Novak Djokovic a câştigat Australian Open pentru a zecea oară. El va reveni pe locul 1 ATP

Vremuri complicate…

Plouă repezit la București. Vântul s-a întețit și biciuiește tot ce-i iese în cale. S-a lăsat frigul peste o capitală mai mohorâtă ca oricând, după „ani de infamie și aroganță.”[1] În mijlocul mulțimii zgribulite, dar încă vibrând la imnul național, șade falnic, ca o statuie de gips goală pe interior, președintele. Chiar, ce-o simți când i se cântă „Deșteaptă-te, române!” ? „Să trăiți !”, i se dă onorul, ca oricărui șef de stat. „Bună ziua !” răspunde ca din alte zări insul care ne-a promis o Românie educată. Ehe, și câte ne-a mai făgăduit… S-a ales praful de toate, deșertăciune fost-au discursurile sale căznite. Așa că, de la distanță, îi amintesc o vorbă înțeleaptă moștenită de la Confucius: „În cei ce nu-și respectă cuvântul nu știu dacă poți să te încrezi. E ca și cum carul cu boi nu ar avea cuiul de la jug, iar căruța cu cai pe cel de la hulube. Ai mai putea astfel înainta ?”[2] Ca racul, bineînțeles… Până una, alta, militarii îi trec prin față și îl salută, nimeni nu-i ca el, primus inter pares! Îl are de-a dreapta, slugă credincioasă, pe premierul scos în civilie, cu figura-i bonomă și voluntar din fire (părelnic, măcar). Numai că „a-ți petrece viața în cazărmi și în parade militare nu califică pe nimeni pentru a guverna.”[3] La naiba cu atâtea reflecții! Pe sub Arcul de Triumf (triumful altora, nu al nostru![4]) se perindă americani, francezi, belgieni… Ultimii și-au luat nasul la purtare și nu mai au limite, deh, se închipuie buricul Europei. Belgia, „țara inventată de englezi ca să-i enerveze pe francezi”, vorba sclipitorului de Gaulle. D-ale istoriei, mereu și mereu infidelă și injustițiară în cazul românilor. Ce or căuta intrușii ăștia înarmați până-n dinți la ziua națională a valahilor? Și nu-s puțini, nu, ci cu miile! Cică ne apără, astfel ne prostesc ăia din fruntea trebilor dinăuntru. La fel ne îmbrobodeau și emisarii Armatei Roșii, călări pe tancuri, în epoca postcapitalistă… Eu sunt însă sceptic, întrucât „cred că orice război este o crimă. În plus, dacă se admit războaiele juste, care au existat, fără îndoială – Războiul de Şase Zile, de exemplu -, dacă admitem un război just, unul singur, deja deschidem ușa oricărui război, şi niciodată nu au lipsit argumentele pentru a justifica un război, mai ales dacă sunt inventate și sunt aruncaţi în închisoare ca trădători toţi cei care gândesc altfel. Eu nu mi-am dat seama de la început că Bertrand Russell, și Gandhi, şi Alberdi, și Romain Rolland aveau dreptate să se opună războiului, și poate e nevoie de mai mult curaj acum ca să te opui războiului decât pentru a-l justifica sau chiar pentru a participa la el.”[5] Pușchea pe limbă, cine se opune răzbelului e grabnic declarat prorus și aruncat gloatei spre lapidare![6] Ei bine, și ce-i de făcut? mă iau la refec destui. Le răspund în doi peri și nu prea, în stil borgesian: „Eu sunt un vechi anarhist spencerian și cred că statul este un rău, dar deocamdată este un rău necesar. Dacă aș fi dictator, aș renunţa la funcția mea și m-aş întoarce la foarte modesta mea literatură, pentru că nu am nicio soluţie de oferit. Eu sunt o persoană dezorientată, dezamăgită, asemenea tuturor conaționalilor mei.”[7] Adesea, culeg înjurături ori căutături ironice, ceea ce nu mă împiedică să scriu în continuare, deși „nu cred că sunt de ajutor, nu cred că pot ajută pe cineva. Mă pot ajuta pe mine să-mi liniştesc conştiinţa, nimic mai mult. Dar, dacă eu aş fi guvernul, nu ştiu ce aş face, suntem într-un impas fără ieşire.”[8] Pe pereții apartamentului în care locuiesc s-au adunat pete umede de igrasie. Tribuna oficială din vecinătatea vechiului hipodrom e înțesată de politicienii clipei, niște „bibelouri de nulitate sonoră”[9] în rezervația yankeilor[10] de la gurile Dunării. Vremelnicii argați stau țepeni și gonflabili, imitând sobrietatea, responsabilitatea, și trimit ocheade norodului care mâine, poimâine, îi va realege cu aceeași naivă frenezie. Dumnezeule, cum să-i admiri pe activiștii de partid, „persoane care se pun de acord ca să mituiască, să zâmbească, să apară în fotografii și, scuzați-mă, să fie populare…”?[11] Hei și, spuneți-mi unde și când n-au existat asemenea „aventurieri individuali”, în stare să aprindă , uneori să incendieze, conștiințele timpului ? Mă resemnez, n-am încotro. Parada se apropie de sfârșit. „Atmosfera e anostă și apăsătoare. Suntem cu toții voluntari într-un lagăr de concentrare”[12] și batem nesiliți pas de defilare. Stângu’, dreptu’ ! „Trăim vremuri complicate”, ne deslușește în silabe grele, ca lespedea de mormânt, Klaus Werner Iohannis, de parcă amu s-ar fi dumirit.

