Un român universal: Milescu-Spătaru

M-am înșelat. Nu știu cum am crezut că în piesa lui Camil Petrescu, Danton apare un pasaj în care colegii de ghilotină ai fostului ministru al Justiției îi reproșează condițiile infecte de la închisoarea Conciergerie. La Găgești, convins că piesa conține și acest pasaj, m-am chinuit o grămadă să găsesc textul pe Internet. A fost pentru mine prilejul de a descoperi că opera lui Camil Petrescu nu e on-line. Nici s-o cumpăr, nici s-o folosesc în chip ilegal din folderul de Cărți, de care nu știu cum am făcut rost. Alte producții mult mai puțin importante pentru Istoria literaturii române se găsesc și pe Internet, spre descărcare gratuită. Peste Danton dau pe un site al Radioului public, conținînd o înregistrare din anii comuniști. Mi se oferă posibilitatea să transcriu scenele de la Conciergierie. Bătaia de cap e prea mare pentru a merita tentativa.

Ajuns la București, luni seara abia, mi-am amintit de Danton al lui Camil Petrescu. Pe raftul cu Literatură interbelică dau peste Teatru de Camil Petrescu, apărută la Grammar. Am uitat să spun că, la Focșani, am întrebat la Librărie de Camil Petrescu. În afară de Notițe zilnice, n-aveau din marele scriitor nimic. Pe rafturi se găseau și cîteva volume din Sadoveanu. Scoase la Chișinău. Norocul meu că-l am tot de pe vremea comuniștilor. Înainte de Danton, în volumul Teatru dau peste piesa Caragiale în vremea lui. A fost publicată de Camil Petrescu în 1956. Culmea e că, deși lucrez la Istoria proletcultismului, e prima oară cînd dau ochii cu piesa asta, deși, fiind vorba de un Caragiale rescris în interesul prezentului, ar fi fost normal nu numai s-o văd, dar și s-o fișez. După ce termin Publicistica lui Sadoveanu, mai mult ca sigur o s-o studiez. Să mă întorc la Danton. Cu toată osîrdia mea, nu dau peste pasajul cu pricina. Găsesc prin recitire teza lumilor paralele, teza imposibilității de a trăi altceva decît timpul și locul tău, cinismul lui Danton, secvențele de la Cișmeaua femeilor. Nici vorbă de condițiile din închisoare. Găsesc totuși prin compensație, în partea cu Procesul lui Danton, folosirea denunțului din închisoare și mă gîndesc să trag pagina la xerox, pentru a o folosi într-un editorial despre folosirea politică a denunțului.

*

Slujirea Stăpînilor. Cei de la Historia mi-au trimis să citesc Dosarul despre Nicolae Milescu Spătaru. Mă apuc de textele trimise mai demult cu oarecare greutate, pe la miezul nopții abia. Mai înainte dau drumul la un text despre Dezastrul numit Bătălia Bucureștilor din noiembrie 1916. Nu știam prea multe despre Bătălia asta. Aflu că rușii se împotriviseră acestei Bătălii. Francezii, prin Berthelot, insistaseră s-o ducem, pentru că aveau nevoie de degajarea frontului lor, prin plecarea spre România a unor forțe nemțești din Vest. (E un bun prilej de a-mi aminti că nici acum n-am scris despre Tragedia de la Sarre). Noi, ca de obicei, țumburuc cînd vine vorba de slujirea altora, a Stăpînilor vremelnici ai Lumii. Și uite așa s-a ajuns la Dezastru. Trec la Dosar. Ce tip și Milescu Spătaru! La culcare, cum soția era trează o întreb dacă avem prin casă opera lui Milescu Spătaru. Despre călătoria sa în China, știam. Nu știam însă de poziția sa la Curtea țaristă, de dimensiunile sale europene. Un român universal, un român despre care ar trebui să vorbim mai mult, pentru că ne trimite la Diaspora românească de acum, și ea zăcămînt de viitori Milescu Spătaru.

*

Interesul Patriarhului. Am găsit la fișier O călătorie istorică, volumul lui Ion Vașcă, scos cu binecuvîntarea Patriarhului Nicodim, în 1947. Față de cele din presă, reportajul, mărturisind vocația de reporter a lui Ion Vașcă, aduce multe amănunte despre momentele vizitei lui Nicodim în URSS, în 1946. Ce desprind eu din volum?

Mai întîi confirmarea că vizita a fost dorită de Nicodim. Nu văd, între noi fie vorba, de ce nu și-ar fi dorit-o. Și nu numai pentru că Biserica se amestecase prea tare în propaganda Războiului Sfînt și putea fi agățată pe bune ca fascistă, în frunte cu Nicodim, care acceptase implicarea BOR, dar și pentru că Biserica Ortodoxă Rusă era cea mai mare dintre bisericile creștin-ortodoxe autocefale. Patriarhului i se oferea minunea de a-și spăla păcatele prin această vizită. Nu-mi dau seama, nici din acest reportaj, dacă atmosfera religioasă de la Moscova e o invenție sau e o realitate. Eu cred că e o realitate. Și din acest punct de vedere, vizita a fost și dovada că în ciuda ateismului declarat al sovieticilor, ei rămăseseră, totuși, credincioși.

Un tînăr îmi aduce la BAR volumul scos de el sub titlul Aromânii și megloromânii în documente britanice. Reușesc să schimb cu el cîteva vorbe. E din Constanța și susține teza mea că istoric înseamnă cercetare de arhivă în primul rînd și apoi eseistică. A studiat la Ministerul de Externe britanic rapoartele de la București ale consulilor englezi. Lucrarea se oprește asupra informațiilor despre implicarea Bucureștilor în ajutorarea aromânilor. El îmi spune însă că sînt mii de documente și despre realitățile strict românești. Mai tîrziu același tînăr, care fotocopiază ziare interbelice, îmi aduce colecția unei publicații din 1933, cu un decret de grațiere semnat de Carol al II-lea. Sînt acolo iertate infracțiuni înspăimîntătoare.