Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Un posibil răspuns la o inevitabilă întrebare
În primul rând, un cuvenit „bine v-am găsit”, stimați prieteni, editori și cititori ai Blogului lui Cristoiu! Scriu „prieteni”, pentru că, deși am lipsit o vreme de pe acest curajos canal de comunicare, nu am pierdut o zi în care să nu citesc materialele apărute, iar dacă, totuși, nu am trimis spre publicare propriile mele texte, lucrul acesta nu s-a datorat decât unei agende de vacanță care, după cum bine se știe, își are furcile sale caudine. Iar, ca să duc lucrurile până la capăt, trebuie să spun că și căutam aici, în sumarul zilnic al blogului, un subiect pornind de la care să îmi postez propriile gânduri. Subiect pe care l-am și găsit în substanțiala analiză a vechiului și statornicului meu confrate și prieten, Ion Cristoiu. Analiză având o concluzie la care subscriu fără rezerve: „Cititorul de texte anticomuniste începe să se întrebe dacă nu a fost și ceva bun în comunism”. Fiind vorba, desigur, despre cititorul de bună credință și doritor să afle adevărul despre perioada decembrie1947- decembrie 1989, denumită prin forțarea sferei și conținutului termenului „comunism”. Consider că este vorba despre o forțare a termenului, având în vedere faptul că, fie și în megalomania sa, Nicolae Ceaușescu definea această perioadă, mai precis perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului, ca fiind cea de „făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”. Cum și de ce s-a încetățenit în limbajul curent și în mentalul colectiv aceste clișeu „comunism”, rămâne să discutăm cu altă ocazie.
Până atunci, v-aș propune să discutăm, cu un plus de atenție și de obiectivitate, despre un alt fals grosolan, indus, cu o sfruntată rea-credință, de către anumiți propagandiști sub stindardul unei intoleranțe foc de corectă, politic vorbind. Mă refer la așezarea sub acest clișeu -comunism- a unor perioade distincte. Prima dintre ele fiind cea care începe o dată cu actul de la 23 august 1944, continuă cu instaurarea guvernului Petru Groza și cu falsificarea ordinară a rezultatelor alegerilor din 1946 și culminează prin schimbarea radicală a regimului politic- proclamarea republicii în locul regatului (decembrie 1947). Perioadă căreia îi va urma intervalul 1948 -1965, care, la rândul său, are câteva etape distincte. Astfel, există perioada în care regimul impus de trupele sovietice- zise și eliberatoare- a procedat la o sângeroasă reprimare a elitelor politice și culturale ale țării, cărora le vor locul plămădelile proletkultismului și ale bolșevismului leninisto-stalinist. Perioadă care începe să apună o dată cu acel Congres al XX-lea al PCUS, prin incriminarea cultului personalității ( lui I V Stalin) și a urmărilor sale, va continua odată cu plecarea trupelor sovietice din România (1958) și se va încheia cu faimoasa Declarație din aprilie 1964, prin care România își asuma în mod public independența față de centrul conducător de la Kremlin. Document care a reprezentat o veritabilă breșă în Cortina de fier și i-a conferit României statutul de „aliat rebel” în cadrul Tratatului de la Varșovia și al CAER.
Urmează, în ordine cronologică, perioada 1965-1989, așa numita „Epocă de Aur-Epoca Nicolae Ceaușescu”. Care, la rândul său, are trei etape distincte. Prima etapă ar fi cea din intervalul 1965-1971 sau ceva mai departe, caracterizată printr-o relativă, dar reală, deschidere politică, ideologică și culturală. Este șansa istorică a generației mele, aceea că am fost studenți și, unii dintre noi, am făcut primii pași în gazetărie în această perioadă în care practicile dogmatismului de sorginte bolșevică erau înlăturate .Ceea ce ne-a făcut pe noi, tinerii, să credem sincer că am intrat în era „voioasei, liberei cugetări”. Iar, pentru a avea un reper edificator și a înțelege în ce a constat valoarea acestei perioade, consider necesar să menționez că, la scurtă vreme după ce a fost ales la cârna partidului unic, Nicolae Ceaușescu are o întâlnire cu reprezentanți ai mediului cultural și științific în cadrul căreia vor fi radical reevaluate considerentele obtuze despre cibernetică, psihanaliză, sociologie și genetică. Discipline științifice pe care le-a blamat sinistrul „Dicționar filozofic” redactat, parcă în 1954, sub comanda lui Boris Ponomariov, unul dintre ideologii PCUS, alături de un alt lugubru personaj, Mihail Suslov. Tot pe atunci, reintră în viața publică personalități marcante ale culturii românești din anii interbelici, continuându-se, în acest fel, procesul de reevaluare critică a moștenirii culturale: Titu Maiorescu, N.Iorga, Vasile Pârvan, Ion Barbu sau Lucian Blaga și încă alții, ai cărui prim pași, timizi, datau de prin 1961 -1962.
