Unora le plac obloanele trase peste minte şi inimă. Ce protecţie e acolo! Ce abandon!

Am observat că în România oamenii stau chiar mai prost decât în Anglia la capitolul exprimare clară, directă a ceea ce gândesc, cum gândesc, ce vor şi ce simt. Sau se exprimă într-un mod care-l jigneşte, răneşte pe celălalt. De regulă, se lasă lucrurile, stările, faptele sub preş până când cineva explodează şi atunci încep criticile, afronturile, respingerile, crizele, ceea ce nu e tot una cu exprimarea limpede, necomplicată a ceea ce simţi în legătură cu un comportament al soţului/soţiei, o atitudine a colegului, o aroganţă de-ale şefului. Paradoxul e că trecem drept oameni direcţi, emoţionali, care se exprimă, dar întrebarea e: ce se exprimă, ce se comunică? Mai nimic din ce ar fi de folos relaţiilor. Din experienţa mea şi din povestirile altora, olandezele şi danezele îţi spun clar ceea ce vor, ce le displace. E important? E o calitate? Eu cred că da, deşi cei neobişnuiţi cu aşa ceva, sunt deranjaţi de aşa- zisa nepoliteţe şi o iau drept agresivitate. De fapt, mult mai multă agresivitate se ascunde sub placiditatea de faţadă, sub refulări, disimulări, indiferenţă faţă de ceilalţi. Cunoaştem fenomenul exploziei mămăligii româneşti: în familii, relaţii, societate.

Un alt paradox, de data aceasta al bărbaţilor români e perfecţionismul, erijarea în cunoscători ai diverselor domenii, o abordare de-a dreptul ştiinţifică, de ‘expert’ care nu dă greş şi face lucrurile bine. Aceste atitudini apar, de regulă, în preajma, în prezenţa femeilor, când (ei) fac o treabă în casă, când repară ceva, când cheamă un meşter sau când mai e un alt bărbat de faţă, cu care intră instinctiv în competiţie. Cum se împacă această abordare de expert, pernickety (pretenţios, mofturos, tipicar, cusurgiu) în sfera privată, cu cea ‘merge şi aşa’ când e vorba de nevoi şi interese comunitare, dincolo de casă, familie, interesul personal. Pe mine mă oboseşte fâlfâitul ăsta din aripi, împăunarea masculilor îmi stinge scânteia. De aceea par femeile aşa obosite pe aici. Nu-i de mirare. Calm down, just relax, man. Nu. Au luat galerie cu bordură care se aplică peste, o fantezie, un fâs. Trebuie s-o pună, chiar dacă înşurubează, deşurubează şi asudă o oră.

Şi apoi la Dedeman…ce experienţe! Chiar dacă eşti însoţită de doi bărbaţi, unul din ei preluând controlul, împărtăşind cunoştinţe, prezentând procedura cap-coadă, să înţelegi ce nu ai făcut şi trebuie să faci înainte de a cumpăra produsul – nu mă interesează nepotrivirea de 1 cm, nu sunt pernickety -, apare şi un angajat care te ajută, îţi prezintă mai multe produse, să-ţi uşureze, sau dimpotrivă, să complice procesul decizional. Aceşti angajaţi bărbaţi nu apar, de pildă, când un alt bărbat bâjbâie prin magazin după produse. Nu zic că nu sunt utile informaţiile, că nu este plăcută atenţia ce ţi se acordă. Dar efectul pe care-l au asupra mea este unul de înceţoşare, prin excesul de informaţie, prin agitaţia care se stârneşte în jur, prin sentimentul de ‘incompatibilitate’ resimţit în prezenţa super-competenţilor declaraţi pe faţă. Dialogul cu novicele nu se poate stabili astfel. E doar monolog. Mi-am luat revanşa, alegând un cu totul alt produs, ignorat de experţi. “Pe ăsta îl vreau. E mai scump? Dar nu mai e nevoie de acele capace în plus”.

Constat că femeia e împinsă, chiar dacă delicat, într-o zonă a pasivităţii, a neatenţiei, unde gândirea, desfăşurarea gândirii vrea s-o facă bărbatul, pentru a uşura decizia femeii. Pentru mine, această abordare e ca un regres, care se continuă şi după expirarea interacţiunii, făcând să cadă o ceaţă care amorţeşte -încetineşte reacţiile, manifestarea, gândirea, încât dacă ar dura şi s-ar extinde, ar genera în mine involuţie. Cum să gândeşti laolaltă cu celălalt, într-un dans-dialog? Unul ar face un pas înapoi, să nu epateze prin toţi porii expertiză, sfătoşenie, ca un centru de comandă, celălalt un pas înapoi-înainte. Altfel, se coboară ceaţa, de prea multă precizie. Unora le plac obloanele trase peste minte şi inimă. Ce protecţie e acolo! Ce abandon!

Constatarea mea e că bărbaţii şi femeile – în cuplu – nu se pot dezvolta, dimpotrivă, îşi accentuează contrastele unii în raport cu ceilalţi, împingându-se spre poli opuşi (cu toată dragostea), unde femeia devine tot mai pasivă sau mai ‘mamă’ (în manifestarea personalităţii luate sub protecţie), în raport cu bărbatul care manifestă un principiu opus ei. Cum se produce echilibrul contrariilor împinse spre poli? Unii ar zice: prin coincidenta opuşilor. Nu, domnilor, doamnelor şi domnişoarelor. Prin sex. Adică prin iluzie: fulgurant, momentan, după care contrariile – diferenţele pot fi resimţite mai pregnant. Prin comunicare, schimb reciproc de ‘daruri’ şi transformare – încorporarea de principii opuse? Nu prea mai e loc pentru aşa ceva. Şi societatea, aşa cum e construită, are grijă să pună beţe în roate transformării, comuniunii în cuplu.

De la această lipsă de comunicare profundă în cuplu sau într-o relaţie de prietenie, de la pasivitatea căreia nu i se sustrage, de la pseudo-rezolvarea ecuaţiei fericire-nefericire prin sexualitate doar, de la nevoia de a sta lângă bărbatul cu bani, oricum s-ar purta acela, se ajunge uşor la bovarisme: disimulare, lipsa simţului realităţii, pasivitate, romantisme şi pasiuni de umplutură a angoasei şi golului existenţial.