istoria noastră modernă. Și nu pentru că a fost vorba de o parodie de proces ( toate procesele politice din trecutul românesc- de la cel al lui Zelea Codreanu pînă la cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu -au fost parodii, explicabile prin nevoia politicinilor de a asasina prin intermediul Justiției. Caracterul umilitor al Procesului de la Tîrgoviște îl dă mizeria atmosferei. Într-un interviu Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, luat în 1992 de Constantin Iftime, ziceam despre Proces:

„Pe mine m-a şocat ieşirea lui Ceauşescu din TAB, când îşi ia căciula din cap şi-şi trece degetele prin păr. […] Eu am spus că modul în care a fost omorît Ceauşescu a fost şi o umilire a poporului român […] Era în ziua de Crăciun. Şi un proces în grabă, şi mizeria sălii nenorocite, unde ei stăteau înghesuiţi […] Totul era atît de umilitor…”

Consecință directă a preocupării mele pentru Proces, în 11 octombrie 2011, l-am pus pe Victor Stănculescu, în cadrul unui interviu la B1Tv, să-mi comenteze în direct secvențe din Proces.
E un interviu pe care-l consider un eveniment pentru Istoria cercetării dedicate lui decembrie 1989, dar și pentru Istoria presei. Secvențele supuse comentariului erau difuzate în direct. Cînd am ajuns la celebra secvență de la Proces în care Victor Stănculescu face un avion de hîrtie, l-am rugat să-mi facă și mie unul în direct.

Interviul și comentariile mele sînt incluse în cartea pe cale de a fi tipărită la Editura Mediafax sub titlul Decembrie 1989. Comunismul a căzut în picioare!
Redau acest interviu urmat de considerațiile mele despre el, convins că acum, la 30 de ani, de la Procesul Ceaușescu, poate fi un document de mare valoare.


În 2011, făceam la B1TV, emisiunea „Ultimul cuvînt“. O emisiune de interviuri, dînd curs plăcerii mele de a discuta cu un personaj vrute și nevrute din viața sa timp de o oră, ca un interogatoriu menit a-l descoperi telespectatorilor pînă în adîncimile personalității sale.

La o astfel de emisiune, i-am luat în direct, pe 11 octombrie 2011, un interviu lui Victor Stănculescu.
Victor Stănculescu era la penitenciarul Jilava. Ispășea pedeapsa de 15 ani închisoare prin Sentința ÎCCJ din 16 octombrie 2008.

Deși am luat multe interviuri în anii postdecembriști, inclusiv lui Victor Stănculescu, l-am considerat pe cel din 11 octombrie 2011 un eveniment, atît în carierea mea de ziarist, cît și în istoria presei noastre.
Mai întîi, pentru că Victor Stănculescu era la închisoare și i se aprobase să vină în studio. Am avut un dialog cu un om care, la finele emisiunii, urma să se întoarcă în spatele gratiilor.
Apoi, pentru că subiectul discuției a fost Procesul Ceaușescu, la care Victor Stănculescu a fost organizator și coordonator.

Era mai mult decît interesant, era de-a dreptul senzațional să aflu ce crede Victor Stănculescu acum, cînd făcea pușcărie pe nedrept, deoarece – așa cum am scris eu la vremea condamnării sale – dacă nu era el, poate că Nicolae Ceaușescu n-ar fi căzut atît de ușor.

Iată transcrierea interviului. Pentru o mai bună lectură, am pus intertitluri.

– Ce făceaţi la ora asta la închisoare? E zece.
– La ora asta e stingerea şi mă culcam.
– Înseamnă că aveţi o viaţă ordonată.
– Da. Este un penitenciar-spital şi cu reguli pentru oameni cu boli de diferite grade de periculozitate. Programul de somn este de la 10 seara pînă dimineaţa la 6. La 6 începe Programul de zi, deșteptarea, la 7 este apelul, care se face pentru toată secţia; eu sînt în secţia Medicală. După aceea, se serveşte masa de dimineaţă.

– Ce faceţi toată ziua?
– Citesc şi mă mai uit la televizor din cînd în cînd.

– Puteţi să vedeţi toate programele?
– Nu. Sînt doar programele: TVR1, TVR2, Antena 1, Pro Cinema, cel de Muzică, nu ştiu să-l denumesc, e apărut nou, în locul unui program sportiv. După aceea, Realitatea, Antena 3, Canal D, Discovery, după Discovery, mai e unul: Canal P.
– B1 nu aveţi?
– Nu avem.

– Bine, sper să vă pună B1, ca să vedeţi măcar emisiunea asta, cînd se va da în reluare. A murit Ion Diaconescu!
– Preşedintele PNŢ-ului?
– Da. Bătrînul Ion Diaconescu.
– Da, da. L-am cunoscut foarte bine.
– Poate o să vă vorbim despre el spre final.
– Dumnezeu să-l ierte, dar a fost anunţat azi?
– Acum. În timp ce noi vorbeam. S-a dat şi pe celelalte televiziuni şi avem şi noi ştirea. O primă întrebare: cît mai aveţi de făcut puşcărie?
– În faţa Comisiei penitenciarului trebuie să fiu analizat pe 23 martie 2014. Asta înseamnă…
– Trei ani.
– 2012, 2013 şi o bucăţică din 2014.

După Dumnezeu, pe Pămînt preşedintele este primul om care poate lua o decizie în favoarea mea

– Aţi făcut cerere de graţiere?
– Pînă la urmă am făcut, a fost o ambiţie personală, nu cea mai fericită ambiţie din cîte ambiţii am avut eu în viaţa mea. Am spus „de ce să fac cerere de graţiere, dacă nu mă consider vinovat?“. Pînă la urmă, insistînd familia şi prietenii, am făcut-o. Şi important este că s-a făcut prin intermediul Penitenciarului.
– Cînd aţi făcut-o?
Pe 8 august 2011 a plecat din unitate, direct la Cotroceni, prin poşta militară.
– Deci, e la preşedintele României, domnul Traian Băsescu.
– Nu ştiu unde este. Sînt şi acolo nişte filtre.
– E prerogativa domniei sale să acorde graţieri. Cînd o să vină la un nou dialog la mine, o să-l rog să se uite peste cerere. Eu cred însă că se va uita şi fără să-i spun eu. Poate că vă graţiază, şi măcar la 82 de ani, la 83 de ani să fiţi în libertate.
– După Dumnezeu, la care mă mai rog din cînd în cînd (spun din cînd în cînd, adică nu sînt cel care se roagă zilnic; de Sărbători merg la biserica penitenciarului-spital), pe Pămînt preşedintele este primul om care poate lua o decizie în favoarea mea, pe baza cererii care s-a înaintat pe 8 august la Cotroceni.
– Domnule Preşedinte, vă rog, fac şi eu un apel ca jurnalist, poate, totuşi faceţi un gest, nu neapărat de bunăvoinţă, ci un gest necesar, din punctul meu de vedere, şi semnaţi cererea de graţiere!

