Un roentgen pentru fiecare | PNL pare că și-a prins degetele în ușa Cotrocenilor

Un analist politic de forță care-și amintește din cînd în cînd că e, totuși, scriitor
(Ion Cristoiu)

Eugen Șerbănescu e o personalitate aparte a scenei noastre publice.
De regulă o personalitate se afirmă puternic doar în cel mult două profesii și acelea înrudite. Ca de exemplu, profesia de scriitor și profesia de publicist.
Eugen Șerbănescu e din acest punct de vedere o personalitate aparte.
CV-ul lui îți dă amețeli prin salturile de la o profesie la alta, despărțite prin distanțe uriașe.

La bază, cum se spunea pe vremuri la Sindicat, Eugen Șerbănescu e specialist în aerodinamică. A absolvit Facultatea de Aeronave și Construcții Aerospațiale, cercetător științific și, pe urmă, doctor în Aerodinamică, sub conducerea academicianului Elie Carafoli.
În 1989, influențat și de Alex Ștefănescu lasă baltă Aerodinamica și devine ziarist la România liberă.
Aici parcurge treptele tipice ascensiunii în presă.
A fost astfel redactor, publicist, redactor șef adjunct.
După care a fost secretar de stat și purtător de cuvînt al Guvernului Ciorbea.
Să amețești, nu alta.

A fost prozator și dramaturg, dar și consul general la New York, Los Angeles și Bologna. Bun dramaturg, dar și bun consul. A fost directorul Centrului Național al Cinematografiei, dar și editorialist. Ca director al CNC a girat printre cele mai bune filme ale noului val, beneficiare ale multor premii. A lucrat ca redactor șef adjunct cu jurnaliști, ca director al CNC cu actori și regizori, iar în calitate de consul, cu diplomați.

Dintre toate ipostazele eu i-o cunosc cel mai bine pe cea de dramaturg. Eugen Șerbănescu și-a publicat în volum piesa A doua scrisoare pierdută. Deși se petrece după finalul Scrisorii pierdute a lui Caragiale, A doua scrisoare pierdută nu e o continuare a lui piesei lui Caragiale, ci o piesă de sine stătătoare, în care personajele lui Caragiale au fost puse la lucru în scopuri publicitare. Încîntat de piesă (Zoe Trahanache a lui Eugen Șebănescu vrea s-ajungă deputat!), i-am consacrat un comentariu în Adevărul din 7 octombrie 2012, și un dialog cu autorul la B1Tv, unde făceam emisiunea La taifas cu Ion Cristoiu.

Eugen Șerbănescu a fost numit director al CNC, apoi a plecat consul la Bologna.
N-am mai avut cum să-l urmăresc în ipostaza de publicist.
Chemat în țară de la Bologna, pentru a fi înlocuit de o pupilă a unui politician, Eugen Șerbănescu a început să publice analize politice în România liberă.

I-am propus și el a acceptat să țină o rubrică pe cristoiublog.ro.
Prin ediția de miercuri, 4 martie 2020, Eugen Șerbănescu se numără printre invitații cristoiublog.ro.
Evident, înainte de a-i da drumul online (pe vremuri se spunea La tipar), am citit textul cu multă atenție.
A fost un prilej de a-mi da seama ce mă surprinsese la comentariile din România liberă, altfel spus la publicistul Eugen Șerbănescu:
Privirea de sus asupra vieții noastre politice.

Eugen Șerbănescu e singurul publicist care scrie domnul cutare chiar și atunci cînd îl calcă în picioare pe respectivul domn. Textele sale sînt golite de orice patimă. De aceea ele par ciudate într-o publicistică în care se mizează pe emoția cititorului. Limbajul, corespunzător privirii de sus asupra politicii, asemenea unui chirurg care vede anatomie acolo unde noi vedem viață, e plin de concepte abstracte:
„gestionarea finanțelor țării”, „această ambivalență ireconciliabilă”; „Președintele continuă narativul anti-PSD”.