Fără dar și poate, momentul de referință al acestei perioade îl reprezintă marea manifestare publică din ziua de 21 august 1968, în cadrul căreia Nicolae Ceaușescu a rostit o curajoasă și fermă cuvântare în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către trupele a cinci țări membre ale Tratatului de la Varșovia, prin care a fost înăbușită în sânge Primăvara de la Praga. Invazie la care România nu a luat parte, așa încât țara noastră a dobândit respectul și încrederea marilor puteri ale lumii libere. În aceeași ordine de idei se înscriu și alte evenimente–reper, cum ar fi stabilirea relațiilor diplomatice ale României cu Republica Federală Germania( 1967), atitudinea echidistantă în conflictul politic dintre URSS și China, demersurile diplomației românești în vederea atenuării crizei din Orientul Mijlociu sau pentru soluționarea războiului din Vietnamul de Nord, la care se adaugă vizita în țara noastră a unor personalități marcante ale lumii politice occidentale precum Willy Brandt, Charles de Gaulle sau Richard Nixon.
Din păcate, mirajul acestei perioade dătătoare de speranță nu a durat prea mult, în locul său venind cele aproape două decenii marcate de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și de instaurarea a ceea ce în termeni foarte nimeriți s-a numit „socialismul dinastic”, marcată de accederea Elenei Ceaușescu în eșaloanele supreme de comandă a vieții sociale și politice ca și de preconizata pregătire a lui Nicu Ceaușescu pentru a prelua funcția supremă în partidul-stat. Inaugurată de nefastele Teze din iulie 1971, care conțineau „in nuce” reperele „revoluției culturale din România” această perioada va atinge cotele aberației în ultima jumătate a anilor *80 din secolul trecut. Totul culminând cu draconicile restricții impuse sub pretextul achitării datoriei externe a României, proces care s-a încheiat atunci când, la 12 aprilie 1989, Nicolae Ceaușescu a anunțat că țara noastră și-a plătit integral creanțele externe. Numai că, deși odată plătită datoria către marii finanțatori occidentali, toată lumea se aștepta la o relaxare a restricțiilor, adică la mai multe alimente pe piață, la mai multă căldură și lumină în case sau la mai multe ore de program la televiziunea publică (enumerarea este, desigur, aleatorie), Nicolae Ceaușescu și camarila au refuzat să facă fie și o relativă relaxare, ceea ce , firește, nu a făcut decât să aducă la punctul de explozie nemulțumirea și dezamăgirea publică.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că până și în cea de a doua jumătate a Epocii Nicolae Ceaușescu în România au fost realizate și date în folosință importante obiective de interes național precum Metroul din București, Transfăgărășanul sau Canalul Dunăre-Marea Neagră. Obiective care, iertat să fiu, nu au fost egalate de alte ctitorii ale ultimelor trei decenii și ceva, darămite să fie depășite! Dimpotrivă, sunt tot mai multe argumentele faptice în stare să ne convingă să afirmăm că, în ultimii aproape douăzeci de ani, România a cunoscut un proces de destructurare multilateral dezvoltată și, în primul rând, de distrugere sistematică, premeditată sau de înstrăinare a avuției naționale. Proces care, mai ales în zilele noastre și mai ales în condițiile continuării și acutizării efectelor dezastruoase ale geopoliticii haosului (termenul îi aparține lui Iganacio Ramonet) nu poate genera decât tot mai mare și mai împovărătoare costuri pe care le suportă populația țării. De aici și reîntoarcerea, cu gândul firește, la anumite elemente de solidaritate și de siguranță a individului și a colectivității, care funcționau efectiv în România din anii de până în 1989.
Este, însă, aceasta o dovadă că suntem nostalgici sau, mai rău, că îl regretăm pe Nicolae Ceaușescu, așa cum se căznesc să ne închidă gura anumiți propagandiști ai globalismului așa-zis progresist, dar, de fapt, regresiști sadea? Categoric nu! Ba, mai mult, eu cred că numai făcând o evaluare temeinic documentată și eliberată de dogmele resentimentare și intolerante în vigoare, așadar cântărind ce e viu și ce e mort în experiența acestei perioade istorice, vom evita să repetăm greșelile trecutului.
