Venerarea Bourului a luat sfârşit cu mult timp înainte de dispariţia lui de pe planetă

Plouă intens îndesat, să spele cenuşa vechiului an în care s-a tras cu petarde. Ar fi trebuit să-şi lepede pielea întreagă pe pietre, ca o Salamandră de foc. Dar n-a putut, aşa că a pătruns cu cenuşa prin porii noului an.

Zilele trecute am meditat asupra dispariţiei prin extincţie a Bourului. Aurox, Auerochsen cum i se zice în alte limbi. Al nostru, din Ţările Române, ar fi dispărut prin 1627. Cam în acelaşi an dispare şi în Polonia. Polonezii au dat nişte legi aspre, în speranţa că ele ar fi putut salva specia de la extincţie. Poate i-au prelungit viaţa cu câţiva ani în plus, dar până la urmă legile nu au contat. N-au ajutat la nimic. Aurox a fost vânat cu un amestec de dragoste-ură, poate chiar cu misterium-tremendum, fiind investit cu puteri magice. Vânaţi pentru bani, pentru fală, pentru ‘respect’ în comunitate, pentru un moment de glorie şi status înalt, sau pentru echilibrarea stimei de sine bolnave?! Şi triburile de indieni din America de Nord vânau bizoni, se hrăneau şi cu carne de bizon, dar nu i-au decimat. Îi considerau sacri şi din acest motiv cred că au ştiut să păstreze echilibrul. Ce a mai rămas din Bour? I-a rămas capul, stilizat simbolic, pe stema naţională a României şi a Republicii Moldova, singurele state care l-au adoptat-recunoscut ca strămoş ancestral spiritual. Dar venerarea Bourului a luat sfârşit cu mult timp înainte de dispariţia lui de pe planetă.

În urma reflecţiei făcute în primele zile ale noului an, lansez ipoteza că dispariţia în carne şi oase a Bourului  a condus în timp la o erodare a demnităţii naţionale şi a mândriei de a fi român /moldovean, ca urmare a dispariţiei culturii orale prin care s-au transmis legendele şi întâmplările reale ce-l aveau ca protagonist pe fabulosul-cosmicul Bour. Poate am avut un realism magic autohton prin care se săvârşeau transferurile de la Bour la om: puteri, memorie ancestrală, conexiuni cu strămoşii, vitejii neamului, voievozii. Bourul, ca strămoş primordial este un animal diferit de variantele lui domesticite: boul, vaca, taurul comunal, bivolul. Imaginea capului stilizat de pe stemă nu face diferenţa între strămoşul primordial, de nesupus, investit cu caracteristici cosmice şi boul pus la jug, taurul de prăsilă, vaca mulsă de lapte. Pierderea informaţiei orale despre Bour, a aurei lui, a sentimentelor pe care le trezea în oameni, e cel puţin stranie, în contextul în care Bourul a fost păstrat pe stemă. Extincţia acestei specii, prin decimarea totală a exemplarelor de Bouri, strămoşul merituos pus pe stemă, să fi condus la dispariţia şi confuzia semnificaţiilor? Aşa cum unele cuvinte au ajuns să semnifice opusul semnificaţiei lor originare, la fel s-ar fi putut întâmpla şi în relaţia Bour şi urmaşii lui domesticiţi. Ultimii sunt folosiţi şi cu sens peiorativ, ofensator: “Boule! Vită!” În mentalul colectiv, aceştia din urmă simbolizează şi starea de robie, supunere, folosirea-extenuarea prin muncă (trasul la jug), suferinţa plină de răbdare, de unde şi expresiile: răbdare de bou; trage ca boul la jug; vită de povară. Pe Bour nu l-a plâns nimeni, nu a fost căinţă, nu a fost regret, pentru că altfel, acest fapt s-ar fi transmis prin poveşti şi cântece populare, balade, poeme. Poate coarnele sale au fost percepute, din nefericire, şi ca ceva demoniac, o concentrare de energie sexuală, iar evul mediu şi tot ce a urmat i-au uşurat epurarea din mentalul colectiv, astfel încât s-a produs un transfer invers, de la bou la Bour, ceea ce a făcut ca strămoşul să devină încet încet ca un părinte oarecare. Iar omul a rămas singur, fără Bour, fără prezenţa şi intervenţiile lui investite cu puteri magice-cosmice. În inconştientul colectiv, Bourul s-a metamorfozat subversiv în variantele lui domesticite, care de fapt nu sunt El. Apoi a fost uitat, aşa ca o poză pe un mormânt la care nu mai vine nimeni. Pierderea şi răstălmăcirea informaţiei creează predispoziţia pentru minciună şi luarea minciunii drept adevăr. Ce ar fi să ne revendicăm, să ne înviem Bourul!