Un scandal favorabil Casei Albe?

La vremea izbucnirii Scandalului Wikileaks am scris următoarele:
Afacerea Wikileaks a continuat şi-n această săptămînă să fie cap de afiş în presa mondială.
Publicaţii de prestigiu nu se mulţumesc să culeagă de pe website cîte un document şi să-l publice (reeditînd la nivel planetar gestul micului proprietar de butic bucureştean, care se urcă dimineaţa în Dacia lui hodorogită pentru a merge la en-grosul Europa, de la marginea Capitalei, şi a se întoarce de acolo cu o ladă de bere și zece kile de cîrnaţi, ca să le vîndă la magazinul deschis în bucătăria apartamentului de bloc), dar, mai mult, consacră scandalului comentarii obeze de idei şi nuanţe.

Televiziunile convoacă seară de seară, în studio, personalităţi dispuse să-şi sacrifice timpul şi nervii pentru a se contrazice în chestiunea dacă e normal ceea ce întreprinde şturlubatecul australian, cu paşaport de cetăţean al lumii.

De observat însă – şi nu fără o anume mirare – că scandalul e ţinut în viaţă nu atît de documentele confidenţiale postate pe website, ci de o serie de fapte care par, fie şi la o simplă privire, rezultatele unei abile manipulări:
Declaraţii pompoase ale unor lideri ai lumii, ultimaturile date de Departamentul de Stat, urmărirea lui Assange prin Interpol, graţie unui mandat emis de Suedia pentru o infracţiune bizară, anunţuri tiribombiste despre atacuri cibernetice de nuanţă extraplanetară împotriva site-ului, dar care, culmea!, rezistă cu brio, comunicate lansate în văzduhul mondial, de către cel ce se vrea să treacă drept un Robin Hood al Pădurii Internetului.

„Cînd voi izbi eu cu barda
Această stîncă are să se crape
Şi va ţîşni şuvoi de ape!“
Aşa zicea Mihai Beniuc în legendarul său volum de debut, fără a şti că, niţel mai tîrziu, va înlocui barda cu secera.

Izbind într-o clapă a calculatorului nu cu barda, ci cu un singur deget, Julien Assange a făcut să ţîşnească în spaţiul planetar un şuvoi de păreri.
Imensa majoritate a comentariilor au fost şi sunt publicate în ziare sau spuse la televiziune.

Nu e de mirare că ele au trăsăturile definitorii ale textelor pentru presă. Ele sunt din start şi din instinct, concepute astfel încît să răspundă nevoilor esenţiale ale consumatorului şi, bineînţeles, cumpărătorului de presă, cum ar fi de exemplu, cea de a înfuleca grăbit o idee, asemenea hamburgerului de la fastfood.

Fabricate pentru presă, comentariile la Scandalul Wikileaks suferă de eternele slăbiciuni ale textelor destinate ziarelor şi televiziunilor:
Dramatizarea excesivă a momentului, astfel încît, cititorul sau telespectatorul să creadă că trăieşte un moment unic în istoria lumii; generalizarea pripită, prin care de la un singur fapt se face saltul la concluzii cu valoare de propoziţii filozofice.

S-au scris şi s-au spus multe lucruri strict gazetăreşti pe marginea gestului Wikileaks de a pune la dispoziţia cititorilor din satul global numit Pămînt telegramele secrete şi confidenţiale (nu Top secret) dintre Departamentul de Stat şi ambasadele SUA din diferite ţări ale lumii.
S-a vorbit, de exemplu, despre un CIA pe invers, altfel spus, despre o CIA care spionează nu în favoarea Guvernului american, ci în favoarea locuitorilor planetei, inclusiv a acelor din junglă, deşi aceştia, dacă ar avea acces la Internet ar căuta, desigur, site-uri cu vrăjitoare şi nu site-uri cu telegrame confidenţiale.
S-a invocat, de asemenea, momentul Wikileaks drept unul în urma căruia guvernele lumii vor purcede la o transparenţă absolută, de reality show, preşedintele american postîndu-şi pe internet înregistrările cu el aşezat pe scaunul de la toaletă, iar preşedintele Sarkozy, mustrînd-o pe Carla Bruni că i-a ars omleta.

