Un interviu cu bucluc despre Liviu Dragnea

Un om la care țin enorm, Florian Saiu, îmi propune să facem un interviu, el cu întrebările, desigur. Accept fără șovăire și mă pornesc să răspund. În vreo două ceasuri, conversația noastră este gata, scrisă și paginată, ca pentru ziar, cu firescul preambul: „Un dialog prilejuit de eliberarea din închisoare a fostului lider PSD, Liviu Dragnea, s-a transformat într-o fulminantă diatribă la adresa intereselor obscure care sufocă parcă dintotdeauna România.” Numai că redacția cotidianului, după ședințe îndelungi, găsește de cuviință să-i blocheze apariția. Culmea, în urmă cu doi ani, alți cenzori, dintr-o altă gubernie de gazetă, găsiseră inadecvată o primă parte a unei convorbiri cu același subiect: Liviu Dragnea. Deh, corectitudinea politică a vremilor satrapice în care ne-am văzut îmbrânciți cu anasâna. Cum nu s-a promulgat încă o lege marțială care să interzică dreptul la opinie și libertatea de expresie, postez aici noul interviu.

— După o detenție de doi ani și două luni petrecută la Penitenciarul Rahova, iată că Liviu Dragnea, ex-liderul PSD, este un om liber. Ce credeți, stimate domn, a fost suficientă această perioadă pentru ca Dragnea să fie eliminat de pe scena politică? S-au atins „obiectivele”?

— Stimate domn, eliminarea lui se realizase înainte de a fi condamnat definitiv. În partid, dacă vă mai amintiți, fuseseră deja treziți din adormire câțiva disidenți cu niscaiva antecedente — politice, nu vă închipuiți altceva! -, care se văicăreau mediatic că tiranul Dragnea îi ține în lanțuri, că felul său de a conduce partidul miroase a Ev Mediu. Apoi, masa de manevră a cretinilor haștagiști ocupase piața, instigată de păpușarii cu petlițe sau fără, care avuseseră grijă să le compună și sloganurile tembele. Bașca pierderea alegerilor, prezentată pervers ca un răspuns al populației la întrebarea hamletiană: a fi sau a nu fi condamnat Dragnea? În consecință, executarea pedepsei n-a avut decât rolul de a-l umili pe „proscris” și de a da o lecție celor care au de gând să procedeze la fel. Altfel spus, cine-o face ca el, ca el să pățească! Scena politică românească a fost curățată de persoanele incomode și în răspăr cu noua corectitudine politică — odioșii Traian Băsescu și Klaus Werner Iohannis având grijă să ne despoaie de patriotism și de demnitate națională.

Haideți să mai zăbovim nițel asupra eliberării lui Dragnea, sunt două alte evenimente importante. Primul, incidentul aviatic cu elicopterul de război al partenerului strategic (nu de pace !!), gata, gata să pice în centrul Capitalei. Probabil că pilotul american aflase prin radio că Tribunalul Giurgiu l-a liberat condiționat pe pesedist și, șocat de veste, a încurcat manetele de la bord. Să nu ne pierdem totuși simțul umorului. Al doilea, citarea părților din „Dosarul Tel Drum” la sediul Parchetului Anticorupție, în ziua de 19 iulie 2021, pentru a se dispune efectuarea unei expertize. Curată potriveală, nu? Cauza cu lobby-ul pe lângă Donald Trump este o jignire adusă inteligenției juridice de pretutindeni și o mârșăvie pe care numai „Unchiul Sam” era capabil s-o urzească, ținând seama și de precedentul caz Strauss-Kahn, abominabil și slinos, de care nimeni nu mai pomenește o vorbă. Epopeea judiciară a lui Liviu Dragnea continuă, iată, și se va întinde lejer pe ani mulți de aci încolo. Nu de alta, dar vine și valul patru al coronavirusului și e musai să existe un vinovat. Or, unul mai nimerit decât „Daddy” nu putea fi inventat în regim de urgență!

— Ce credeți, mai are forță Liviu Dragnea să pună pe picioare o formațiune politică sau se va retrage din viața publică?