– Domnule general, aţi mai văzut Procesul Ceauşescu de atunci, din 25 decembrie 1989, cînd a avut loc?
– Cînd eram în închisoare, la Sala aceea de pe Calea Victoriei, fostă a Teatrului Naţional, cea care se decopertează în timpul verii sau se decoperta, am văzut procesul Ceauşeştilor în cadrul piesei de teatru făcută de un autor german şi cu cineva din România, nu mai ţin minte cu cine.

N-am văzut niciodată Procesul Ceauşescu de pe banda video

– Dar Procesul, aşa cum a fost înregistrat pe banda video, l-aţi văzut vreodată de atunci?
– Procesul de pe bandă nu l-am văzut niciodată.
– Îl vedeţi acum, după 22 de ani, în premieră, împreună cu mine şi cu telespectatorii. Nu v-a mai interesat?
– Nu m-a mai interesat, pentru că am spus pe principiul de bază, clasic la români: „Morţii cu morţii şi viii cu viii“.
– Sînteţi după 22 de ani, aţi trecut printre atîtea, aşteptaţi semnarea unei cereri de graţiere. Aveţi acum altă stare de spirit faţă de cea pe care aţi avut-o în 25 decembrie 1989?
– Nu. Sînt constant pe perioada lungă de 22 de ani.
– Adică, dac-ar fi şi azi Procesul, la fel v-ați comporta?
– Nu, că s-au schimbat condiţiile de atunci.

– După 22 de ani, regretaţi sau nu regretaţi că aţi organizat acest proces şi că aţi fost prezent la el?
– Nu regret. Şi pentru un motiv de bază: am considerat că ruperea unui partid cu patru milioane şi ceva de membri şi dezorganizarea lui nu se poate face fără o decapitare la vîrf. Şi o decapitare care însemna eliminarea celui care purta steagul Partidului şi care era adulat propagandistic sau chiar direct de o parte a populaţiei României.
– Prin decapitare înţelegeţi inclusiv execuţia.
– Da, a celor doi.
– Nu doar eliminarea politică din vîrful puterii.
– Nu, nu numai demiterea, ci şi eliminarea fizică.
– Credeţi că fără această eliminare fizică, revoluţia, răscoala, revolta, alegeţi dumneavoastră termenul, ar fi fost pusă la îndoială?
– Eu rămîn la varianta Revoluţie şi Lovitură de stat. Că a început să-mi placă şi mie formula de Lovitură de stat, deşi regret că n-am finalizat-o.

Am pus un paraşutist să-l supravegheze pe cel de la CI

– Am citit în toate cele trei cărţi de interviuri (una din ele îmi este dată cu dedicaţie), ce-aţi răspuns dumneavoastră la întrebările despre Proces. Nicăieri nu l-aţi povestit însă pas cu pas, şi nu oricum, ci văzîndu-l pe micul ecran. Să încercăm la ora asta, deşi tîrzie, să-mi povestiţi pas cu pas ce-aţi făcut la Proces. Aţi ajuns dimineaţa, pe 25 decembrie 1989… Dar vă las să istorisiţi dumneavoastră, începînd din acest punct.
– Pe 25 decembrie, ziua de Crăciun. De reţinut că tensiunea era atît de mare în interiorul nostru, că nu mi-am dat seama decît în seara zilei de 25 că e Crăciunul, cînd am ieşit din elicopter şi am intrat la Clubul Steaua, în sala lor de recepţie, şi am văzut masa pregătită de Crăciun. Şi mi-au spus: Sîntem de Crăciun.
– Să ne întoarcem la aterizarea elicopterului.
– Am aterizat.
– Povestiţi!
– Îmi organizasem treburile în aşa fel, ca unul dintre ofiţeri să aibă grijă să aştepte în maşinile care trebuiau să vină de la Spitalul Militar, să ia corpurile să le ducă la sala X, nu mai ţin minte ce sală, stabilisem şi o sală unde trebuia să fie duse, să nu intre şi să nu iasă de acolo decît cine va fi autorizat. Şi am plecat în grup către comanda clubului Steaua, ca să luăm legătura de acolo, să dau un ultim telefon.
– Spre clădire, știu, am fost la Tîrgoviște.
– Şi am plecat spre clădire. Să comunicăm prin telefon, la Minister, că ne-am întors, am sosit cu bine, că n-am păţit „nimica“. Vă rog să reţineţi această subliniere a mea.

– Staţi un pic! Vă întrebasem de aterizarea la Tîrgovişte, înaintea Procesului, şi nu de cea de la Bucureşti, după Proces.
– Eu vorbesc de întoarcerea la Bucureşti.
– Nu, nu de asta vreau să vorbim.
– Trebuie să o luăm de dimineaţă şi pînă seara.

– Luaţi-o de dimineaţă! Aţi ajuns acolo, la Tîrgovişte.
– Să începem cu marea surpriză.
– Da. Aţi coborît din elicopter, vă las să povestiţi.
– Am coborît din elicopter, pentru că în curte n-au încăput cele cinci. O parte au aterizat în spate, pe terenul unităţii, care nu făcea parte din curtea cazărmii propriu-zise. Şi constatăm cu surpriză, cu stupoare şi cu groază, cînd Kemenici îmi spune: „Tovarăşe, dacă nu scoteaţi eşarfa galbenă vă împuşcam“.
– Ştiu momentul ăsta pe de rost aproape. L-aţi mai descris. Să trecem peste el.
– Asta a fost partea care nici pînă acum nu ştiu cine a manevrat această acţiune şi pentru ce.
– O să descoperim pînă la urmă, domnule general, cine a manevrat. Pînă atunci să revenim la coborîrea din elicopter. V-aţi îndreptat spre cazarmă.
– M-am îndreptat către clădire, era aproape, în spatele meu aveam paraşutiştii, trei, unuia dintre ei i-am atras atenţia să aibă grijă de ofiţerul de Contrainformaţii al unităţii, a cărui reacţie n-o știam, nu făcea practic parte din Ministerul meu, practic era al Ministerului de Interne. Şi am lăsat un paraşutist să aibă grijă de acest om care stătea într-una din încăperi.

Distribuţia locurilor în încăpere eu am stabilit-o

– Să aibă grijă în sensul de să-l păzească?
– Da. Să fie în atenţie. Să-l observe.Am văzut care este ansamblul camerelor, m-am sfătuit cu Mugurel Florescu, care era consilierul juridic al Departamentului pe care-l conduceam, şi cu Gică Popa, şeful Completului de judecată şi preşedintele Tribunalului Militar Bucureşti. Şi am stabilit: asta e camera în care să se facă dezbaterile! În camera asta distribuţia să fie astfel: în stînga, cum intri pe uşă, avocaţii, şi mai către colţul din fund al încăperii, cei doi inculpaţi. În dreapta, pe o estradă – dacă vă aduceţi aminte în licee erau catedrele profesorilor – urma să se instaleze Completul de judecată, completat şi cu doi ofiţeri din cadrul unităţii.