Învățătură pe care am primit-o de la Nicolae Iorga. Cel pe care aș vrea să cred că intoleranții vardiști de bune moravuri politico-ideologice nu îl vor acuza că este un „nostalgic” al anilor comunismului.
Comentarii
Mă refer la așezarea sub acest clișeu -comunism- a unor perioade distincte.
-REVIZIONISM!
Vă mulțumim pentru un articol extrem de interesant care clarifică i în mod evident evenimentele perioadei istorice 1947 – 1989 și ne ajută să vedem cu mai multă obiectivitate caracteristicile acestei epoci ! Și ,într-adevăr, ar fi bine ca toți să învațăm din greșelile trecutului,pentru ca racilele lui să nu revină în viața noastră și să nu vedem limpede prin păienjenișul de gânduri și idei bune și noi amestecate cu zgura celor vechi, dar nu și înțelepte !Felicitări !
Domnule Cionoff,
In legatura cu afirmatia dumneavoastra „au fost realizate și date în folosință importante obiective”.
Pentru ca suna un pic standard, as vrea sa va informez ca niste oameni au muncit din greu si de cele mai multe ori in conditii inumane pentru acele realizari. Stiti cate ceva de oamenii aceia care munceau in acele vremuri? In fabrici si uzine, in CAP-uri, in spitale. Din greu, si sambata si duminica, chinuiti, fara a se respecta vreun standard de munca. Nu m-as incumeta sa ridic singur piese grele de fonta sau otel, de zeci de kilograme, de exemplu. In mediu de obicei toxic si in prea frig sau in prea cald, dupa cum era anotimpul. Nici sa lucrez in vreun CAP si sa dau cu sapa in pamantul intarit de arsita soarelui, de la rasarit pana la apus, in fiecare zi, ca obligatie, nu pentru bani. Si daca era canicula, nu conta.
Cand se termina programul, aveau al doilea serviciu, statul la cozi.
In spitale stiti cum era? Era mizerie, in primul rand. (Nu vorbesc de un anumit spital pentru rasfatatii regimului, cu o anumita sectie A, ci de restul de spitale, in general).
Nu mai rezista omul la un anumit loc de munca? Greu de gasit altul. (Deci un fel de inchisoare la locul de munca). Si in general, teoretic locul de munca era „garantat”, doar ca nu se prea mai angaja nimeni fara cunostinte si/sau spaga.
Sefii stiti cum se purtau, in marea lor majoritate? Cum vroiau ei, pentru ei nu erai om (si aveau spatele asigurat, ca nu erau pusi pe merit , tot pe pile si pe criteriul care e mai javra). Stiti ceva despre secretarii de partid pe fabrici, cum erau majoritatea, cum se purtau pana si cu directorii?
De aceea, eu cred ca poporul roman a facut o foarte binemeritata pauza de la munca pentru „marile realizari” din capul unora. Si fiecare in parte isi traieste viata asa cum vrea el, nu asa cum vor rasfatatii regimului. Nu le place un loc de munca, pleaca in alta parte, nu gasesc in tara, lumea e mare.
Ma rog, au fost si institutii in care … era bine. Dar nu e corect sa mai credem tot ce scriau colegii dumneavoastra din presa comunista de atunci. Scriau dupa dictare si umpleau cu sabloane, tot de la pcr luate.
Distinsă doamnă, Nu am susținut niciodată că munca în acea vreme și, mai precis, în ultimul deceniu al epocii respective, a fost o plăcere. Abuzurile comise de organismele centrale și locale de putere au fost nenumărate și rămân greu de scuzat. Dar este de ordinul evidenței că atunci s-a ridicat obiective durabile pe care în frenezia oarbă de după decembrie 1989, le-am distrus fără a pune ceva în loc.Vezi mormanul de fiare vechi care a fost industria națională sau sistemul de irigații. Și din păcate sunt numai două exemple care îmi vin în minte.
De acord cu dumneavoastra cu distrugerea/instrainarea/economiei. Sa nu uitam totusi cine a facut-o: aceiasi vechi „reprezentanti ai nostri”. (Stiti desigur si cui ii apartne sintagma „mormanul de fiare vechi” si cine a distrus agricultura prin desfiintarea unitatilor agricole, pentru voturi desigur). Si nimeni nu a avut nimic impotriva, nici macar cu articole in presa, de ce ne plangem….
