Gîndul de sîmbătă, 16 ianuarie 2016

Cum se documentează ziariștii străini asupra realităţilor româneşti între pereţii barului de la Intercontinental

Căutînd ceva în Cotidianul de pe vremea cînd îl preluasem pentru a face dintr-o foaie de femei necăjite și de bărbați lăsați de neveste, o publicație de autoritate în viața politică, am găsit textul de mai jos, de fapt unul dintre editorialele pe care le-am scris zilnic, așa cum am procedat la toate ziarele conduse de mine după decembrie 1989.
Sub titlul O declarație iresponsabilă, comentariul a apărut în numărul de joi, 6 august 1998.
Recitindu-l (am scris atît de mult ca jurnalist în acești 26 de ani, că multe texte îmi apar azi străine complet, ca și cum ar fi ale altuia), mi-am dat seama că e de o actualitate surprinzătoare.

Au trecut de atunci 18 ani.
Cine citește textul meu – polemic față de ce se scria la vremea respectivă în presa occidentală despre România- își va da seama că în acești 18 ani mare lucru nu s-a schimbat nici în felul aiuritor în care ne văd cei din Vest, nici în felul slugarnic în care noi reacționăm la neghiobiile lansate despre noi în Europa.

„Năpustită asupra unei mari părţi a Europei, seceta acestei veri usucă tot ce a încolţit în primăvară înainte de a da rodul promis pentru toamnă prin legile Biologiei. Pe unde a trecut pîrjolul totul rămîne pustiu. Fenomenul e valabil nu numai pentru cîmpie, dar şi pentru gazetărie. Marile cotidiane, funcţionînd şi ele după principiul încolţirii din ceva, chiar dacă acest ceva nu e pămînt, ci creier, s-au trezit în pană de subiecte. Parcurgînd ziarele franţuzeşti din ultimul timp n-am putut să nu remarc disperarea care bîntuie prin redacţii. Din creierele jurnaliştilor francezi, stoarse zilnic de muştruluielile şefilor, nu mai încolţeşte nimic. Şi atunci, pentru că hîrtia de ziar are, ca şi natura, oroare de vid, omenirea dovedindu-şi impotenţa de a născoci pînă acum un jurnal cu pagini albe, prin redacţii s-a pornit o scremere intelectuală pentru a încolţi un subiect din creierele uscate de secetă. Numai astfel îmi explic iniţiativa prestigiosului cotidian „Le Figaro” de a publica, sub semnătura lui François Luizet, un serial dedicat asupririi ţiganilor în întreaga Europă.
Cum era şi de aşteptat de la un gazetar francez, un asemenea serial nu putea începe decît cu un reportaj despre situaţia ţiganilor din România. Reprodus în numărul de faţă al ziarului nostru, materialul lui François Luizet a apărut în numărul de marţi, 4 august 1998, sub titlul: „România – Glina, fief al ţiganilor la porţile Bucureştiului”. Pe meleagurile noastre, termometrele s-au încins mai ceva decît Bill Clinton în faţa Monicăi Lewinsky. Drept urmare, specialiştii grijulii ne dau sfaturi ce să facem şi ce să dregem pentru ca temperaturile ieşite din ţîţîni să nu ne trimită la spital. Numeroaselor îndemnuri adresate românilor invadaţi de armiile caniculei le-aş adăuga şi eu unul: să nu cumva să citiţi reportajul din „Le Figaro” despre amarnica soartă a ţiganilor de pe meleagurile noastre! E atît de hazos prin raportare la ce ştim noi despre viaţa şi activitatea ţiganilor din România că riscaţi să muriţi de rîs.