Printre multe alte asemenea concluzii, pe cît de generale, pe atît de categorice, mi-a atras atenţia cea potrivit căreia momentul Wikileaks e pentru America un soi de 11 septembrie 2001, în planul Internetului, fondatorul websiteului trecînd drept un Ben Laden al I.T.-ului, ca şi faimosul terorist căutat de CIA, Pentagon, NSA şi FBI, la un loc.

E însă acţiunea Wikileaks o lovitură administrată Americii?
La apariţia în New York Times a Dosarelor Pentagonului (13 iunie 1971) Richard Nixon a fost convins de Henri Kissinger să acţioneze ziarul şi Justiţia pe motiv că, deşi documentele vizau administraţiile anterioare, scurgerea de informaţii de la Pentagon va afecta grav politica externă a SUA.

Înregistrările din Biroul Oval arată că Richard Nixon se temea de trei consecinţe ale apariţiei în presă a unor documente marcate de ştampila Confidenţial:

1. Restul lumii va vedea în incapacitatea Americii de a-şi proteja secretele dovada unei slăbiciuni şi, în consecinţă, va căuta să pună America pe coji de nucă.
2. Aliaţii Americii vor fi puşi în încurcătură de vulnerabilitatea sistemului de protecţie şi, în consecinţă, vor şovăi înainte de a-şi încredinţa secretele partenerului de peste Ocean.
3. China şi Vietnamul de Nord, cu care Richard Nixon începea unele negocieri, vor da înapoi, speriate că se va afla cît ai clipi tot ce se negociază.

Au trecut, iată, aproape patru decenii de la afacerea Dosarele Pentagonului.
Nici una dintre aceste temeri nu s-a îndeplinit.
America a rămas Puterea numărul unu a Planetei, reuşind, în 1989, să pună cu botul pe labe URSS şi să spulbere lagărul comunist.
Aliaţii au continuat să-şi împărtăşească Americii secretele.
China şi Vietnamul de Nord au continuat să negocieze.

N-a fost, de altfel, singurul moment din istoria modernă cînd scurgerile de informaţii în presă n-au avut nici un efect asupra instituţiei victimă.
Puţine servicii secrete din lume s-au confruntat, ca Agenţia Centrală de Informaţii, cu scurgeri de informaţii, de documente, cu deconspirarea treburilor murdare de către anchete, Comitete ale Congresului şi chiar de către foşti agenţi.

Cu toate acestea, Agenţia a continuat şi continuă nu numai să existe dar să şi practice acţiuni clandestine.
Cine ştie cît de cît istoria datului poalelor peste cap de către CIA, Pentagon, Casa Albă, observă imediat că documentele scoase pe tarabă de Wikileaks sunt mai puţin înfricoşătoare decît articolul lui Samuel Hersh din New York Times numărul din 22 decembrie 1974, dedicat spionării de către CIA a cetăţenilor americani, gravă încălcare a Constituţiei, sub titlul „Uriaşă operaţiune a CIA în SUA împotriva forţelor antirăzboi“, decît „Raportul Comisiei senatoriale Church“ din 1975, despre operaţiunile CIA de asasinare a unor lideri străini, decît dezvăluirile din februarie 1967, despre finanţarea de către CIA a posturilor Europa Liberă şi Radio Libertatea, a unor organizaţii sindicale şi studenţeşti din America şi din Europa de Vest.

Ce conţin, în esenţă, documentele publicate de Wikileaks?
Telegrame schimbate între Departamentul de Stat şi ambasadele SUA din lume.
Atît din telegramele Departamentului de Stat, cît şi din cele ale ambasadelor, se degajează cîteva concluzii privind politica externă a SUA:

1. O politică de mare putere, cea mai mare de pe glob, acceptată de mai toate ţările lumii.
2. O politică externă care urmăreşte, exclusiv, promovarea intereselor americane.

Pentru cetăţenii altor ţări, aceste concluzii sună înfricoşător.
Pentru cetăţenii americani, convinşi că aparţin Noului Imperiu roman, aceste concluzii sună liniştitor.

Or Casa Albă tocmai asta îşi doreşte:
Să fie pe placul americanilor mai întîi şi pe cel al cetăţenilor din alte ţări mai apoi.
Nu cumva scandalul Wikileaks e mult mai puţin neplăcut Casei Albe decît susţine chiar Casa Albă?