Vocea de pe Facebook. Îmi vine să sfărâm ceața asta așezată pe ochii oamenilor care nu mai simt durerea și nu mai înțeleg rostul lumii

Am fost în oraș cu niște probleme. A trebuit să ocolesc prin Mamaia, că Ovidiu e carantinat. Nu puteau să pună 10 polițai la intrările pe străzile adiacente și să lase șoseaua pe care vin zeci de mii de oameni liberă. Prima dovadă de tâmpenie absolută și gratuită.

În oraș, piețele erau închise. Înafara lor se înghesuie tremurând de frig zeci de comercianți. Îngrămădeala e de 10 ori mai mare decât dacă i-ar fi lăsat înăuntru în spatele tarabelor. A doua mostră de imbecilitate absolută.

Lângă o pizzerie închisă, stă o băbuță foarte slabă, cu o sacoșă de pătrunjel. N-a fost încă amendată de creaturile care bântuie pe acolo. Tremură de frig, are două broboade pe cap, un cojoc vechi. Se mișcă de colo colo.
Nu vrea nimeni pătrunjel. Oamenii trec grăbiți pe lângă ea.

Bătrâna icnește de durere. Se apleacă un pic și aranjează firele de pătrunjel de pe betonul bordurii. Are o lacrimă imensă suspendată între pleoapă și abis.
Cât îi pătrunjelul, mamaie? Întreb aspru.
Mamă, un leu legătura, zice bătrânica.
Are vreo 5 legături. Si încă vreo cinci în sacoșă.
Scot 20 de lei: dă-mi-l pe tot și mergi acasă, la căldură.
Femeia mă privește fix, cu ochii larg deschiși. Deși nu-i închide, lacrimile i se rostogolesc pe obrazul frământat. Îmi ia mâinile și mi le sărută. Știam eu că mata ești omul lu Dumnezeu.

O îmbrățișez pe bătrânică. Apăi, mă duc la maxi taxi. Mai am vreo două ceasuri până la căldurică.
Îmi vine să urlu, să sparg betonul, să sfărâm ceața asta satanică așezată pe ochii oamenilor care nu mai simt durerea și nu mai înțeleg rostul lumii.

P.S. Am pătrunjel pentru iarnă. Cine vrea, să spună, că-i dau.

124814848_10158711417636101_5528810108866625066_o

(Sursa: Pagina Ioan Istrati)