– Mesele le-aţi adus din alte camere?
– Practic, s-au adus nişte mese, ca să încăpem toţi. S-a făcut şi o a patra masă, aşa-zisă a invitaţilor şi a împuterniciţilor de către FSN să participe la operaţiuni. Chestia cu împuterniciţii a fost gîndită de cei care ne-au trimis acolo, ca să se asigure că nu se poate în timpul acestui proces să se producă vreo defecţiune.

– Aşadar, dumneavoastră aţi aranjat camera în care s-a ţinut Procesul, iată, o văd acum telespectatorii. (Pe micul ecran se derulează secvenţe de la Proces.) Cine a stabilit că Nicolae şi Elena Ceauşescu trebuie să stea aşa cum ne arată filmul? Tot dumneavoastră?
– Da, eu am stabilit.
– Deci, dumneavoastră aţi stabilit toate locurile?
– Avocaţii aici, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, acolo, noi, parcă patru, ba nu, cinci, eram la masa din fund, şi tribunalul sus, pe estradă.

– Filmul debutează cu discursul Procurorului. Toţi sînt la locurile lor. Nu ştim însă cum s-a intrat în sală. Cine a intrat primul?
– Păi, eu am intrat primul şi am stabilit locurile. După care au intrat Completul, procurorul şi avocaţii, reprezentanţii FSN-ului şi cei veniţi de la Bucureşti. Le-am spus fiecăruia unde să se aşeze. După ce s-au aşezat toţi la locurile lor, preşedintele Completului a spus să fie aduşi inculpaţii.
– Momentul nu apare în film.
– Au fost aduşi şi instalaţi pe scaune.

– Au aruncat vreo privire către asistenţă, cum îi spuneţi dvs.?
– Iniţial, nu. Mai tîrziu, pe la mijlocul Procesului, au început să se uite, să vadă care e grupul reprezentanţilor.
– Pînă la jumătatea Procesului nu s-au uitat?
– El a fost angajat în dialogul direct cu preşedintele Tribunalului.
– Cum vă explicaţi asta, acum?
– Unu: pentru că nu recunoştea Completului dreptul de a-l judeca şi cerea să fie evocată Marea Adunare Naţională. Doi: pentru că-i trata cu dispreţ pe cei care se pretindeau revoluţionari.
– Dinadins nu s-a uitat!
– Da.

– Dumneavoastră cum aţi reacţionat în clipa cînd au intrat? Ce aţi gîndit atunci?!
– Voiam să văd care va fi reacţia lui. Prima reacţie a fost asta: „Nu recunosc Tribunalul!”
– Şi nu s-a uitat la dumneavoastră, asta e foarte important. Spuneţi că voia să-şi arate dispreţul.
– Da.
– Din toată asistenţa vă cunoştea numai pe dumneavoastră, bănuiesc.
– Numai pe mine, da.

– În timpul procesului s-a uitat la dumneavoastră vreodată unul dintre cei doi?
– El s-a uitat de două ori. Prima oară, în timp ce procurorul Voinea, Dan Voinea, care era, de fapt, procuror atunci, era şeful parchetelor militare, prezenta acuzaţiile. A doua oară, cînd a bătut cu palma în masă şi a spus: „Nu recunosc instanţa ca atare!” Se referea şi la instanţă, şi la procuror.
– Ziceţi că la dumneavoastră s-a uitat, nu la întreaga asistenţă. La dumneavoastră aşa, că eraţi singurul cunoscut de-acolo.
– Păi, cred că la mine s-a uitat. N-avea de ce să se uite la ceilalţi. Poate doar ca să se întrebe de unde au apărut şi ăştia. Eu însă eram singurul de acolo pe care îl ştiau.

În dimineaţa lui 22 decembrie 1989 erau panicaţi

– La un moment dat, Ceauşescu s-a referit la trădători. Credeţi că s-a referit la dumneavoastră?
– Nu cred că m-a băgat în acelaşi pachet.
– Cu toţi.
– Da.

– Dumneavoastră i-aţi văzut pe amîndoi şi în dimineaţa lui 22 decembrie 1989. Era vreo diferenţă între felul lor de a fi de la Proces şi felul lor de a fi din dimineaţa zilei de 22?
– Da, e o diferenţă. Pentru că pe 22 erau panicaţi de presiunea mulţimii.
– Pe 22 dimineaţa, cînd aţi venit dumneavoastră şi v-au spus că sînteţi Ministrul Apărării Naţionale, erau panicaţi. Aveau şi alte manifestări?
– Erau panicaţi.
– Ce înseamnă panicaţi?
– Adică, în primul rînd, nu m-au primit în birou, m-au primit în sală, în sala mare, deci pe coridor. Practic, în faţa lifturilor. Ieşiseră amîndoi, aşteptînd să le dau o soluţie. Soluţia care era asta: „Grăbeşte, să vină mai repede unităţile să golească piaţa!”
– Al doilea semn al panicii?
– Al doilea: erau palizi amîndoi şi cu urechile ciulite, ca să spun aşa, ca şi cum aşteptau ce veste grozavă voi putea să le dau eu, bună sau rea. Bineînţeles, le-am dat vestea bună. Şi ştiţi povestea cu ce vrei să-ţi spun întîi? Partea bună sau partea rea. Eu le-am spus partea bună: că o să urgentez venirea unităţilor. De fapt, ordinul care l-am dat a fost contrariul.
– Asta am discutat aici la B1, la emisiunea „Naşul“, şi am stabilit că dumneavoastră aţi avut rolul-cheie prin acel Ordin de retragere a trupelor în cazărmi.
– De reţinut că ofiţerului care a transmis Ordinul îi luase Milea pistolul. Şi ăsta era Mariu Tufan, agitat şi disperat.

– Apropo, mai ştiţi ce mai face Marius Tufan? L-aţi văzut de atunci, din 22 decembrie 1989, dimineaţa?
– Cred că l-am văzut prin 2002, 2003, cînd era om de afaceri prin Bucureşti.
– Om de afaceri prosper?
– Nu ştiu dacă era prosper, dar, în orice caz, reuşise să se instaleze în mediul treptei de jos a burgheziei în curs de formare.

– Să ne întoarcem la cei doi Ceauşesti. La Proces cum erau?
– La Proces au avut două momente. Momentul de intrare, în care au vrut să vadă ce se întîmplă. Au făcut un tur de orizont foarte rapid. După ce s-au aşezat, au fost foarte fermi tot timpul, nerecunoscînd instanţa.
– Primul moment. Al doilea?
– Al doilea – am spus –, cînd Voinea le citea actul de acuzare. El l-a întrerupt de cîteva ori şi a spus că asta e minciună, nu-i adevăr, e minciună. Sau ea a spus la un moment dat: „I-auzi dragă, ce spune ăsta!”

