Un stîlp al lumii năruit de un amor de licean

A treia parte a lumii dusă în cîrcă

Cheful, urmînd păcii de la Misenum, s-a încins zdravăn pe galera lui Pompeius. E o beție între bărbați, des întîlnită nu numai înaintea erei noastre, ci și multe secole de la Christos încoace. Cineva de pe mal, auzind tărăboiul, ar putea crede că-i vorba de niște marinari eliberați, prin acostare, de strînsoarea serviciului pe apă. Petrecăreții nu sînt însă nici marinari în timpul lor liber, nici tîrgoveți la un botez. Ei sînt Octavian Cezar, Marc Antoniu, Lepidus. Triumvirii din fruntea Imperiului roman. Cei trei stîlpi ai lumii antice. Contrastul dintre chiolhanul clipei și statutul oficial al participanților e șocant. Îl surprinde exact acest dialog dintre doi martori ai zaiafetului:

„ENOBARBUS (arătînd un slujitor care îl duce pe Lepidus): – Puternic e ștrengarul ăsta, Menas.
MENAS: – Adică cum?
ENOBARBUS: – Nu vezi că duce-n cîrcă / A treia parte-a lumii?
MENAS: – Această parte / E beată moartă.”

Astfel de referiri la grandoarea personajelor revin obsedant în „Antoniu și Cleopatra”, celebra piesă a lui Shakespeare. Filon, un partizan de-al lui Marc Antoniu, comentează astfel veselia prelungită în care se complace faimosul comandant:

„Te uită, iată cum al lumii stîlp, / Al treilea ce ține universul, / S-a năruit și nu mai e acum / Decît bufonul unei tîrfe”.

Cleopatra, ori de cîte ori vine vorba de Marc Antoniu, ține să reamintească locul acestuia în ierarhia lumii: „Cel mai măreț ostaș al lumii, iată, / A devenit un mincinos”; „Al doilea Atlas al lumii, brațul / Și coiful omenirii. Șoapta-i dulce / Îmi vine mi se pare la ureche: «Șerpoaica Nilului bătrîn pe unde-i» / Așa-mi spunea adese…”.

Pentru cei din jur, pentru Cleopatra îndeosebi, al treilea și, mai apoi, al doilea stîlp al lumii e bețiv, poltron, bufon, mincinos. Cleopatra, marea regină a Egiptului, nu e nici ea mai brează. Iat-o recunoscînd, nu fără uimire, în plină jale la moartea iubitului: „Femeie, doar femeie, subjugată / De-aceleași biete patimi ca-și-aceea / Ce multe vaca, mătură prin curte”.

Înainte de a fi unul din stîlpii Imperiului roman, Marc Antoniu e un bărba ca oricare. Insistenta trimitere la poziția personajelor e un subtil procedeu shakespearean în demontarea unei teze: conducătorii de regate și imperii sînt și ei, dacă ne gîndim bine, oameni ca toți oamenii. Acest adevăr elementar al vieții străbate întreaga dramaturgie shakespeareană. Regii, reginele, triumvirii și miniștrii, contesele și bastarzii nu țin cuvîntări copiate din manualele de istorie, nici nu sînt luminați de priveliștea viitorului de peste secole. Ei iubesc, speră, se ceartă, se împrietenesc, se încaieră și mor.

În „Antoniu și Cleopatra”, teza, implicită în alte texte ale lui Shakespeare, iese în prim-plan. Pentru că în această piesă măreața statură politică a eroilor e pusă în umbră de patima omenească. Dramaturgul va fi fost atras de acest amor nătîng, fatal celor doi parteneri, care nu se petrece între un birjar și o cîrciumăreasă codoașă, ci între un triumvir și o regină a Egiptului. El a văzut în iubirea dintre cele două personalități ale lumii antice o excelentă confirmare a tezei sale privind dictatura omenescului asupra deținătorilor puterii. Cei zece ani din piesă alcătuiesc un timp care schimbă radical antichitatea. Octavian îl zdrobește pe Pompei, Lepidus cade dintre triumviri, are loc bătălia de la Actium. Într-o cronologie a civilizațiilor, aceste evenimente sînt de importanță majoră. Ele ocupă pagini întregi. Shakespeare nu le uită cu totul. Le reamintește din cînd în cînd și cu o exactitate surprinzătoare la un geniu faimos pentru nonșalanța sa față de istoriografie. O face însă pentru a reliefa și mai puternic neobișnuita intensitate a sentimentului care-i devorează pe cei doi importanți conducători ai lumii antice. În timp ce în jurul totul se zguduie din țîțîni, Antoniu și Cleopatra schimbă drăgălășenii amoroase. Cataclismele universale sînt mai puțin importante decît o sărutare:

