Un roentgen pentru fiecare | Amnezicul ambasador Kuzmin

După o luare de poziție jignitoare la adresa Casei regale a României din noiembrie 2019, care venea după o alta din 2017 și o alta din ianuarie 2019, pe diverse teme, ambasadorul Federației Ruse, Valeri Kuzmin, cunoscut pentru pozițiile sale antiromânești încă de când era ambasador la Chișinău, a recidivat deunăzi, ceea ce ne arată că agresivitatea mesajului rusesc față de români nu este întâmplătoare, ci este programatică.

De altfel, însăși trimiterea dlui Kuzmin la București trădează politica de rea-credință a MAE rus față de țara noastră. Nu trimiți un ambasador ostil, înclinat să dea lecții, într-o țară cu care ai probleme în relațiile bilaterale, izvorâte dintr-un trecut ultraîncărcat; delegi un ambasador care să aibă o atitudine prietenoasă, dacă se poate chiar cu anumite afinități față de spațiul respectiv, pentru a se putea face ascultat cu toată deferența și bunăvoința și chiar simpatizat – ceea ce nu e cazul dlui Kuzmin. Domnia sa face mereu gesturi greșite, care au drept rezultat ultragierea memoriei și mentalului public românesc.

Deunăzi la Constanța, găzduit – la solicitarea sa – într-o conferință organizată de Universitatea privată „Andrei Șaguna”, dl Kuzmin a comis-o din nou, provocând tensiuni, în timpul așa-zisei alocuțiuni, și chiar proteste, inclusiv, ulterior, din partea primarului municipiului. Potrivit agenției locale Tomis News, pe fondul retoricii agresive și auto-justificative practicată în general de Moscova oficială (care – în nicio perioadă istorică și în nicio conjunctură – nu a făcut nicio greșeală și a avut totdeauna dreptate în a invada alte teritorii pentru a le „pacifica” invariabil de fasciști, naziști, neo-naziști sau teroriști), dl Kuzmin a persiflat vecinătatea României cu Marea Neagră, ca fiind „cel mai bun vecin”. „A utilizat un citat latin războinic, sugerând faptul că aceștia sunt strămoșii voștri, o formă obraznică de a spune că românii sunt violenți și războinici. Apoi a sugerat că România trebuie să își ceară scuze pentru crimele comise de Ion Antonescu”, notează agenția citată.

Aceeași linie antiromânească se desprinde și din relatarea dlui Dorin Popescu, fost diplomat român la Moscova, Cernăuţi şi Sarajevo, în prezent preşedintele Asociaţiei „Casa Mării Negre”, prezent la fața locului, care semnalează, și el, fonfleurile ambasadorului: regimul lui Antonescu ar fi comis „atrocităţi în afara teritoriului naţional” în al doilea război mondial, maidanul de la Kiev ar fi fost provocat de „terorişti”, războiul din Donbas ar fi fost provocat de „naţionaliştii” şi „teroriştii” ucraineni, politicile hegemonice ale SUA sunt vinovate pentru dezordinile actuale în sistemul de drept internaţional etc. Concluzia ambasadorului amnezic este că „întreaga comunitate internațională se află într-o culpă majoră de înţelegere a specificului rusesc, iar Rusia ar fi o frumoasă regină a eticii într-o lume ursuză şi nevrotică”, notează diplomatul român.

Anterior, într-un interviu dat agenției Mediafax, același Kuzmin, practicând un evident limbaj dublu, se întreba fariseic de ce relațiile dintre țările noastre sunt precare și chema, cu lacrimi de crocodil, la eliminarea „retoricilor neprietenoase”, pentru deblocarea canalelor de comunicare bilaterală practică, dând vina pe factorii internaționali, care s-ar împotrivi „îmbunătățirii relațiilor”. Ocupându-se în tinerețe mai mult de spațiul arab, Valeri Kuzmin ar putea să aibă o scuză în a spune prostii istorice despre spațiul românesc. Cu toate acestea, doctoratul în istorie ar trebuie să-l oblige la mai multă adecvare la fapte, dacă sinceritatea e prea mult pentru domnia sa.