I-am dat indicaţii operatorului Baiu cum să filmeze

– Cum explicaţi dumneavoastră acum, după 22 de ani, că erau calmi? Ştiau sfîrşitul şi nu voiau să se facă de rîs?
– Cred că au vrut să înfrunte Completul şi să cîştige prin blocarea lui. A fost o acţiune puternică de a-i pune la respect pe cei care-i judecau! Nu vă recunosc!“, „Nu e adevărat!“, „N-aveţi dreptul!“. „Nu vă recunosc!“– au declarat de cîteva ori.
– Vreţi să spuneţi că ei mai sperau într-o scăpare?
– Probabil că aveau şi un moment de speranţă undeva. Şi probabil că s-au uitat să vadă cine e în sală şi s-au fixat asupra mea. Cum l-au întrebat şi pe Kemenici cînd au coborît din transportor, Cine a venit?“, şi le-a spus Generalul Stănculescu“, şi el i-a zis ei: „Auzi, dragă, a venit Stănculescu!”.
– Eraţi salvatorul.
– Probabil că se gîndeau la o salvare.

– Dumneavoastră, dacă aţi fi fost în locul lui, cum v-aţi fi comportat? La fel?
– E greu să spun. Ar fi trebuit să mai urc cîteva trepte de la funcţia pe care o aveam, la funcţia de şef de stat, la funcţia de secretar general al partidului, să am şi imaginea suportului pe care-l avusese Ceauşescu pînă în momentul cînd n-a mai fost recunoscut ca zeul României.

– Există la unii conducători o conştiinţă a Istoriei, care se manifestă puternic în faţa morţii. Am văzut asta în cazul Mareşalului Antonescu. A funcţionat conştiinţa asta şi în cazul lui Ceauşescu?
– Da, a funcţionat. Pentru că nu s-a făcut de rîs. Tot timpul a contrat Completul de judecată, pe avocat şi chiar pe procuror. Pe procuror, în primul rînd, şi pe urmă pe avocat, pe fiecare avocat în sensul „N-am nevoie de voi!“, „Nu recunosc argumentele care le aduceţi în sprijinul meu!“, „Nu recunosc şi refuz să recunosc că sînt bolnav!“. Şi, către sfîrşitul Procesului: „Nu voi face un recurs pentru cineva care n-avea dreptul să ne judece!”.

– Domnule general, în film nu vedem camera video a operatorului Ion Baiu. Unde era camera lui Baiu?
– Baiu s-a plimbat prin încăpere. Era cu arma pe umărul drept şi s-a plimbat în diverse părţi, de aceea a putut să prindă, cum i-am dat eu indicaţii, pe ei şi Completul de judecată, şi a trecut de cîteva ori peste avocaţi, procurori şi grupul lor.
– Aţi fost şi regizor, din cîte-mi dau seama.
– Semiregizor.

– De ce l-aţi ales pe Baiu?
– Era singurul operator de televiziune pe care-l aveam la Departament. Avea misiunea să facă filme comerciale pentru promovarea tehnicii militare fabricate în România.
– Era la Departamentul dumneavoastră?
– Da.
– Nu era la Studioul cinematografic al Armatei?
– Nu. El era angajatul Departamentului meu. El şi cu Mugurel Florescu. Mugurel Florescu era consilierul meu juridic.
– Ceauşescu era conştient că se filmează?
– Da. Sigur că da. Camera a stat de multe ori fixată pe el. Momentele respective, cînd vorbeşte, în special, toate protestele lui le-a prins din plin.
– Din cîte-mi dau seama, Nicolae Ceauşescu era şi un bun om de televiziune. Ştia să se adreseze unui auditoriu prin intermediul camerei video. Se adresa Posterităţii?
– Nu.
– Se gîndea că acea casetă va fi difuzată pe posturile TV?
– Nu cred că-şi dădea seama în acel moment, pentru că nu-şi dădea seama de final.
– Credeţi?
– Cred.

Generalul face din nou un avion de hîrtie

– Vedem acum pe micul ecran o secvenţă celebră din timpul Procesului, cea în care făceaţi avioane de hîrtie. Să discutăm despre ea. De unde aveaţi hîrtie?
– Am luat o coală de hîrtie din faţa lui Mugurel Florescu.
– Era lîngă dumneavoastră?
– Era şi aghiotantul, şi Mugurel Florescu erau dincolo.
– Mai ştiţi să faceţi avioane de hîrtie?
– Mai ştiam.
– Nu, mai ştiţi să faceţi acum?
– Făceam avioane, cocoşi, solniţe.
– A, ştiţi să faceţi!
– Făceam, în tinereţe.
– Îmi faceţi şi mie unul?
– Un avion?
– Da.
– Şi vi-l şi expediez.

(Ion Cristoiu cere o coală de hîrtie cuiva din platou. I-o trimite, împingînd-o pe suprafaţa mesei, generalului.)

Faceţi un avion şi continuaţi să vorbiţi!
– Şi vă şi explic.
– Sînteţi bun la avioane?

(Generalul s-a apucat de făcut avionul de hîrtie, ca în urmă cu 22 de ani, la Tîrgovişte. Trudeşte la el şi răspunde întrebărilor puse de moderator.)

– Poate din copilărie. Totdeauna m-am uitat după avioane, pînă la bătrîneţe. După ce am ieşit la pensie, m-am uitat după avioane. E şi moştenirea faptului că tatăl meu şi fratele meu au fost amîndoi aviatori. Că naşul meu a fost aviator, care mi-a dat numele de Atanasie.

– De ce n-aţi făcut o barcă? Aţi făcut un avion, pentru că vă amintea de avioanele din copilărie?
– Da. V-am spus. Şi tensiunea era mare şi, la un moment dat, mă agasaseră nişte întreruperi care au venit din afară. Cei de la Bucureşti au întrebat de vreo patru ori. Nicolae Militaru se interesa la telefon: Care e stadiul? Ce faceţi?”
– Se vede în film că, din cînd în cînd, vine la dumneavoastră un ins. Vă spune ceva şi pleacă.
– Şi această presiune m-a enervat teribil.
– Nu vă enerva Procesul, ci faptul că vă sîcîiau ăia, de la Bucureşti.
– Nu că mă sîcîiau, mă suspectau, legam asta de faptul că era să ne doboare (era să fim doborîţi) cu elicopter cu tot.
– A, şi din cauza asta făceaţi avioane. Aţi făcut ceva. (Cît timp a răspuns la întrebări, generalul s-a trudit să facă un avion de hîrtie. N-a reuşit să-l ducă pînă la capăt.) Ăla e avionul?
– Nu, nu l-am făcut bine.
– Nu mai ştiţi să faceţi avioane, domnule general.
– M-am uitat la dumneavoastră.

– V-am rugat să faceţi un avion de hîrtie şi să-l aruncaţi spre mine. Atunci, după ce l-aţi dat gata, de ce nu l-aţi aruncat? Nu era atmosfera?
– Nu era. Acolo, la Proces, era nepotrivită o acţiune de genul acesta.
– Dumneavoastră făceaţi un avion nu pentru că vă plictiseaţi.
– Nu. Îl făceam ca să ies din tensiunea creată de acţiunile din afară, ale celor de la Bucureşti, care încercau să se implice în desfăşurarea propriu-zisă a Procesului.