— Da, dacă Serviciile Secrete îi vor da dezlegare! Glumesc, desigur! Ce pușcăriaș autohton a mai reușit să revină în politică, îmi puteți răspunde la această întrebare? Românii și-au adulat haiducii, însă doar atunci când, din prada luată de la boierii hrăpăreți, primeau și ei ceva. Numai că, la momentul încarcerării aventurierului adesea filantrop, ei nu mișcau un deget pentru a-l salva din ghearele puterii. Credeți că s-au schimbat între timp mentalitățile și năravurile dâmbovițene? Să fim serioși … Cei mai mulți vor fugi de el ca de un ciumat, pardon, ca de un covidat! Altora li se va șopti discret că li se vor deschide sau redeschide niscaiva dosare penale în caz că-l vor îngădui în preajmă pe proaspătul liberat condiționat. Cumva Adrian Năstase s-a întors în viața politică și n-am aflat eu? Ca să dau cel mai concludent exemplu … Apoi, reacția cancelariilor occidentale va tempera orice încercare a lacheilor de la București de a-l reabilita politic pe Liviu Dragnea. Cât despre americani, în fond niște sovietici de ieri, lucrurile sunt foarte clare, iar cine mai are îndoieli cu privire la rolul lor discreționar în scutlâcul numit România, să pună mâna și să lectureze Jurnal de București, cartea de memorii a fostului ambasador yankeu Alfred Moses la noi, în perioada 1994-1997. Apropo, dar asta nu scrie în volumul respectiv, știți de ce americanii n-au avut niciodată revoluții? (Aveți libertatea de a înlocui vocabula revoluție cu sintagmele lovitură de stat, lovitură de palat, răsturnare stradală de guvern!) Fiindcă n-au avut și nu au Ambasada Americii! Cică e banc, dar nu prea e. Concluzia s-o tragă cititorii noștri, ăia care mai sunt în stare să gândească cu mintea lor, nu a altora!

— „Mă consider deținut politic, am intrat nevinovat la pușcărie. Mi s-a cerut în ultimele luni să-mi recunosc vinovăția, pentru că se dorea validarea acestui dosar politic”. Aceasta este una dintre declarațiile lui Liviu Dragnea făcute la ieșirea pe poarta penitenciarului. Și-acum, întrebarea: încarcerarea lui Dragnea a constituit un dosar politic? A fost o „execuție”? Cine a comandat-o și, mai ales, de ce? Devenise Dragnea un lider periculos pentru anumite sfere ale puterii?

— Păi, condamnarea pentru așa-zisa fraudare a unui referendum ce viza extirparea „cancerului Traian Băsescu” de pe trupul și așa beteag al Patriei nu-i o condamnare politică? Mai țineți minte cine erau președinții și secretarii generali ai PSD și PNL aliate atunci, care s-au ocupat de organizarea sufragiului respectiv? Căutați și faceți conexiunile! Vasăzică, pentru ditamai acțiunea politico-electorală a fost ales să sufere carceral un singur om — Liviu Dragnea. De ce? Ca nu cumva să ajungă premier sau candidat la președinția țării, simplu! Și să aibă antecedente penale, de asemenea. O eventuală conducere în stare de ebrietate a autoturismului și cei de la Jilava îi și pregăteau celula … În plus, se oferea opoziției susținute fățiș de Occident o temă explozivă de campanie: „Fără penali în funcții publice!” O mișcare strategică de maestru, cu bătaie lungă, o cursă întinsă „baronului de Teleorman” din care era cu neputință să mai iasă, căci vesticii au alergie la demnitarii cu cazier judiciar. Da, da, „cine nu sare ia condamnare!” …

Iar despre cea de-a doua condamnare am scris pe larg, citiți pe blogul meu „Cronica unei execuții publice” și vă veți convinge că așa este. Ar mai fi și interviul nostru din urmă cu fix doi ani… Apoi, băgați de seamă la măsurile care fuseseră luate în perioada sa și care stârniseră furia multinaționalelor și nu numai, abrogate imediat după întemnițarea dușmanului corporatiștilor veroși. Este clar, Liviu Dragnea strica jocurile eurocarnasierilor care siliseră România, nu demult, să le cedeze gazele, băncile, petrolul, bogățiile, adică! Cele mai multe, oferite puterilor europene decidente ca daruri, pentru a ne închide dosarele de aderare. Vasăzică, o mită acceptată și încurajată la nivel statal, nu și individual, Codul penal pedepsind-o exemplar. Asta e morala noului mileniu de minciuni cosmice și de manipulări globale ordinare! Fiindcă instinctul de prădători al colonialiștilor de odinioară — olandezi, americani, francezi, germani, belgieni, italieni, spanioli, portughezi — nu se va atrofia niciodată! Iar Uniunea Europeană, o Uniune Sovietică de altădată, fardată și cosmetizată apusean, a fost creată tocmai ca să le servească interesele. Boșii de la Bruxelles și de la Washington n-au nevoie de oameni verticali la București, dimpotrivă. Credeți că dacă scutul antirachetă era amplasat în Ungaria, și nu la Deveselu, ar mai fi fost posibil un Viktor Orbán la Budapesta, cu gesturile sale premeditat naționaliste, împinse până la renaționalizarea unor regii fundamentale ale statului maghiar? Suntem tranșeea de la granița cu Rusia și de aceea cotropitorii recenți au nevoie de ordine aici. Dar nu de ordinea noastră, ci de a lor.