Domnilor, vreți comunicare practică?

Dați tezaurul – pe care vi l-ați însușit hoțește – înapoi și veți vedea ce prietenie se naște între țările noastre. Nu mai inventați tot felul de motive marginale care, pasamite, ar torpila comunicarea. Comunicarea este torpilată din cauză că nu numai că nu faceți nimic concret pentru a cicatriza rănile pe care le-ați provocat, dar – din când în când – mai și puneți sare pe ele, adoptând o diplomație greșită față de România. Dl Kuzmin bifează de fiecare dată o nouă acțiune de abureală, în loc să raporteze exact starea de fapt și de spirit și să propună Moscovei soluții viabile pentru ambele părți. Este o cultură greșită pe care o practică Rusia oficială față de București – și asta nu de ieri–de azi.

În aprilie 2007, a poposit la București Nikita Mihalkov, însoțind filmul său-capodoperă „Soarele înșelător”, pentru care a primit un Oscar. În calitate de director general al Centrului Național al Cinematografiei, am urcat pe scena cinematografului „Scala”, i-am urat, în engleză, bun venit, i-am spus cât de mult au contat filmele lui pentru intelighenția română și pentru publicul larg, în perioada comunistă, mai ales superba „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, și am încheiat cu formula: „Pentru câteva zile, nopțile albe de la Sankt Petersburg s-au mutat – odată cu venirea dvs. – aici, la București.” Încântat, marele regizor mi-a mulțumit, la rândul lui, tot în engleză. Toate fiind bune și frumoase, ambasadorul de atunci a oferit, la sediul ambasadei, un prânz festiv de 10-12 persoane, ruși și români cu activitate în domeniul cultural. Adresându-se invitaților români, ambasadorul ne-a salutat cu formula: „Ne pare bine că ați venit la noi, la ambasadă. De altfel, vechea prietenie nu se uită niciodată, in ultimii 50 de ani ea cimentându-se cu adevărat, după ce (zâmbind, hâtru) v-am salvat de hitleriști.” Niciunul dintre noi nu a schițat niciun gest. Dar toți ne-am gândit la același lucru: Care veche prietenie? Cea pornită cu „davai ceas, davai palton”?! Cea pornită cu furtul alegerilor din noiembrie ’46, sub turelele tancurilor sovietice, în urma cărora ne-am procopsit cu un regim ilegitim și ilegal, care a marcat (citește: nenorocit) viața a generații după generații? Mesajul potrivit ar fi fost: „În pofida unui trecut zbuciumat, care a produs răni serioase, cred că putem construi noi relații de prietenie și respect reciproc între țările noastre”. Dar n-a fost. Atunci am înțeles că rușii încearcă în continuare să ne prostească, în sensul în care nici usturoi n-ar fi mâncat, nici gura nu le-ar fi mirosit, și să ne bage pe gât propria lor versiune mistificatoare a istoriei, alta decât pe cea pe care noi am trăit-o pe pielea noastră, aici, în România.

