Vocea de pe Facebook. Tot în idioțenia asta a mea, mă gândesc: ce inspiră un copil care poartă masca pe nas?

Am dreptul să gândesc, să mă întreb?
Vasăzică, toată vara, majoritatea copiilor au călătorit, s-au distrat – ba cu mască, ba mai mult fără mască – pe la mare, pe la munte, în străinătate, la bunici etc.
Acum, de la începutul lunii, îi văd prin parcuri: se joacă la un loc, se prind de mâini, se hârjonesc, se strâng în brațe, se pupă. Nici vorbă de mască! Vorbesc despre copii preșcolari și școlari mici.
Dar să vă spun și despre liceeni: în ambele sesiuni ale examenului de bacalaureat (am fost acolo!), înainte și după probele de examen, mulți dintre adolescenții aceștia se întâlneau în parcuri, în ganguri, în locuri retrase, se îmbrățișau, se pupau, beau cafea din același pahar, fumau din aceeași țigară. În aceste condiții, cât de relevante au fost purtarea măștii și distanțarea fizică din timpul examenelor?!

În idioțenia mea, nu pot să nu mă întreb: cum mama naibii copiii, adolescenții aceștia nu i-au mai îmbolnăvit pe cei de acasă (pe părinți, bunici), iar acum, când începe școala, dar exact de pe 14 septembrie (!), ne vor îmbolnăvi pe toți?! Nu spun că nu se va întâmpla asta sau că se va întâmpla, doar mă întreb cum e posibil.
Tot în idioțenia asta a mea, mă gândesc: ce inspiră un copil care poartă masca pe nas? Nu cumva… ceea ce expiră?! Care vor fi consecințele în viitor, organele lui interne aflandu-se în plină dezvoltare?

Cineva mă apostrofa, cu mult aplomb, punând în discuție cazul medicului chirurg, care ”stă cu masca pe față ore întregi”.
Dar oare putem pune semnul egal între un chirurg (adult) și un elev (copil) aflat în plină dezvoltare? Ca să nu mai spun că, în cazul chirurgului, vorbim despre o alegere personală a propriei profesiuni și o asumare a acestei alegeri. Nu despre asta vorbim în cazul unui elev.

(Sursa: Pagina Nicoleta Pintilie)