Pe neașteptate însă ca și cum și-ar aminti că e un scriitor Eugen Șerbănescu apelează la expresii luate din limbajul colocvial:
„Oricum, va fi o zgîlțîială cum n-a mai fost alta în post-decembrism”; „declarațiile de curtea școlii ale unor miniștri”; „nu am întîlnit asemenea vraiște în exprimarea publică a unor oficiali guvernamentali”.

Această presărare a analizei cu formulări colocviale dă umor analizei politice practicate de Eugen Șerbănescu.
Un analist politic de forță care-și amintește din cînd în cînd că e, totuși, scriitor.


Desemnarea dlui Cîțu drept nou candidat de prim-ministru este o foarte șireată mișcare politică din partea dlui Iohannis, menită să împingă în continuare scena spre alegerile anticipate – dar, de data asta, pe burtă, ca să nu se mai prindă Curtea Constituțională. Respins de două ori la audierile din comisii, autorul unor acțiuni și declarații fanteziste, de care deprecierea leului nu e străină, personaj care a reușit în numai trei luni să inspire o neîncredere totală vis-à-vis de gestionarea finanțelor țării, nici nu se putea o persoană mai potrivită decât dl Cîțu pentru atingerea scopului urmărit de președinte – de a nu se primi votul de învestitură și, deci, de a se face un nou pas spre anticipate. Singura deosebire față de tentativa Orban este că nimeni din partida Iohannis – PNL nu mai vorbește acum de ele, toată lumea prefăcându-se preocupată pasămite de deblocarea crizei și de soarta țării. Greșelile tactice care l-au obligat pe dl Orban să-și depună mandatul nu se vor mai repeta. Dar asta nu înseamnă că nu se vor mai face altele.

La prima vedere, nominalizarea dlui Orban părea constituțională – și chiar era – față de litera ambelor alineate ale articolului 103, cel cu subtitlul „Învestitura guvernului”, din Constituție. Însă era evident că în materia respectării spiritului Legii fundamentale – orice instanță (cu atât mai mult CCR) judecând respectarea ambelor aspecte ale unei legi (cu atât mai mult ale Constituției) – lucrurile stăteau în coadă de pește.

Și, într-adevăr, de aici a venit surpriza. Curtea Constituțională a decis că nominalizarea unui candidat de prim-ministru cu scopul (declarat ritos și urmărit în practică) nu de a obține votul de încredere, ci în scopul de a nu-l obține este neconstituțională. Această stare provine din conjuncția mai multor articole și decizii mai vechi ale CCR, dar se vede cu ochiul liber ca fiind o sfidare chiar a Art. 103, în special a alin. (2) („candidatul cere votul de încredere a Parlamentului”): este evident că îl cere cu scopul de a-l obține – nu de a nu-l obține, așa cum a procedat dl Orban. Deturnarea înadins a sensului pozitiv al acestui articol și al altora, în sensul obținerii unei situații inverse rațiunii lor de a fi, nu a putut fi „înghițită” de Curte.

Una dintre mărcile acestei guvernări, vizibilă de la distanță încă de la instalarea ei intempestivă, au fost declarațiile de curtea școlii ale unor miniștri – și, din păcate, în ultima vreme – și ale premierului Orban. De treizeci de ani, de când urmăresc fenomenul politic din România, nu am întâlnit asemenea vraiște în exprimarea publică a unor oficiali guvernamentali. De la faimoasa „contabilitate dublă”, inventată de proaspătul candidat Cîțu-Al Capone – preluată papagalicește și de noul ambasador Zuckerman, venit cu ordin general de la Washington –, trecând prin „drumul forestier” al lui Bode, ca variantă rapidă de ajuns la Predeal, și ajungând la peiorativul emis, la sfârșitul lui Ianuarie, de Orban însuși, la adresa CCR („Așa Curte, așa decizie!…”), toate au sporit senzația de amatorism a executivului. Capac a pus voința urmărită flagrant de dl Orban – și votată ca atare, ziua, în amiaza mare, de PNL – de a boicota formarea propriului guvern, Curtea sancționând clar (cu 7 voturi vs. două abțineri) exact această ambivalență ireconciliabilă în marginile cadrului constituțional. Iată unde duce o strategie comportamentală și comunicațională proastă. (Degeaba se plînge dna Birchall, zisă de PSD-iști „coadă de topor”, cum că unele decizii ale CCR – desigur, cele care nu-i convin – sunt cam greu de înțeles. Dacă nu le înțelege, poate ar trebui să-l întrebe pe dl Geoană.)