– La un moment dat – am văzut pe bandă – vine un domn şi dumneavoastră îi daţi o hîrtie… Tot n-aţi făcut avionul ăla? Poate-l facem împreună. Domnule general, nu ştiţi să faceţi avioane, nu eraţi dumneavoastră la Tîrgovişte.
– Păi, nu ştiţi că şi constructorii noştri de avioane n-au mai rămas în ţară, au emigrat.
– Ştiţi să faceţi avion de hîrtie sau nu ştiţi?
– Ştiam.
– Ştiaţi deci, dar acum nu mai ştiţi. Spuneţi-mi, la un moment dat vine un domn şi dumneavoastră îi daţi o hîrtie. Mai ţineţi minte?
– Da. I-am spus: comunică să aibă răbdare, că acţiunea se desfăşoară.
– Aţi scris asta pe hîrtie?
– Da.
– Aţi scris pe o hîrtie ca să le spună celor de la Bucureşti. Ei erau neliniştiţi. N-aveau încredere în dumneavoastră?
– Nu. Pentru că erau speriaţi. Au trăit tot timpul cu groaza că poate să existe şi forma a doua, Contrarevoluţia, declanşată de conducerea de partid şi de stat a României.

– Aţi luat cu dumneavoastră avionul de hîrtie de la Tîrgovişte?
– Nu. Cum n-am luat nici ghipsul. Că îmi spunea cineva: „De ce, pe ghipsul ăla, n-ai pus pe toţi de acolo din cameră să-ţi dea cîte-o semnătură şi pe urmă să-l expui la Muzeul Militar?”
– Unde-i ghipsul ăla?
– S-a spart, s-a aruncat la gunoi. Singurul loc pe care a rămas semnătura mea este steagul pe care l-a adus Bebe Ivanovici la Muzeul Militar, cînd am introdus acest steag în complexul care reprezenta momente ale Revoluţiei: steagul cu gaură, fără stemă, şi care era, pe majoritatea pînzei, plin de semnături.

Cei din Complet au avut cîteva momente de derută

– Ce-aţi trăit pe durata Procesului? Vă plictiseaţi? Vă enervaţi că nu se mai termina odată?
– Nici nu mă plictiseam, nici nu mă enervam. Eram atent la reacţiile celor din Complet şi-mi era frică să nu cedeze vreuna din componentele sistemului pus de mine la punct.
– În ce sens?
– N-aveau curaj să meargă pînă la capăt. Ar fi cedat.
– Cine să meargă pînă la capăt?
– Completul de judecată.
– A, asta era grija dumneavoastră. Dumneavoastră aveaţi o problemă pe care trebuia s-o rezolvaţi.
– Nu trebuia să ne întoarcem la Bucureşti fără rezolvarea problemei de bază. Care a fost decapitarea, cum am numit-o eu personal, alţii au avut alte păreri, decapitarea vîrfurilor Partidului Comunist, ca să întrerupem legătura dintre conducere şi restul.

– Au fost şi momente cînd v-aţi temut că Completul nu va merge mai departe?
– Da. La insistenţele şi la efortul pe care-l făcea Ceauşescu (bătea puternic în masă: „Nu sînt de acord!“, „N-aveţi dreptul!“, „Nu reprezentaţi nimic legal!“, „Marea Adunare Naţională are dreptul, alţii n-au dreptul!“), era riscul ca procurorul şi judecătorul să cedeze. Cei din Complet nu erau prea avîntaţi în mersul pînă la capăt.
– Simţeaţi asta?
– Nu. Am văzut pe feţele lor că au avut cîteva momente de derută, efectiv. Presiunea a fost mare. Cînd îţi spune şeful ţării, Comandatul suprem al Armatei, Internelor şi Justiţiei, că nu vă recunosc şi tu trebuie să mergi pînă la capăt, nu ţi-e deloc uşor. Au fost nişte momente în care vocile, care fuseseră ferme pînă atunci, au început să fie mai puţin ferme, mai tremurate. Asta a fost de fapt toată treaba.

(Dialogul e întrerupt de pauza de publicitate. În timpul pauzei, generalul lucrează la avionul de hîrtie şi reuşeşte să-l termine. La reluarea emisiunii, îl are în faţă.)

– Domnule general, aţi făcut avionul?
– L-am făcut, dar e de-ăla care nu zboară.
– Ia să vedem, zboară sau nu zboară.
– Nu zboară, precis. E defect.
– Aruncaţi-l!

(Generalul aruncă avionul de hîrtie spre moderator, aflat de cealaltă parte a mesei, la vreo doi metri depărtare. Avionul străbate distanţa şi aterizează pe podele. Ion Cristoiu se apleacă, în direct, îl ia şi-l arată telespectatorilor: „Aţi văzut c-a zburat, domnule general? O să-l păstrez pentru Istorie“.)

– M-am ocupat atîţia ani de industria de Apărare.
– L-aţi făcut mai repede în pauza de publicitate.
– Da. L-am făcut fără să fiu distras în stînga şi-n dreapta, pentru a susţine dialogul. Am avut pauza asta.

S-au prezentat ca doi soţi care se sprijineau reciproc

– Probabil că trebuia să sune generalul Militaru în perioada asta, şi atunci îl făceaţi mai repede. Să vedem o altă secvenţă, pe care s-o comentăm cu dumneavoastră. E cea în care Nicolae Ceauşescu îşi pune mîna pe mîna Elenei Ceauşescu.
– S-au prezentat ca doi soţi care se sprijineau reciproc în acele momente foarte grele pentru ei. Pe de-o parte, prin respingerea Completului, el era, de fapt, cel care apăra familia.
– Uitaţi, avem imaginea în care Nicolae Ceuşescu pune mîna pe mîna Elenei!
– Pe urmă, încerca s-o liniştească pe ea. Care voia şi ea să intervină şi nu se potrivea cu spusele lui. Deci, s-o liniştească pe ea, care, probabil din cauza presiunii psihice, se panicase.