Fanfara își termină reprezentația de gală. Stropii de ploaie lucesc pe instrumentele muzicale aidoma unor lacrimi imposibil de stăvilit. „Crăciunul se apropie ca un harpon”[13] și mă gândesc întruna la „barbarii de tirani” veniți să ne adâncească pe mai departe în „somnul cel de moarte”… Culmea, îi și aplaudăm, le dăm și casă, și masă, și puzderia de ingrediente ale ospitalității românești, nevoile și neamul, totul ! Într-adevăr, vremuri complicate…


[1] Mario Vargas Llosa în Jumătate de secol cu Borges

[2] Analactele lui Confucius

[3] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[3] Ibidem

[4] Nu știu de ce, o mirare malaparteiană din Pielea îmi dă târcoale într-o astfel de împrejurare, ah, și cum sună! Îngrozitor! Da, căci „o să-ți placă să povestești că degetul vostru de învingători a trecut pe sub «arcul de triumf» al picioarelor nefericitelor fete italiene”? Sunt sigur că le place, altminteri nu ne-ar pângări arcul cohorte întregi de cruzi parteneri, nu dușmani, ca în imnul somnului nostru vecinic ! Păi și sovieticii, și americanii asta ne-au fost și ne sunt – cruzi parteneri! Ferește-mă, Doamne, de prieteni…

[5] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[6] „Nu mai avea de ce să se plângă. La fel ca protestatarii antirăzboi: au nevoie de un război ca să fie în elementul lor. Unii îşi fac un trai frumos din proteste. Şi când nu mai e război, nu ştiu ce să facă. În timpul Războiului din Golf era un grup de scriitori, poeţi care a pus la cale un protest antirăzboi imens. Îşi pregătiseră poeme şi discursuri. Dintr-odată, s-a terminat războiul. Iar protestul era programat o săptămână mai târziu. Dar nu l-au anulat. Au mers înainte, fiindcă voiau să fie pe scenă. Aveau nevoie de asta. La fel ca indianul care joacă Dansul Ploii. Și eu sunt antirăzboi. Eram antirăzboi cu mult înainte să devină o atitudine la modă, o dovadă de probitate intelectuală şi onestitate. Dar am suspiciuni în legătură cu motivațiile și curajul multora dintre protestatarii profesioniști” (Charles Bukowski, Căpitanul e dus cu pluta și marinarii au fugit cu vasul).

[7] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[8] Ibidem

[9]Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[10] Brusc, îmi aduc aminte că am citit ceva care tălmăcește trista realitate de pe meleagurile slugărniciei perene. Caut și găsesc fragmentul din Ora 25 a lui Virgil Gheorghiu, „una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”, în aprecierea universalului Mircea Eliade. Așadar, un ofițer al Germaniei naziste își rostește fără ocolișuri crezul profesional: „Există în Europa parcuri pentru cultivarea, selecţionarea sau conservarea raselor de animale şi de păsări. Prejudecăţile ne-au împiedicat însă să creăm parcuri antropologice, ceea ce este o mare pierdere pentru ştiinţă. Păcat ! în acest domeniu, americanii ne-au luat-o înainte. Ei au parcuri în care sînt închise exemplarele interesante ale rasei de indieni. Dar le vom înfiinţa şi noi în Europa. Întîi să cîştigăm victoria !” Din fericire, nemții au pierdut lupta, însă parcul la care tânjeau s-a realizat și se numește… Uniunea Europeană a Americii. Un alt fel de rezervație, totuși, dar cu finalitatea știută…

[11] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[12] Charles Bukowski, Capitanul e dus cu pluta si marinarii au fugit cu vasul

[13] Ibidem


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Vremuri complicate…”