Voi știți unde vă veți petrece eternitatea?

Astăzi am vrut să fac o plăcintă cu mere. Îi plăcea mult soțului meu. Acum el nu mai este, așa că renunț la idee. Cei din familia mea nu mănâncă plăcintă făcută de mine. Că doar sunt la cofetării bunătăți de tot felul, cu aspect care-ți ia ochii. Tac. Mai nou, lumea mea este o lume a tăcerii. Am avut telefon. Mai comunicam cu câte o prietenă, cu câte o rudă. Acum nu mai am. Nici nu este nevoie. La ce-mi trebuie? Că doar nu-mi stau afacerile pe loc. Vorbind la telefon, intrând pe internet, pot deveni dependentă. Doamne, asta mi-ar mai lipsi! Am fost și sunt dependentă de muncă. Am muncit ca nebuna toată viața. Acum fac o muncă sisifică. Fără rost. Chiar așa. Nu am nevoie de telefon. Dacă vreau să vorbesc cu cineva, pot să merg să-l caut pe acel cineva. Cine mă oprește? Dar cine este acel cineva care are nevoie de poveștile mele? Lumea aceasta nu mai este o lume a poveștilor, ci o lume a banului. Vorba aceea: „Timpul este bani!” Așa că mă duc să iau aer, de parcă acasă nu este aer destul. Este, dar mai fac și eu mișcare, să nu cumva să mă anchilozez. Am mașină. Conduc de vreo patruzeci de ani. Ceaușescu mi-a raționalizat benzina. Acum mi-o raționalizez eu singură, așa că nu pot da vina pe nimeni. Am condus sute de mii de kilometri. Dumnezeu m-a ferit de orice fel de accidente. Conduc prudent. Mi se reproșează că dorm la volan. Nepotul meu îmi spune că dacă își ia carnetul, nu mai pun mâna pe mașină. Chiar așa! La ce-mi trebuie? La magazin pot merge cu căruciorul. Oricum nu prea mă încumet la cumpărături. La puținul din pensia mea de intelectual mai atentează și nepoții mei. Ce să fac? Sunt ai mei și-i iubesc. Prin urmare, îmi rămân și mai puțini. Da, dar sunt intelectual! Vorba aceea: „Fală mare, traistă goală!” Mă rog! Îmi rămân bani de medicamente și câte ceva de-ale gurii. Gătesc, dar nimeni nu mănâncă din mâncarea mea, deși cu asta au crescut și au trăit cu toții. Acum este Glovo. Aduce mâncarea caldă acasă. Eu nu comand așa ceva, pentru că nu vreau să mă învăț cu nărav. La televizor, domnii de la cârma țării îmi recomandă să nu mai cumpăr produse alimentare și să nu mai gătesc, pentru că fac risipă. Chiar așa! Risipesc de nu mai pot. Ce-mi trebuie atâta mâncare, că doar nu-i nicio creștere în mine, nu mai folosesc la nimic…? Gândindu-mă la câte toate, pașii mei merg înainte. Am ajuns acasă la fiica mea. Televizorul mergea singur, iar ei vorbeau de-ale lor. Am vrut să schimb canalul. Întâmplător a apărut Trinitas. Au izbucnit în râs. Nepotul meu a spus cu ironie: „Chiar de asta aveam acum nevoie. Schimba canalul!”. M-a durut inconștiența lor dar am tăcut și am dat mai departe. Am stat puțin în curte, apoi m-am întors în apartamentul meu minuscul. Mi-a bătut cineva în ușă. Mă gândeam că este vreo vecină. Deschid. În fața mea apar două femei necunoscute. Una mă întreabă: „Știți unde vă veți petrece eternitatea?” N-am înțeles din prima, așa că o rog să repete. Mă întreabă din nou și îi răspund că nu știu, dar că sper să fie într-un loc lipsit de ”grija cea lumească!” Femeia zâmbește. Astăzi toți zâmbesc în preajma mea. Mă asigură că ea poate să-mi răspundă la această întrebare. Îi spun că nu vreau să aud răspunsul ei și închid ușa. Intru din nou în tăcerea mea. Mai este puțin și se face noapte. Am schimbat așternutul pentru că în ultimul timp nu prea pot să dorm. Poate că așternutul este vinovat.