În timp ce dl Orban, realizând că e pe făraș, a sărit la jugulara Curții, dl Iohannis a avut înțelepciunea de a nu o ataca, deturnându-și mânia către vinovatul de serviciu, recte PSD-ul. Culpabil de criza produsă ar fi cel care a semnalat inadvertența, nu cel care ar fi produs-o, fie și cu bune intenții. Președintele continuă narativul anti-PSD, cel care i-a asigurat victoria în decembrie anul trecut, împingându-și partidul rival spre o demonizare paroxistică. Rămâne de văzut în ce măsură mentalul public va mai susține această poziție, după gafele monumentale, cel puțin de comunicare – dacă nu și de fond – ale guvernului acum interimar privitor la creșterea nelămurită a pensiilor, privatizarea neexplicată a sănătății, schimbarea din senin a regulilor de vot prin încurajarea turismului electoral etc. Plus leul care se coșcovește zi de zi.

Președintele putea să nominalizeze un tehnocrat, care ar fi trecut aproape sigur de Parlament – chiar cu sprijinul PSD și Pro, după cum au declarat liderii acestor partide. Dar ar fi fost o manevră inspirată? E adevărat, pe de o parte, s-ar fi stins criza, dar, pe de alta, se intra în bucla de tip Cioloș. La capătul unei asemenea bucle, de guvern zero, se știe ce s-a întâmplat în 2016. Victoria netă a PSD. De aceea, dl Iohannis a evitat calea tehnocrată, alegând calea politică, a echilibristicii fără plasă de siguranță: urmărirea până-n pânzele albe a anticipatelor. Pentru a le obține, nu va ezita să desemneze drept candidați de prim-ministru cele mai compromise figuri, a căror cădere în Parlament va surveni de la sine (citește prin votul reunit al PSD, Pro și poate și al altor formațiuni), fără adică să mai fie nevoie de votul auto-destructiv al PNL-ului, care astfel va putea să joace în voie – pentru ochii publicului și ai Curții Constituționale – comedia dorinței nestrămutate de a forma guvernul. Cum este posibil ca un candidat „creditat” repetat la Cotroceni cu formarea unei majorități să pice repetat în Parlament? Ne-a spus-o chiar președintele, derogându-se: majoritatea se verifică la vot. Scurt și cuprinzător.

Dar nu numai Dreapta face greșeli. Și Stânga o imită. Mergând, de data asta, cu mâna goală la consultările de la Cotroceni, adică fără o propunere de candidat (comună cu Pro), dl Ciolacu i-a facilitat jocul președintelui Iohannis – de a propune chiar pe cine vrea, nemaiavând presiunea unei contra-propuneri concrete din partea Opoziției, apte de a coagula o majoritate. În aceste condiții, o altă sesizare către CCR are șanse minime de reușită, doar chichițele procedurale – în primul rând, boicotarea cvorumului – mai putând să împingă lucrurile într-o criză de timp care să facă imposibile anticipatele. Aici a intervenit, se pare, un becar. Dl Ciolacu n-ar mai vrea să boicoteze nimic. Să fi fost și el activat și îmbarcat? Amânarea congresului PSD nu e străină de această schimbare la față a președintelui interimar.

Oricum, va fi o zgâlțâială cum n-a mai fost alta în post-decembrism. Puterea și Opoziția se vor acuza una pe alta, ca la ușa cortului, de perpetuarea crizei, în timp ce populația, ținută în carantină politică pe la ușile palatelor, va sta pe margine, cu mâna la gură, divizându-se și mai mult între mitologiile celor două tabere.