– Nicolae Ceauşescu avea o altă partitură decît a ei.
– Da. Ea n-a rezistat la acelaşi nivel cu el. El a fost conducătorul şi ea era pe planul doi.
– Da, şi ea vorbea despre altceva, totuşi. Spuneţi-mi, v-a surprins, din ce ştiaţi dumneavoastră, această scenă? S-a dovedit o relaţie foarte puternică între ei. Ca bărbat, aţi invidiat această relaţie soţ-soţie?
– N-am invidiat-o. Am apreciat-o.
– Aţi apreciat-o?
– La acest nivel să vezi aşa ceva! Pentru că atunci nimeni n-ar fi îndrăznit să spună ce spun astăzi pe la televizor despre aventurile Elenei Ceauşescu. Aventuri pe care nici eu nu le văd chiar atît de speciale cum au fost ele redate în intervenţiile făcute de alţi colegi, de la alt minister, în şedinţele de televiziune.
– Da, nici eu nu cred.
– Cred că s-a împins prea departe această treabă, pentru denigrarea Elenei Ceauşescu. Ceva o fi fost, dar nu în halul în care s-a prezentat cazul respectiv. Eu n-am fost la nici o întîlnire, să zic, în cadrul familiei: la volei, la şah, la reuniuni din grădină ş.a.m.d. Eu întotdeauna i-am văzut numai în momentele oficiale: la marile sărbători, la şedinţele Consiliului Suprem de Apărare, unde întotdeauna eram în rîndul doi, în spatele miniştrilor Olteanu şi, ulterior, Milea, pentru că eram cel care trebuia să răspundă, eventual, la o problemă de detaliu la care cei din faţă n-ar fi răspuns. Şi, în aceste condiţii, nici nu s-ar fi putut pune problema ca ea să-mi spună: „Victoraş, ai grijă de copii!”

(Pe micul ecran se derulează secvenţele violente în care cei doi sînt legaţi cu mîinile la spate.)

– Ajungem la momentul legării la mîini şi al execuţiei.
– Din păcate, ieşisem, nu ştiu cine a intervenit pentru această acţiune.
– Nu aţi ordonat-o dumneavoastră?
– Nu, nu s-a ordonat nimic. Am impresia, la prima vedere a momentului, că şeful grupului de paraşutişti a spus ca să-i scoată afară, să-i lege. Altul nu văd cine s-ar fi putut amesteca să facă acest lucru. Nici procurorul, nici asistenţa şi nici tribunalul. Pentru că nu era o acţiune de spectacol, cum e acum, să le punem cătuşele de mîini şi să-i plimbăm pe stradă, să vadă lumea că e arestat.

– Iată şi celebra scenă cu execuţia. Dumneavoastră unde eraţi? Zidul l-aţi ales dumneavoastră?
– Cum stăteam, eram în faţă, către ieşirea din încăperea principală a cazărmii, în dreapta era zidul şi în spatele meu era primul elicopter şi al doilea, şi al treilea. Eu am ieşit primul, după aceea au ieşit ceilalţi şi s-au oprit la uşă, n-au venit către elicopter şi după aia au ieşit cei doi şi au fost împinşi către zid. Şi în momentul cînd au ajuns la distanţa apropiată de zid, paraşutiştii i-au împins către zid, s-au retras şi au deschis focul.

– În interviul pe care l-aţi acordat lui Dinu Săraru, într-o notă de subsol, se scrie că dumneavoastră i-aţi arătat lui Dinu Săraru cum a căzut Ceauşescu la pămînt.
– Da, normal. Pentru că sînt unele probleme. Intervenţia medicului francez, care n-avea nici un rost, s-au făcut tot felul de supoziţii asupra poziţiei cadavrelor şi că n-ar fi fost cadavre moarte atunci, ci moarte mai demult. Se prezintă diferite filme, cum cad diverşi la explozii, vezi că sar şi zboară prin aer, dar sînt întregi, ceea ce nu e posibil după explozii, că sînt rupţi în bucăţi. Cînd sînt împuşcaţi, cad pe o parte, pe cealaltă parte, mai fac şi cîteva tumbe. Aici a fost o cădere, să zic aşa, clasică. Şi normală.
– Adică?
– Adică. Li s-au înmuiat picioarele, genunchii au venit către îngenunchere şi în momentul respectiv s-a şi cuplat greutatea corpului pe călcîie, cu corpul, şi au căzut pe spate. Deci, au fost trei timpi: tăierea picioarelor, căderea pe călcîie a corpului, şezutului şi a treia, căderea pe spate.

(Fără a se ridica de pe scaun, generalul arată prin gesturi cele trei faze.)

– Vreau să-mi confirmaţi sau să-mi infirmaţi un amănunt. Ea avea o brăţară de aur, lovită de glonţ, care este acum la Banca Naţională a României. Ştiţi ceva de ea?
– Nu mai ştiu nimic.
– Deci, tot ce-au avut ei, cine le-a luat?
– Efectiv nu mai ştiu. N-am stabilit nimic. Dacă s-a ocupat, se putea ocupa ori procurorul, ori cineva din Completul de judecată. În nici un caz dintre participanţi.

Nu regret niciodată faptele mele

– Deci, nu v-aţi mai interesat ce s-a întîmplat cu lucrurile lor.
– Nu.
– Cînd s-a decis Procesul, în noaptea de 24 spre 25 sau 23 spre 24 decembrie 1989?
– 23 spre 24.
– De ce v-au ales pe dumneavoastră?
– Pentru că – aşa cum mai tîrziu a spus Silviu Brucan – Victor Stănculescu a fost singura minte limpede a Revoluţiei. Probabil că din cauza asta. Şi a modului cum am acţionat pînă atunci. M-au văzut că sînt organizat.
– De ce aţi acceptat?
– V-am spus şi repet: pentru că vedeam o încetare a acţiunilor care erau amplificate, totuşi, de nişte măsuri neordonate de mine, ci de cei care erau în eşalonul doi, în frunte cu Militaru şi Marele Stat Major şi cu gărzile patriotice, presiunea care exista în teritoriu ca să determine un final clasic de sfîrşit al vieţii celor doi dictatori.
– V-aţi oferit dumneavoastră sau ei v-au ordonat?
– N-a fost ofertă. A fost un „Te rugăm să…“
– Încă o dată, v-au ordonat sau v-au rugat?
– Eu plecasem din biroul ministrului cu o zi înainte, că-l numiseră deja pe Nicolae Militaru, şi eram la Departament. Am fost chemat, cred că de Iliescu, nu de altcineva. Şi mi-a spus: „Dragă, noi am stabilit aşa şi te-aş ruga să te ocupi de toate amănuntele de la început, plecare, moment şi întoarcere”.
– Şi dumneavoastră aţi acceptat. Aţi considerat că era o misiune.
– Era necesară.
– Regretaţi acum că aţi acceptat?
– Nu regret niciodată faptele mele.


Generalul avionului de hîrtie: Din Jurnalul unei emisiuni istorice

Considerînd emisiunea un eveniment, am ținut un fel de jurnal în care am transcris gîndurile și stările dinainte și după interviu.

Producătorul emisiunii „Ultimul cuvînt” mă anunţă că diligenţele făcute de conducerea postului au avut succes: Victor Stănculescu va veni în studio direct din Penitenciarul Jilava, pentru a-mi fi interlocutor la dialogul de tip unu la unu. Asta da lovitură de presă!, îmi spun, gîndindu-mă că nu e de ici, de colo să-i anunţi pe stimaţii telespectatori că invitatul a fost învoit de conducerea Penitenciarului să participe la un talk-show.