Domnilor.
În loc de a escamota la infinit adevăratele motive, mai bine acționați pentru rezolvarea lor: 1) Tezaurul. Înapoiați cele 93 de tone de aur și celelalte piese de artă, bijuterii, tablouri și incunabile inestimabile. Nu interesează dacă l-ați cheltuit sau nu. E tezaurul României, trebuie să-l dați înapoi. Pentru evenimentele din război, v-am plătit separat daune. Chiar cât n-a făcut. Plus sovromurile. Punct. 2) Amestecul în viața Basarabiei asupra căreia nu aveți niciun drept. Plecați din Transnistria. Lăsați Basarabia în pace. Suficient cât le-ați spălat creierii și i-ați colonizat cu etnici ruși sau rusofoni, dezidentizându-i. 3) Renunțați la aroganțe adresate românilor, de genul celei de a ne cere scuze pentru fapte inexistente. În schimb, de mult ar fi trebuit să respingeți și să condamnați oficial, prin declarație solemnă de stat, crimele staliniste (Stalin ucigând – numai în timp de pace, în URSS – peste 10 milioane de oameni, după unii autori 20 sau chiar 30 de milioane), crime „replicate”, impuse și induse – DUPĂ 8 mai 1945 – în jumătatea de Europă comunizată, în toată perioada până la căderea Cortinei de Fier; cereți scuze acestor popoare – așa cum Germania și-a asumat și a cerut scuze pentru crimele lui Hitler. 4) Nu mai faceți confuzia voită, propagandistică, mistificatoare, între, pe de o parte, victoria aliaților (aliați fără de care n-ar fi existat nici victoria Uniunii Sovietice) contra lui Hitler și, pe de alta, ocuparea și colonizarea bolșevică a unei jumătăți de Europă DUPĂ înfrângerea lui Hitler. Sunt două lucruri diferite, două momente istorice diferite, succesive, pe care încercați în mod fraudulos să le suprapuneți în mentalul universal. Nu puteți să păcăliți istoria la infinit. Chiar dacă – sprijinită puternic logistic de americani pe la Vladivostok, Arhanghelsk și Murmansk – ofensiva prelungită a Armatei Roșii (în fața jertfelor căreia ne înclinăm) până la joncțiunea cu trupele americane, la Torgau, pe râul Elba, a determinat întoarcerea cursului războiului în țările traversate (după 23 august, armata română alăturându-se aliaților, tot cu jertfe) – asta nu vă dădea în niciun caz dreptul de a ocupa ULTERIOR TERMINĂRII RĂZBOIULUI aceste țări și de a le cauza maltratarea vieții timp de 45 de ani. Cum v-ați retras din Austria, așa trebuia să vă retrageți din toate celelalte țări – Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria. 5) Renunțați la a mai blama aliații pentru comunizarea părții de Europă de unde Stalin n-a mai vrut să plece. E ca și cum criminalul dă vina pe vecin că n-a sărit să-l împiedice să omoare victima. Ce-ați fi vrut, după joncțiunea de pe Elba? Un al treilea război mondial prin care anglo-americanii să împingă Armata Roșie înapoi în granițele ei naturale? 6) Renunțați la minciuna așa-zisei „pedepse prin comunizare” din cauza trecerii Nistrului. Bulgaria n-a trecut niciun Nistru și s-a trezit și ea la fel de comunizată ca și România. 7) Cereți VOI scuze poporului român pentru exterminarea elitei acelor vremuri, impusă sub cizma comisarilor NKVD, și pentru a-i fi schimbat în mod samavolnic forma de guvernământ, din monarhie constituțională în republică bolșevică, cauzând astfel stricarea suportului existențial al acestei nații pe o sută de ani: 45 de ani de totalitarism stalinist și neo-stalinist propriu-zis, până în decembrie ’89, plus alți 55 (din care au trecut deja 30), cât va fi durat actuala democrație de fațadă, ascunzând complicități, mentalități și comportamente abuzive, de esență și sorginte tot comunistoide, ideologie funestă cu care – înaintea venirii voastre și impunerii instrumentarului vostru represiv – România n-a avut nici în clin, nici în mânecă.

Altfel, rămânem la nivel estetic – Dostoievski, Cehov și Ceaikovski, Mihalkov, Tarkovski și Balșoi Teatr. Nu e puțin lucru, dar, pe de altă parte, e foarte puțin din perspectiva unor necesare relații normale ale timpurilor moderne, epurate însă de tradiționalele gânduri imperiale de cucerire sau dominare a țărilor din „centura gri”. Nu vrem să facem parte din „centura gri” a Rusiei. Ne-a ajuns. Din păcate pentru toată lumea, oricâte conferințe politico-istorice veți ține și oricât de amnezici vă veți preface, vă veți lovi mereu, ca de un zid, de memoria vie a poporului român și nu veți înțelege de ce.