Mentalul public este o armă periculoasă, cu două tăișuri. Cu mentalul public te joci cu focul. Emoțional supraexpandat și dependent de o mitologie (oricare ar fi ea), dacă i se pare că este dezamăgit în raport cu respectiva mitologie, reacțiile pot fi nu numai inverse decât cele așteptate, dar și mult disproporționate. Tocmai pentru că sunt eminamente emoționale și nu raționale. În aceste condiții, pentru PNL, riscul de a-și rupe gâtul la alegerile la termen este enorm. Aventura de a prelua o guvernare fără majoritate în Parlament, numai de dragul de a facilita câștigarea unui nou mandat prezidențial, e pe cale să-i explodeze în față. PNL pare că și-a prins degetele în ușa Cotrocenilor și doar anticipatele (tot un mit și ele) i le mai pot, eventual, salva.

Colac peste pupăză, simțind pierderea de viteză a „aliaților”, neomarxiștii vopsiți de la USR au scos iarăși capul. Dl Barna, specialistul în fonduri europene neelucidate, a pretins – nici mai mult, nici mai puțin – că ultimele mesaje venite de la Cotroceni „sunt cumva o recunoaștere a faptului că praful de stele de pe umerii PNL s-a risipit”. Probabil că nu i-au ajuns prafurile care l-au măturat, anul trecut, de la prezidențiale.

Afrontul a primit două răspunsuri, deocamdată politice. Unul colateral: „Chiar aşa este, d-le Barna, noi avem pe umeri «praf de stele», în timp ce USR-PLUS are chiar stele pe umeri… şi multe!”, a replicat Violeta Vijulie, deputat PNL. (Să-și fi dat seama, în sfârșit, și PNL de stelele USR-PLUS? Să fi aflat și bărbatul ce știe tot satul?) Și, al doilea răspuns, direct: „Nu știu care e treaba cu praful, dar poate mă lămurește respectivul politician, când ne vedem data viitoare la consultări, care este treaba cu prafurile.” Ghiciți de la cine?!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Un roentgen pentru fiecare | PNL pare că și-a prins degetele în ușa Cotrocenilor”


  • online

    negrul e noul alb
    albul e noul negru

    -anotherline

    nu mai e nimic de facut

    offline

  • guvernarea se face in baza programelor de guvernare.

    programele de guvernare reprezinta mandatul pe care cetatenii il dau, spre implinire, partidelor.

    nimeni, la modul absolut, nu se poate interpune intre cetateni si mandatul pe care acestia l-au dat partidelor.

    prim-ministrul este o propunere care in mod obligatoriu apartine partidelor.
    cum sa propuna un prim-ministru cineva care n-a primit mandat de la popor pentru ca sa implineasca un program de guvernare?

    singurii care pot propune un prim-ministru sint partidele, ca ele si doar ele primesc mandat sa implineasca dorinte, poporului, dorinte tiparite negru pe alb in programe de guvernare.

    prin urmare, in urma negocierilor….intre partide!, rezulta una, doua, …mai multe deja sint ilogice, propuneri de prim-ministru.
    aceste propuneri sint singurele! care poarta mandatul dat de catre popor, mandat tiparit negru pe alb in programele de guvernare ale partidelor.
    nimeni nu se poate intercala intre dorintele poporului, exprimate in programele de guvernare si partidele care au primit mandat, in parlament, sa implineasca aceste dorinte.

    prim-ministrul intotdeauna va fi una dintre persoanele propuse sau sustinute de catre partidele sau aliantele care dovedesc, printr o simpla adunare, ca reprezinta poporul in mod majoritar.
    mai simplu spus, presedintele nu poate propune un prim-ministru rezultat altfel decit din dorintele poporului, alea tiparite in programele de guvernare, deci care sa fie una dintre propunerile rezultate in urma negocierilor dintre partide,
    negocieri care, cu toate ca sint intre partide, au un arbitru neutru, acesta fiind presedintele tarii.

    tot asa cum nu s-a mai pomenit ca, spre ex la un meci de fotbal, un arbitru sa fie si jucator, tot asa nici un presedinte nu poate avea o propunere de prim-ministru…proprie si exclusiva, pentru ca el chiar n-a primit mandat sa implineasca un program de guvernare, singurele care au un astfel de mandat, valid, fiind partidele din parlament.

    si mai simplu spus, …logic vorbind, toata povestea cu cele doua guverne care tre sa cada…trebuie reluata de la capul…capului.