Cîteva clipe mai tîrziu, după ce se consumă aţîţarea, mă întreb, brusc trezit la realitate: Bine, bine, dar despre ce Dumnezeu o să dialoghez cu generalul timp de o oră?!
Întrebare perfect justificată. Victor Stănculescu a acordat interviuri cu nemiluita înainte de a intra în puşcărie, ba chiar şi după ce-a intrat: ziarelor de toate culorile şi de toate profilurile, televiziunilor, radiourilor. Doi distinşi publicişti – Dinu Săraru şi Alex Stoenescu – i-au luat interviuri de proporţiile unei cărţi. Eu însumi am avut cu generalul două dialoguri TV. Unul la emisiunea „Omul şi cartea“, despre interviul apărut sub titlul Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips, şi un altul la emisiunea „Naşul“, moderată de Radu Moraru, la care fusesem invitat pe post de cunoscător al zaiafetului din decembrie 1989. La prima m-am pricopsit cu o dedicaţie de la general. La a doua, cu mărturii excepţionale despre dimineaţa lui 22 decembrie 1989, mărturii reproduse ulterior în HISTORIA şi devenite temeiuri ale tezei – deja consolidate – că în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat militară, administrată de Victor Stănculescu.

Aşadar, despre evenimentele din decembrie 1989, generalul a spus cam tot ce avea de spus. Un interviu pe această temă se anunţă din start ca ucigaş de rating. Asta, şi pentru că, asemenea tuturor celor implicaţi în Lovitura de stat din decembrie 1989, Victor Stănculescu se păstrează (mereu la pîndă, ca să nu-l ia gura pe dinainte) în hotarele trasate de tezele oficiale. Ca şi Petre Roman, ca şi Ion Iliescu, cînd vine vorba de întîmplarea în care a fost amestecat, generalul Victor Stănculescu nu riscă să dezvăluie amănunte care ar confirma complotul meşterit de serviciile secrete ruseşti, în strînsă colaborare cu serviciile secrete occidentale.

Alte subiecte – bătălia forţelor naţionale cu KGB-iştii de tip generalul Nicolae Militaru pentru puterea lăsată de Nicolae Ceauşescu, mineriadele, lucrăturile din interiorul Puterii FSN-iste – au fost abordate şi epuizate în cele două cărţi-interviu publicate pînă acum.
Cum fac de obicei în pregătirea unei emisiuni, parcurg dosarul invitatului: articole despre el, declaraţii, interviuri. În cazul generalului, recitesc în viteză cele două cărţi de interviuri. Şi, deodată, descopăr subiectul: Procesul Ceauşescu! Victor Stănculescu a fost artizanul Procesului şi al Execuţiei.

Despre acest moment, pe cît de tulbure, pe atît de primitiv în istoria unui popor cu pretenţii de a fi în Europa, generalul a depus mărturie nu numai în cele două cărţi din ultimul deceniu, dar şi în una, deja uitată, din 1990, Procesul Ceauşeştilor, unde împarte spaţiul de interviu cu Gelu Voican-Voiculescu.
– Dar, îmi zic, revăzînd Procesul pe YouTube, Victor Stănculescu n-a povestit pînă acum Procesul secvenţă cu secvenţă, dar mai ales n-a lămurit unele momente-cheie, precum cel în care el face avioane de hîrtie. Voi comenta cu generalul Procesul Ceauşescu, urmărindu-l amîndoi pe micul ecran. Asta da, lovitură de presă!, îmi spun, să-l surprinzi pe regizorul Procesului, vizionîndu-şi opera după trecerea a peste 22 de ani!

Numai că, în drum spre studio, mă cuprinde neliniştea:
Cum îi voi spune eu generalului că vom urmări şi vom comenta împreună Procesul Ceauşescu?! E un adevăr cu valoare de axiomă azi că Procesul a fost o întîmplare sălbatică, înjositoare pentru români, un asasinat în stil mafiot, pitit sub faldurile unei aşa-zise proceduri juridice. Sînt convins că acum, după decenii de fixare a acestei teze în conştiinţa publică, generalul e încercat de remuşcări. Mai mult ca sigur va refuza să discute subiectul.

Generalul a ajuns înaintea mea la studio. Stă într-un fotoliu, drept şi zîmbitor cum îl ştiu. Dacă n-ar fi cei doi însoţitori de la Penitenciar, ai crede că generalul n-a venit de la Puşcărie, ci de la o şedinţă de guvern. Sînt de ceva ani în relaţii bune cu generalul. Nimic deosebit în saluturile cordiale pe care le schimbăm şi în tachinările cărora ne dedăm. Eu mă interesez dacă are, într-adevăr, casetele bombă despre care a vorbit în unele interviuri. El – poate şi pentru a abate discuţia – îmi spune de nişte casete pe care mi le-ar fi dat cîndva şi eu n-aş fi catadicsit nici să le vîr în aparat. Pe acest fond, îmi iau inima-n dinţi şi-l anunţ despre ce-aş vrea să vorbim în emisiune. Spre uluirea mea, generalul nici măcar nu tresare.
– Foarte bine!, zice el, discutăm şi despre Procesul Ceauşescu.

În Prefaţa la interviul de-o carte luat lui Victor Stănculescu, Dinu Săraru invocă titlul celebrului roman al lui Truman Capote: Cu sînge rece. Scriitorului i-a venit această formulă căutînd ceva care să-l definească pe Victor Stănculescu, după ce generalul, voind să arate cum s-a prăbuşit sub gloanţe Ceauşescu, s-a prăbuşit şi el pe podeaua încăperii în care acorda interviul.

La Proces, în timp ce Nicolae Ceaușescu era anchetat mai ceva ca la Securitate, Victor Stănculescu a lucrat la confecționarea unui avion de hîrtie.
Am abordat momentul și i-am cerut să-mi facă în timpul dialogului un avion de hîrtie precum cel de la Proces.
Banda video mărturisește o secvență antologică din istoria presei audiovizuale românești.
Deși fără a avea forța imaginii, transcrierea secvențelor rămîne și ea un moment antologic din istoria presei românești. Chiar dacă a presei scrise.

Cu sînge rece. Aşa aş putea caracteriza şi eu felul în care generalul a acceptat să abordăm Procesul lui Ceauşescu, dar mai ales felul în care l-a povestit, în secvenţele sale cheie, de-a lungul emisiunii. Cum el însuşi recunoaşte, n-avea nici un motiv personal să-l urască pe Ceauşescu. Fusese ministru adjunct la MApN pe vremea fostului conducător, se bucurase de privilegiile nomenklaturii. În organizarea şi coordonarea masacrului de la Tîrgovişte, generalul n-a pus pic de sentiment. A organizat şi a coordonat Procesul şi Execuţia conducătorului României stăpînit doar de grija ca totul să iasă perfect.

Victor Stănculescu e primul şi singurul dintre complotişti care recunoaşte că Nicolae şi Elena Ceauşescu trebuia să fie omorîţi.
Din acest punct de vedere – îmi dau seama abia acum, după 20 de ani de iscodire a momentului Tîrgovişte – termenul de Procesul Ceauşescu e absolut impropriu. Am avut de-a face – mi-e limpede – cu un asasinat pur şi simplu.
De ce-a mai fost nevoie de o Parodie de Proces?, mă întrebam, cred, prin titlul unui eseu pe care nu ştiu dacă l-am publicat sau nu. Pentru că momentul Tîrgovişte trebuie exploatat pe dimensiunea sa propagandistică.
Nu cred că ar fi fost prea greu ca Nicolae Ceauşescu să fie asasinat pur şi simplu.

