Ursul care ştie că-i sezon interzis

Cu ani în urmă, Nicolae Păvalache, tatăl lui Ion Păvalache, tehnicianul sanitar de astăzi, a stat o noapte întreagă urcat în pod, tremurînd de frică, pentru că, în camera de la drum, unde dormea singur (Anghelica Păvalache, nevastă-sa, era plecată la Floreşti, la Ion Păvalache, care şedea pe atunci în gazdă la o mătuşă şi mai avea un an şi termina liceul sanitar) se instalase un urs.

Puţini inşi din Vintileasa au crezut întîmplarea cînd vestea s-a răspîndit prin sat cu iuţeală, deşi cei ce fuseseră în acea noapte de pomină, cînd nu ştiai dacă să rîzi sau să plîngi, în curtea lui Ion Păvalache, susţineau fermi că, da, aşa se petrecuseră lucrurile. Suit în pod, Nicolae Păvalache le făcea semne muţeşti spre camera de la drum, luminată ca ziua, unde ursul se aşezase la masă şi se chinuia să bea un pahar de lapte fiert. Sticla subţire şi fierbinte îl frigea, şi el sorbea o înghiţitură, după care iute punea paharul jos, pe masă, în timp ce afară, în ogradă, sub părul uscat de bătrîneţe, cu răni umede, ca nişte ochi înlăcrimaţi de vînt, cei patru vînători ai satului, chemaţi de şeful de Post, şedeau cu armele pe umăr, neputincioşi, pentru că, spunea ei, şi şeful de Post, plutonierul Ion Ion, confirma:
N-aveau voie să tragă, sezonul de vînătoare se deschidea peste două zile, cînd lua sfîrşit – scria Almanahul vînătorului şi pescarului sportiv, la pagina 253 – perioada de gestaţie a ursului femelă.

Mulţi din sat făcură haz pe seama lor, zicîndu-le că decît aşa vînători, mai bine deloc, că ei să fi fost, n-ar fi avut nevoie de puşcă, pentru care şi aşa, trebuia să plăteşti cîteva sute bune pe lună, ar fi pus mîna pe un topor şi i-ar fi dat una ursului în cap. Paştele măsi! doar nu era casa lui taică-său, nu pusese el banii la CEC, ca Nicolae Păvalache, timp de zece ani, ca să cumpere tablă zincată şi cărămidă şi lemne de la Culiţă Galatoni, pădurarul, care cerea nici mai mult, nici mai puţin decît trei sute de lei, trei bătrîne cu experienţa circulaţiei monetare, ca să se facă că nu vede căruţa de lemne ce tocmai a ieşit din pădure, de fapt, nu căruţă de lemne, ci căruţă nevinovată, cu iarbă pentru cele două vaci care nu prea găsesc de mîncare acum, de cînd a venit democraţia, iarbă sub care stau pitite lemnele de stejar, tari şi vînjoase, să faci din ele tălpi de casă şi căpriori pentru o sută de ani.

— Da, aveau să spună, calmi, mai tîrziu, cei cu puşca, după ce îi lăsau să se înfierbînte, şi să arate cu gesturi largi cum ar fi dat ei, poc! poc! cu toporul şi cum şi-ar fi luat ursul tălpăşiţa, ei sînt de acord cu cele spuse, într-adevăr, ursului i se putea da un topor în cap, nu numai un glonte, cu o singură condiţie, ca şi pentru glonte:
Să ai gata o mie de lei, cît face amenda pentru vînarea animalelor sălbatice în afara sezonului.

Astfel că vînătorii stătură cu puştile încărcate, cu mîna pe trăgaci, doar-doar îl vom speria pe cel ce dăduse buzna peste om în casă şi nu numai atît, dar îl şi lăsase flămînd, căci Nicolae Pavalache tocmai şedea la masă cînd se ivise, nepoftit, evident, ursul. Stătură mult şi bine, pentru că, după cum zicea şeful de Post, chestia asta cu puştile încărcate şi mîna pe trăgaci era un fel de frecţie la picior de lemn:

Ursul ştia că era sezon interzis şi că, deci, nimeni n-avea să tragă dintre vînători.

– Ce credeţi voi, zicea şeful de Post, care se aşezase la masa pe care Nicolae Păvalache o scotea vara afară, sub păr să ia prînzul în aer liber (aerul liber – susţinea el – stimulează pofta de mîncare), ce credeţi voi, zicea şeful de post, aprinzîndu-şi o ţigară şi punîndu-şi chipiul pe masă, că se făcuse tare cald şi-i asudase cozorocul, că urşii ăştia nu s-au mai deşteptat şi ei de cînd cu radiourile şi televizoarele, c-au rămas proşti, ca pe vremuri!