Nu stiu daca aveti dreptate, tarile europene care nu au fost socialiste nu au dus-o si nu o duc prea rau: danemarca, suedia, norvegia, olanda, finlanda, portugalia – ca sa le evit pe cele mari. Daca ramaneam pe cursul normal al istoriei , fara comunism de orice fel, era posibil sa fim si Romania la fel? Intrebarea aceasta are raspuns?
(Acum e mai greu. Mai ales ca am ramas tot cu reteaua de fosti pe cap o perioada si cu mostenitorii lor acum si astfel ne-a evitat toata lumea.).
Si mai e o intrebare care ar merita un raspuns mai clar: perioada comunista,de orice fel doriti, a fost o inchizitie a culturii? Si daca problemele cu educatia vin si de atunci, din aceasta cauza.
Domnule Cionoff,
In legatura cu afirmatia dumneavoastra „au fost realizate și date în folosință importante obiective”.
Pentru ca suna un pic standard, as vrea sa va informez ca niste oameni au muncit din greu si de cele mai multe ori in conditii inumane pentru acele realizari. Stiti cate ceva de oamenii aceia care munceau in acele vremuri? In fabrici si uzine, in CAP-uri, in spitale. Din greu, si sambata si duminica, chinuiti, fara a se respecta vreun standard de munca. Nu m-as incumeta sa ridic singur piese grele de fonta sau otel, de zeci de kilograme, de exemplu. In mediu de obicei toxic si in prea frig sau in prea cald, dupa cum era anotimpul. Nici sa lucrez in vreun CAP si sa dau cu sapa in pamantul intarit de arsita soarelui, de la rasarit pana la apus, in fiecare zi, ca obligatie, nu pentru bani. Si daca era canicula, nu conta.
Cand se termina programul, aveau al doilea serviciu, statul la cozi.
In spitale stiti cum era? Era mizerie, in primul rand. (Nu vorbesc de un anumit spital pentru rasfatatii regimului, cu o anumita sectie A, ci de restul de spitale, in general).
Nu mai rezista omul la un anumit loc de munca? Greu de gasit altul. (Deci un fel de inchisoare la locul de munca). Si in general, teoretic locul de munca era „garantat”, doar ca nu se prea mai angaja nimeni fara cunostinte si/sau spaga.
Sefii stiti cum se purtau, in marea lor majoritate? Cum vroiau ei, pentru ei nu erai om (si aveau spatele asigurat, ca nu erau pusi pe merit , tot pe pile si pe criteriul care e mai javra). Stiti ceva despre secretarii de partid pe fabrici, cum erau majoritatea, cum se purtau pana si cu directorii?
De aceea, eu cred ca poporul roman a facut o foarte binemeritata pauza de la munca pentru „marile realizari” din capul unora. Si fiecare in parte isi traieste viata asa cum vrea el, nu asa cum vor rasfatatii regimului. Nu le place un loc de munca, pleaca in alta parte, nu gasesc in tara, lumea e mare.
Ma rog, au fost si institutii in care … era bine. Dar nu e corect sa mai credem tot ce scriau colegii dumneavoastra din presa comunista de atunci. Scriau dupa dictare si umpleau cu sabloane, tot de la pcr luate.
Nu mai cautati dreptatea si echitatea pe acest pamant. Pentru acestea au fost inventate Raiul si Iadul. Pe aici functioneaza doar legea junglei. Si nimeni nu e vinovat. Omul e doar un alt fel de animal pradator care-si urmeaza instinctele. Laboratorul terestru se apropie de ora inchiderii. Si nimeni si nimic nu va putea schimba destinul. Asa a fost conceput programul. A iesit prost si va fi facut altul. Probabil si Dumnezeu invata din greseli ca doar lumea e inchipuita dupa dorinta si legile sale. Chiar si El trebuie sa le respecte, ca doar de aceea le-a facut, n-asa? Nimic nou sub soare.
Dar nu caut dreptatea, spun ce am observat si caut sa vad unde gresesc daca cineva vede lucrurile altfel. Despre celelalte idei, lasati-ni-L asa cum il stim noi, cei care nu avem alt sprijin.
Fără dar și poate, momentul de referință al acestei perioade îl reprezintă ziua de 21 iulie 1969.
Exact asta susțin și eu. Dar data exactă este 21 august 1968!
21 iulie 1969 : primii oameni au pasit pe Luna.