Lichidarea lui Moammar Gaddafi într-o pretinsă încăierare ne dovedeşte că n-ar fi cine ştie ce lichidarea lui Ceauşescu sub pretext c-a vrut să fugă de sub escortă. Noua Putere, ascultînd de Moscova, avea nevoie însă de un moment propagandistic. Ceva în genul unei şedinţe de partid de demascare, din anii ’50. Dan Voinea nu alcătuise un Rechizitoriu juridic, ci unul propagandistic. Ascultîndu-l, masele populare urmau să afle crimele comise de Dictator împotriva Poporului Român. Gigă Popa nu e judecător, ci activistul trimis de la raion ca să conducă şedinţa de demascare.

Secvenţa în care generalul nu se lasă pînă nu face avionul de hîrtie rămîne semnificativă pentru înţelegerea felului în care a regizat şi controlat Procesul. Pentru militarul Victor Stănculescu, Procesul şi Execuţia reprezentau o misiune de luptă sau, mai precis, îndeplinirea unui ordin. Ordinul nu se discută. Ordinul se execută. Aşa scrie chiar în primele pagini ale Abecedarului de ofiţer. Drept urmare – gîndesc eu, care nu sînt militar – ofiţerul se concentrează exclusiv pe îndeplinirea Ordinului.
Pentru Victor Stănculescu, Procesul şi Execuţia n-au fost altceva decît îndeplinirea unui Ordin. Ca şi confecţionarea unui avion de hîrtie pe parcursul emisiunii din 11 octombrie 2011.


Cea mai puternică amintire a mea despre Victor Atanasie Stănculescu

Pe 20 iunie 2016 am scris pe cristoiublog.ro următorul text: Generalul avionului de hîrtie sau Cea mai puternică amintire a mea despre Victor Atanasie Stănculescu:

Generalul Victor Atanasie Stănculescu a murit! Cu vreo cîteva săptămîni în urmă, într-o miercuri, m-a sunat pentru a mă întreba dacă sînt a doua zi la Biblioteca Academiei Române (BAR). Venea de mai mult timp la BAR (la o altă sală decît cea frecventată de mine), mă căutase la un moment dat și nu mă găsise. Voia să ne întîlnim neapărat. Din nenorocire, eram plecat la Găgești de miercuri pînă duminică. A rămas că mă va căuta altă dată. Nu m-a mai căutat. A fost internat în spital și a murit.

Îl știu pe general de pe vremea cînd Marius Tucă se ocupa de Revoluția din decembrie 1989. I-am luat multe interviuri TV și în scris, i-am cerut documente (pe care nu mi le-a dat), l-am vizitat la închisoare, am făcut un interviu la B1Tv aducîndu-l în studio din penitenciar.
Interviul, luat în ziua de 11 octombrie 2011, spune mai mult decît o carte sau decît un film despre cel care a fost Generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul care a salvat România ducîndu-i pe Ceaușești la elicopter, iar România, drept răsplată, l-a vîrît la pușcărie.
Pe parcursul interviului, preocupat cum eram să scot de la General relatarea (epică, așa cum zic eu) Procesului Ceaușeștilor, a venit vorba de secvența în care el făcea un avion de hîrtie.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

32 comentarii pentru articolul „Un eveniment în Istoria presei românești: Generalul Victor Stănculescu îmi comentează, în direct la TV, Procesul Ceaușescu”

  • ???!!! Va rog sa-mi zica cineva, daca i se întâmpla si lui ceea ce mi se întâmpla mie:
    doresc sa citesc articolul urmator, dau click-ul si… !!! ? !!!… ajung pe evz., la acelasi articol al maestrului Cristoiu.
    ???!!!
    ? ?

  • Ho, ho, ho!
    🙂 😀 😆
    Maestre Cristoiu, sa nu uitati: caricatura simpatica de la rubrica “Circula pe Net” are un super-simbol! 😎

    • Si care e ala?

      • Uita-te în dreapta articolului, sus. Am mai vazut si altele pline de haz, dar despre Iohannis, nu despre proprietarul blogului însusi. 🙂

        • Sau… daca m-ai întrebat care este super-simbolul caricaturii, fii atent ca Ion Cristoiu, care poarta aproape tot timpul vesta aceea din piele veritabila, primeste în dar de la Mos Craciun, iubitorul de animale, o altfel de vesta! 🙂
          Foarte inspirat! 😎

          • Da, de simbol intrebam..dar vesta e toata poanta, credeam ca mai era ceva subtil si mi-a scapat. 😀

          • Mie mi s-a parut 😎 , în primul rând, pentru ca sunt o iubitoare de animale si, în al doilea rând, pentru ca I.C. a tinut sa reproduca pe blogul sau aceasta caricatura din mai multe motive… primul fiind unul care nu cred ca-i va schimba vesta! 😉

          • Las ca si vesta noua pare un pic de cojoc… 🙂

          • Blanita sintetica. Si doar pe margini. 🙂

  • Dacă aș fi fost în locul lui Victor Stănculescu, aș fi procedat identic.
    Aș fi fost la fel de lucid, dar fiind mai emotiv, n-aș fi fost în stare să fac acel avion de hârtie, din cauză că mi-ar fi tremurat mâinile foarte tare.
    N-aș fi ezitat, însă, dacă mi s-ar fi cerut să-i execut pe soții Ceaușescu cu propria armă!
    Nu sunt o persoană religioasă, ci conștientă, așa că i-aș fi executat pe cei doi fără niciun fel de remușcări, chiar dacă era seara Crăciunului.
    Nicolae Zărnescu, lt. col (rezervă)

  • …deci Ceausescu a fost impuscat sau nu?!
    …avionul ala avea gura?
    …exista o sala X sau 10 in Spitalul Militar ?
    …ar fi posibil ca Stanculescu sa nu l fi tradat pe …’şeful ţării, Comandatul suprem al Armatei, Internelor şi Justiţiei’ ?
    …daca Stanculescu a fost singura minte limpede de atunci, oare cit de limpede o fi fost?

    • Sala X, … ! Dacă citeai mai departe, ai fi înțeles, sunt sigur, că era o sală numerotată, dar generalul i-a spus “X” fiindcă nu-și amintea exact “indicativul”!
      In legătură cu întrebarea privind avionul, dacă “avea gură” îți spun eu că avea chiar și o … microcameră de filmat!!!
      Eu as fi vrut să știu de ce nu a adus, maestrul, vorba despre ceasul “Smart” pe care-l purta Ceaușescu, respectiv dacă mai era funcțional, sau nu, că tot se uita la el, parcă așteptând “ceva”!