Nu-l cunosc pe autorul reportajului cu pricina. Îmi e însă uşor să-l identific. Îl întîlnesc zilnic în varianta românească a celor ce dau din limbă la Grupul pentru Dialog Social sau din peniţă la revista „22”, publicaţia femeilor cu barbă şi a bărbaţilor cu fustiţe şi chiloţei. E aceeaşi prăpastie dintre realitatea cotidiană şi felul cum e văzută ea, contracost, de cei găzduiţi în căsoiul care a aparţinut pe vremuri lui Nicu Ceauşescu. Potrivit lui François Luizet, care s-a documentat asupra realităţilor româneşti între pereţii barului de la Intercontinental, ţiganii din România sînt o minoritate asuprită de către majoritate. Drept argument, domnul sau domnişorul respectiv ne aduce dialogul dintre el şi Nora, o ţigancă de la Glina. Potrivit reportajului, Nora e un fel de Aristotel al gropii de gunoi a Bucureştiului. Ea declară că ţiganii nu cerşesc, pentru că sînt puturoşi, ci pentru că deţin o adevărată filozofie a cerşetoriei. Ea – ne spune franţuzul că i-ar fi zis ţiganca – a cerşit pe vremea cînd era studentă pentru a supravieţui. Fireşte, avînd în vedere temperamentul ţigăncilor, am fi îndemnaţi s-o întrebăm pe Nora franţuzului nostru de ce nu şi-a pus la bătaie, pentru a cîştiga un ban, şi altceva decît mîna întinsă trecătorilor români asupritori. N-o facem, deoarece, spre deosebire de mulţi tovarăşi de muncă a lui François Luizet, sîntem bărbaţi şi respectăm femeia în ipostaza sa lăsată de Dumnezeu, şi nu în cea propusă de obiceiurile ciudate de pe alte meleaguri.
Că autorul reportajului s-a putut lansa în lirisme ieftine despre amarnica soartă a ţiganilor sub asuprire românească mai înţelegem. În definitiv, François Luizet e un franţuz rătăcit, prin îndatorire profesională, pe meleagurile româneşti, îndrumat, înainte de a plecat spre Bucureşti, de către şefii săi să nu se întoarcă fără un reportaj care să nu impresioneze pînă la lacrimi pe cititoarele pariziene văduvite încă de onoarea de a fi violate într-o toaletă publică de un ţigan, şi pe cititorii franţuzi, lipsiţi de fericita ocazie de a fi jefuiţi pînă la piele de cîţiva negricioşi ajunşi ilegal la Paris. Mai greu îl înţelegem însă pe Dan Oprescu, funcţionar al guvernului Radu Vasile. Acest demnitar, care trăieşte nu din osteneala braţelor sau a minţii, ci din bunăvoinţa noii Puteri faţă de intelectualii care o cîntă, declară reporterului francez, aşa cum se vede din textul reprodus în numărul nostru de faţă, că în România ţiganii sînt o minoritate asuprită. Din noiembrie 1996, noua Putere, care a preluat de la fosta toate obiceiurile rîioase, nu conteneşte a se plînge că presa străină deformează realităţile din România. Nu putem fi decît de acord cu această nemulţumire a guvernanţilor postdecembrişti.
Discrepanţa dintre realităţile româneşti şi ce se scrie în presa străină despre o aşa-zisă sălbăticire a românilor faţă de bieţii minoritari rămîne explicabilă. Veniţi la noi cu ideile preconcepute ale cititorilor de la Paris sau Londra, jurnaliştii străini se întorc acasă cu articole făcute pentru a alinta prejudecăţile adînc înrădăcinate despre români pe alte meleaguri. Prezenţa acestei discrepanţe însă la un trăitor în România – şi nu încă unul de rînd, ci ditamai funcţionarul guvernamental – e mai mult decît inexplicabilă.
E o iresponsabilitate!
P.S. Din prezentarea făcută de Le Figaro aflăm că Dan Oprescu e şi membru al Grupului pentru Dialog Social. În aceste condiţii declaraţia sa iresponsabilă despre asuprirea ţiganilor de către români nu trebuie să ne mire. Dan Oprescu nu e nici primul nici ultimul membru al acestui Grup care se lansează, fără nici un pic de ruşine, în insulte la adresa românilor numai şi numai pentru că, în raport cu străinii, nu ştie să fie altfel decît un căţeluş.

Comentarii

ti au murit laudatorii ?

Nelu Ion Nelu Ion says:

Ce a scris Eminescu, Caragiale si alti scriitori, sunt de o actualitate zdrobitoare !!!

Calabria, laba cizmei italiene – partea a II-a

Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan | 10. În urma întîmplărilor de la Tîrgu Mureş a beneficiat SRI-ul
Amintirea unui Minister celebru
Ghinionul meu: o carte de spionaj anticomunist
Secvenţă
Am dat mîna cu Ramon Castro, fratele lui Fidel Castro! | 4. După victoria lui Fidel Castro, Ramon a refuzat orice funcţie înaltă