„ANTONIU: – Cazi în Tibru, Romă, / Să se dărîme vastele arcade / Ale Imperiului! Aici mi-e locul. / Regatele sînt praf. Țărîna grasă / Nutrește vitele, precum și omul. / Noblețea vieții e să faci aceasta. (O sărută).”

Un sărut care costă țări și regate

Marc Antoniu e unul din stîlpii antichității. Un conducător purtînd povara copleșitoarei responsabilități a gesturilor sale. Fiecare decizie a lui implică destinul a mii de oameni. Dar hotărîrile lui Marc Antoniu nu mai sînt, din clipa relației cu Cleopatra, ale un mare conducător, ci ale unui licean îndrăgostit întîia oară. Partizanii săi nu încetează a se mira de prostescul amestec al alcovului în marile sale decizii. El alege, de exemplu, să se bată pe mare, deși adevărata superioritate o are pe uscat. Motivul acestei mișcări l-ar face să moară de rîs pe orice bărbat matur dinlăuntrul și din afara Imperiului roman. În timpul bătăliei navale hotărîtoare, Marc Antoniu vrea s-o aibă alături pe Cleopatra. Pe drept cuvînt se amărește Canidius: „Dar fapta lui a încetat s-asculte / De forța lui, și călăuza noastră / Călăuzită-i azi. Sîntem cu toții / Oșteni robiți muierii”. Bătălia sfîrșește dezastruos. Marc Antoniu, văzînd-o pe Cleopatra fugind, lasă totul baltă și o urmează. Motivul: „Regină egipteană, / Știai prea bine inima-mi că-mi este / Prin fiecare fibră otgonită / De cîrma ta și că mă tragi cu tine”. La un adolescent o astfel de explicație ar fi justificată. La un bărbat matur e ridicolă. La Marc Antoniu, stîlpul antichității, e tragică. Geniul shakespearean va fi tresărit sarcastic. Cuvintele lui Scarus sînt cum nu se poate mai nimerite:

„Jumătate / Din lume s-a pierdut prin nerozie. / Într-un sărut s-au dus țări și regate”. Mai înainte, Cesar, revoltat pe Marc Antoniu, se întreba, nu fără temei: „Poate-i îngăduit cuiva (…) să-și cumpere o plăcere c-un imperiu?”

„Antoniu și Cleopatra” se dovedește astfel, mai mult decît alte texte shakespeariene, o gravă meditație asupra condiției conducătorului politic. Omul aflat în fruntea unei colectivități trebuie să-și supună voința unei asprimi înfricoșătoare. Nu pot fi sacrificate țări de dragul unui sentiment. Doi adolescenți înamorați, despărțiți de vacanțe la bunici, își trimit scrisori prin poștă. Iubirea lor poate pune la încercare PTTR-ul și, cel mult, Papetăria din localitate. Antoniu și Cleopatra, depărtați temporar, își trimit și ei scrisori. Dar la proporțiile unui imperiu. Astfel că a-și declara Te iubesc prin intermediul hîrtiei riscă să pună în primejdie întreaga populație a Egiptului: „Un sol pornească zilnic spre Antoniu / De-ar fi să las Egiptul fără oameni”.
Citită la șaisprezece ani, „Antoniu și Cleopatra” e o tragedie. La patruzeci, e o comedie.