Încep anul şcolar cu o mare dezamăgire: n-am fost ales profesorul responsabil cu lupta împotriva covidului. Această mare cinste mi-a fost suflată de o colegă de specialitate. Se pare că franceza intră pentru a doua oară în istorie într-un con de umbră. Am luat legătura cu ceilalţi colegi de franceză din România pe care-i cunosc şi mi-au zis că peste tot s-a făcut aceeaşi nedreptate. Oare cât vom mai suporta, oare cât?
Este foarte adevărat că nu ne pricepem la mitocondrii, că din toată bătălia de la Azincourt noi ştim doar să pronunţăm (impecabil) numele localităţii, că ne scapă natura ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale. Dar nimeni, şi nu mi-e teamă ca greşesc, n-ar putea plictisi covidul ca o profesoară de franceză cu buze subţiri, părul cărunt prins în coc şi ochelari coborâţi strategic pe vârful măştii. Acordul participiului trecut, subjonctivul mai mult ca perfect, concordanţa timpurilor la indicativ şi regulile dizertaţiei franceze ar fi putut duce, inevitabil, dacă nu la dispariţia pandemiei, cel puţin la dezorientarea ei. Cu noi, virusul ar fi înţeles în sfârşit că nu putem fi înfrânţi, că suntem odioşi.
Nu vă văd prea bine. Amintiţi-vă de această lipsă de strategie când vor exploda cazurile de covid cu pixul lui Arafat cu tot.
(Sursa: Pagina Radu Iliescu)