— Ca întotdeauna în istoria noastră amărâtă …

— Haideți să vă povestesc ceva cu tâlc, am postat deja întâmplarea pe blog, în iarnă, în contextul condamnării avocatului Robert Roșu. Așadar, într-o zi de la începutul toamnei trecute, coboram din mașină și mă îndreptam preocupat spre birou. Pe trotuar, la o distanță de vreo douăzeci de metri, l-am zărit pe unul dintre judecătorii din cele patru onorate completuri care, în forma continuată, i-au pecetluit statutul de condamnat politic multhulitului Liviu Dragnea. Cum momentul era mai mult decât delicat și cum între noi nu se afla niciun trecător, am plecat privirea în pământ, prefăcându-mă că nu l-am observat, deși nu-l scăpam o clipă din câmpul vizual periferic pe omul pe care îl prețuisem enorm. Aveam nevoie de un răgaz ca să-mi compun o mască de politicoasă complezență ori nu. Când m-am apropiat de scară, magistratul, copleșit de rușine, s-a ascuns în dosul unui autoturism parcat pe carosabil și m-a pândit să intru în bloc. Am zăbovit nițel cu descuierea ușii, cât să urmăresc în „oglinda” geamului continuarea întâmplării. Ei bine, magistratul a pășit precipitat pe mijlocul străduței, a trecut prin spatele meu în vârful picioarelor și m-a fixat atent câteva clipe … Altădată, ne-am fi oprit, ne-am fi salutat și am fi schimbat niscaiva banalități, căci ne știm de treizeci de ani. Dezamăgire? Puțin spus. Gestul lui mi-a amărât nu numai după-amiaza aceea și multele care s-au succedat, dar m-a obligat și să mă întreb dacă mai este cazul să-mi exercit rolul de paraclet în blestematul câmp tactic … Altminteri, jocul de-a v-ați ascunselea al judecătorului respectiv a cântărit cât admiterea unei căi de atac în favoarea fostului lider al „ciumaților roșii”, în limbajul huliganilor civici. De parcă asta l-ar încălzi cu ceva pe politicianul demonizat ca nimeni altcineva în România postdecembristă. Sper ca membrii completului de judecată care l-au condamnat deunăzi pe Robert Mihăiţă Roșu să nu se comporte aidoma peste ani, puși față în față de soartă cu proaspăt încarceratul ori cu avocații săi.
Vă mai îndoiți că n-a fost o condamnare politică?

— O altă declarație interesantă rostită de Liviu Dragnea după eliberarea din închisoare: „Din păcate, nu mai există opoziție, PSD a devenit un partid de operetă”. Ce părere aveți, stimate domnule Marian Nazat? E limpede că Dragnea a dat foc punților care-l legau de PSD, dar chiar nu mai există opoziție pe scena politică românească? Cum e condusă România astăzi? Și de către cine?

— Eu sunt un apolitic înverșunat, nu mai votez de aproape două decenii, dar urmăresc cu atenție ceea ce se petrece în țara mea și nu numai. Recent, am publicat pe blog un serial — „Sistemul” — plecând de la un interviu acordat unui ziarist italian de Luca Palamara, unul dintre cei mai vicleni sforari din Justiția de la Roma. Lectura cărții cu pricina ar trebui să fie obligatorie pentru toți adulții de aici și de dincolo, pentru că matrapazlâcurile și aranjamentele mafiote din „Cizmă” sunt specifice oricărui stat. În spatele scenei politice de oriunde stau Serviciile Secrete și Masoneria, ele decid cine, când și cum, restul e o farsă regizată sclipicios pentru prostime, cu valorile democrației și puterea votului în prim-plan! Bleah, simt cum mi se ridică tensiunea … Cei din vârful PSD s-au dezis de Liviu Dragnea, cu sărmana Viorica Dăncilă în frunte, încă de dinainte de a fi condamnat șeful lor. „Punțile” de care vorbiți fuseseră incendiate de atunci și tare mi-aș dori ca Viorica Dăncilă, de pildă, să ne povestească odată ce i-a poruncit Timmermans în lunile ce au precedat eliminarea penitenciară a conjudețeanului ei. Oare să fie o coincidență impunerea sa ca reprezentantă a Stângii în bătălia prezidențială din 2019? S-a dorit o recompensă a paiaței distribuită de regizorii cu chip blurat în rolul trist al unei Lady Macbeth provinciale, bănuiesc. Și o victorie zdrobitoare a marionetei hermannstadteze. Căile puterii nu-s deloc complicate! Altminteri, nu vreau să trecem cu vederea nici alegerea de către Liviu Dragnea a unor colaboratori cu funcții importante la nivel național, un dezastru! Dar ce personaj politic băștinaș este în stare să nu se lase sedus de sirenele din Pădurea Băneasa?

