W.C. la restaurant

Ca să ajungi la WC-ul restaurantului, trebuie să întrebi. Ai la dispoziţie, pentru a primi un răspuns adecvat, două posibilităţi. Sau aştepţi pînă vine ospătarul să-ţi ia comanda, în care scop, se postează, în picioare, în faţa ta, ţinînd într-o mînă blocnotesul şi în cealaltă pixul, ca şi cum ar aştepta de la tine un interviu şi nu dacă garnitura să fie cu cartofi sau cu mazăre, şi cînd încheie de consemnat, îi zici aşa, într-o doară: e pe aici o toaletă? Normal ar fi să întrebi de-a dreptul: unde e buda? De ce nu procedezi astfel e greu de explicat, dacă nu chiar imposibil. Oricum, sigur e că faci aici, la restaurantul Berbecul şi Fii, fără să-ţi dai seama, diplomaţie subtilă. Fără să-ţi dai seama, nu vrei să se creadă că abia te mai ţii. Vrei să laşi impresia că te-ai interesat dacă e vreo toaletă pe aici doar pentru a-ţi satisface o simplă curiozitate. Aşa cum, de exemplu, oprit în faţa unui monument înfăţişînd un tip cu bărbuţă tip cornet şi vestă de bronz pe care şi-au lăsat porumbeii găinaţul, întrebi pe un tip care tocmai trece pe acolo grăbit nevoia mare: nu ştiţi pe cine reprezintă statuia asta?

Reacţia ospătarului diferă. După cum îi e firea. Sau după cum se simte în urma unei discuţii pe care a avut-o la bucătărie.
Sunt situaţii cînd respectivul se întrerupe din consemnat, zicînd, haideţi să vă arăt! şi, într-adevăr, te însoţeşte pînă într-un loc din care, beat mort să fii, şi tot ai nimeri W.C.-ul.
Astfel de situaţii sunt foarte rare. Poţi beneficia de ele numai dacă ospătarul pipăie că ai fi un barosan cu punga plină, pentru care a da bacşiş e ca şi cum ar respira.

În mod obişnuit, ospătarul nici nu se întrerupe din truda sa de făurire a unui text. Mulţumindu-se să ridice privirile, îţi turuie mecanic: tot înainte pînă în fund, prima uşă pe dreapta. O îndrumare vagă. Suficientă pentru a face însă vreo cincizeci de metri, printre mesele încărcate de fripturi, sticle pe jumătate goale şi castronaşe fumegînde, semn că ciorba a fost adusă fierbinte. Întrebi un al alt ospătar, care-ţi răspunde din dosul unui stativ de farfurii în echilibru fragil, cauţi cu privirile în dreapta şi-n stînga, încerci clanţele cîtorva uşi, printre care şi a uneia cu tăbliţa Accesul permis doar pentru personal, pentru ca, în cele din urmă, să descoperi cei doi craci de pantalon asupra căruia n-ai nici un dubiu: mărturisesc că dincolo de uşă e W.C.-ul.

Uşa se deschide prin împingere. La priveliştea din faţa ta simţi nevoia să te tragi înapoi. Scoica pisoarului stă într-o rînă. De pe pereţi, o perdea subţire de apă se revarsă pe podele într-un luciu deja consistent.

La cabină ajungi păşind după metoda cocostîrcului. Chiar şi aşa, simţi că manşetele pantalonilor au luat apă. Răceala lor îţi atinge neplăcut glezna. Sub cutia ruginită a colectorului de apă, un afiş mai mult decît inteligibil:
„Vă rugăm insistent folosiţi hîrtie igienică (cereţi la bar)
Nu vă mai ştergeţi degetele pe pereţi”.

Amîni preparativele obligatorii în astfel de situaţii. O iei înapoi, în căutarea barului. Nu e prea greu să-l descoperi. Spre deosebire de WC, posedă suficiente note distinctive pentru a-l dibui în imensitatea restaurantului Berbecul şi Fii.