Cine conduce România azi? Nu românii, stimate domn. Și asta se observă lesne din modul în care este condusă România. Klaus Iohannis este și el un saltimbanc grav și precar al celor de afară, fericit nevoie mare că primește o șepcuță trumpistă sau o batere pe umăr de la Berlin, plus un program zilnic de pensionar, înconjurat de lingăi și lehăi. Cât despre „operetă”, nu-l prea văd pe Ciolacu într-atât de rafinat muzical, cu gusturi atât de elevate, să nu ne fandosim aiurea! El are alte plăceri estetice, iar prietenii din Dubai știu de ce, de aceea e obligat să danseze pe muzica altora. În definitiv, Marcel Ciolacu este la fel de șantajabil ca și alde Cîțu, Orban și Barna, ce mare scofală? Nu-i niciun secret, nomenclatura politico-culturalo-mediatico-economico-financiară actuală are același păcat originar — șantajabilitatea. Nu ești șantajabil, nu ajungi la ciolan!

— Ați fost avocatul lui Liviu Dragnea până la un punct, dacă nu greșesc. V-ați reproșat sau vă reproșați ceva legat de acest demers profesional? Cum v-a afectat sau, mai precis, cum a impactat acest caz în cariera dumneavoastră? Dar în plan emoțional?

— Da, așa este. Până la momentul pronunțării sinistrei decizii judecătorești. Înainte de orice, îmi reproșez că am absolvit Facultatea de Drept și că îmbrac roba de avocat. Apoi, că mi-am încălcat principiul de a nu apăra rude și prieteni. Și, în ultimul rând, că am crezut în onestitatea unor înalți judecători. Prin urmare, am fost afectat și profesional, și emoțional cum nu vă imaginați. Am traversat cea mai cumplită perioadă din activitatea mea judiciară, dar destinul s-a milostivit de mine și mi-a mai dat o șansă. Pe care nu vreau s-o ratez și de aceea continui să scriu și să aduc în inexistenta dezbatere publică adevăruri incomode pentru mine și pentru alții. Deși știu că e o trudă zadarnică și primejdioasă … De exemplu, după ce am lecturat „Sistemul”, am simțit nevoia să îngrop în cerneală câteva impresii. Așadar, „plutoane de execuție” alcătuite din magistrați, completuri de judecată formate deloc aleatoriu sau alese cu premeditare dintre partizanii în robă ai cauzei, presiuni inimaginabile asupra „onorabililor” … Nu vi se par lucruri deja cunoscute? Orice asemănare cu trista realitate românească nu-i defel întâmplătoare, dimpotrivă. „Cazul Berlusconi” îmi amintește dureros de „Cazul Dragnea”, una dintre secvențele judiciare care mă obsedează permanent (ca și cea a asasinării prin asfixierea cu Codul penal a soților Ceaușescu). Același scenariu, aceeași violare a normelor de drept, numai și numai pentru a-l scoate din joc pe dușmanul identificat de forțe oculte și aruncat spre devorare gloatei haștagiste, ațâțată și dezumanizată prin ample și otrăvitoare campanii mediatice de manipulare. A, și ucazul iohannist — „Locul infractorilor e la pușcărie !” — menit să pună capăt scenetei în cheia dorită. Cum să uiți asemenea mârșăvie și cum să nu te întrebi dacă nu cumva locul infractorilor este, mai degrabă, la Cotroceni ?! Ca într-o corrida, inamicul public este îmbrâncit în țarcul rotund și omorât ritualic și exemplar în aplauzele prostimii, în rolul matadorului producându-se cu aplomb „Sistemul” judiciar. „Cine va face ca el, ca el va păți!” este semnalul transmis la nivel subliminal și orice tentativă de opoziție, de abatere de la linia oficială va fi pedepsită necruțător. Asta ne învață și urmașii fondatorilor dreptului, mentorii noștri, se pare, în materie de instrucție penală. Concluzia este alta însă: întâmplările devoalate de Luca Palamara sunt comune, mă hazardez să o spun, cam tuturor țărilor. Căci lupta dementă pentru putere și pentru bani a mutilat comunitatea umană, dispusă, iată, să accepte siluirea legii și transformarea Justiției într-un gâde odios.

„Nu există vreo tiranie mai crudă decât cea care este perpetuată sub scutul legii și în numele justiției”, scria Montesquieu în urmă cu trei sute de ani, însă, din nefericire, cuvintele filosofului nu și-au pierdut deloc actualitatea, dimpotrivă …