Gîndul de vineri, 27 aprilie 2018

Figuraţia Revoluţiei bolşevice în decembrie 1989

Cînd, la începutul lui 1990, Silviu Brucan, pe atunci gînditorul declarat al F.S.N., îi împărţea pe români în proşti şi deştepţi, întreaga presă s-a năpustit asupra lui, indignată. Ulterior, formula „proştii lui Brucan” a făcut carieră. Nimeni n-a observat însă că ea reprezenta nu atît o judecată de apreciere, cît mai ales un program de guvernare. Echipa perestroikistă, venită la putere în decembrie 1989, susţinea că regimul Ceauşescu se prăbuşise nu pentru că împinsese pînă la ultimele consecinţe slăbiciunile comunismului, ci pentru că, aşa cum denunţase Ion Iliescu pe micul ecran în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, „întinase nobilele idealuri ale socialismului“. În numele acestor „nobile idealuri ale socialismului“, Stalin trimisese la moarte milioane de oameni. Sub semnul celebrei învăţături machiavelice „Scopul scuză mijloacele“, se practicase delaţiunea la scară naţională, îndoctrinarea oarbă, falsificarea trecutului, minciuna ridicată la rangul de politică de stat, cultul personalităţii, festivismul absurd. Noua echipă n-avea de gînd să renunţe la „nobilele idealuri ale socialismului“. Venită pentru a aplica în România gorbaciovismul din U.R.S.S., ea îşi propunea să modernizeze mijloacele pentru atingerea „nobilelor idealuri“, să le adapteze unei lumi obsedate de respectarea libertăţilor individuale. Vechile mijloace, ale constrîngerii şi ale propagandei grosolane, nu mai erau posibile. Ele trebuiau înlocuite cu mijloacele, mult mai subtile, ale manipulării şi diversiunii, mijloace de atingere a „nobilelor idealuri ale socialismului“ în condiţiile unei aparente respectări a democraţiei.

Existenţa „proştilor lui Brucan“ avertiza asupra posibilităţii de a se folosi acum, la scară naţională, mijloacele trasului pe sfoară. Dacă românii se împart în proşti şi deştepţi, neîndoielnic, ultimii îi vor manipula pe primii.

Mitizarea Televiziunii Române

Un rol decisiv în această politică avea să-l joace Televiziunea. Pentru asta, chiar din 22 decembrie 1989, instituţia a făcut obiectul unei intense operaţii de cosmetizare neocomunistă. Aşa zisa Revoltă spontană a folosit o întreagă imagistică revoluţionară. Intrarea în sediul fostului C.C. trimite la luarea Bastiliei sau la asaltul Palatului de Iarnă. Poporul ridicat la luptă (o altă imagine din recuzita revoluţionară) face gesturi luate din istoria prăbuşirilor zgomotoase de regim:
Devastează sediul C.C., identificat drept inima Răului, calcă în picioare sau arde portretele Dictatorului, dă flori soldaţilor, îşi exprimă bucuria de a trăi un moment măreţ.

E descumpănitor să constaţi cît de mult seamănă imaginile surprinse în zilele respective cu cele din filmele proletcultiste despre Revoluţia din 1917 sau despre 23 august 1944. Aceeaşi agitare a drapelelor victorioase. Aceeaşi venire a muncitorilor din foburguri. Aceiaşi soldaţi care ezită să tragă în popor. Aceeaşi cădere a Tiraniei. Şi aceeaşi viaţă nouă care se deschide acum. Singurul element original, cel prin care decembrie 1989 îmbogăţeşte recuzita revoluţionară, rămîn autobasculantele. Revoluţia română ne oferă imaginea, pe cît de puternică, pe atît de gogoliană, a zecilor de autobasculante cutreierînd Bucureştiul în lung şi-n lat, cu mase populare pe platformă, bucuroase c-au răsturnat Tirania, şi cu şoferul la volan, bucuros că poate încălca regulile de circulaţie fără ca Miliţia să-l amendeze.

Evenimentele de la finele lui 1989 repetă mecanismul tuturor revoluţiilor:
Diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre faţada lirică şi realitatea meschină.

În Tehnica loviturilor de stat, Curzio Malaparte scria că asaltul Palatului de Iarnă, cu care se spune c-a debutat Revoluţia bolşevică, a fost, din punct de vedere practic, complet inutil. Lucrurile fuseseră tranşate, de mult, în culise. În Istorie însă a rămas opereta: salvele de pe Crucişătorul Aurora, matrozii înaintînd prin „gloanţele ucigaşe ale Tiraniei“. Diferenţa funcţionează din plin şi în cazul evenimentelor din decembrie 1989. Luarea cu asalt a sediului C.C., intrarea în Televiziune ţin de spectacolul Revoluţiei. Răsturnarea dictatorului e însă rezultatul unor combinaţii abil mascate de aparenţele spectaculoase:
Înţelegerile dintre diferite grupuri de putere din Partid, între Armată şi Securitate etc.

Alături de sediul fostului C.C., Televiziunea beneficiază şi ea de o masivă operaţiune de simbolizare. Astfel, pătrunderea maselor populare în clădire (permisă, din cîte se ştie deja, de Securitate), ocuparea Studioului 4, posibilitatea ca orice cetăţean să vorbească şi să dea din mîini în faţa camerelor de luat vederi, încălcau în chip spectaculos tabuuri anterioare. Tot ce mai înainte fusese interzis era acum permis. Prin astfel de gesturi avea loc ceea ce s-ar putea numi albirea Televiziunii ceauşiste. Ca şi Armata, Televiziunea fusese instrumentul Dictaturii. Se impunea, ca şi în cazul Armatei, o operaţiune prin care populaţia să creadă că Televiziunea a trecut de partea Poporului. Ea fusese a lui Ceauşescu. Acum era a Poporului. Ea nu fusese liberă. Acum era liberă. Nu întîmplător, redactorii, cei care lucraseră pînă atunci la Televiziunea lui Ceauşescu, se grăbesc să pună genericul Televiziunea Română Liberă.

De ce au tras „teroriştii“ mai ales în TVR

Concomitent se desfăşoară şi ceea ce s-ar putea numi Operaţiunea de eroicizare a Televiziunii. Alături de noii lideri, Televiziunea e prezentată drept salvatoarea Revoluţiei. Întruchipări ale Răului, teroriştii trag în ea cu toate armele din dotare. Ea însă rezistă eroic şi salvează ţara de odioasa Dictatură. În realitate, Televiziunea nu e deloc liberă. Ea trebuie să treacă acum drept liberă, întemeiată pe adevăr, ieşită definitiv din postura de instrument de propagandă. Sub masca asta, a independenţei, instituţia urmează să joace rolul de principal mijloc al manipulărilor care vor urma căderii Regimului. Imbecilităţile ceauşiste lipsiseră Televiziunea de credibilitate. Nici o vorbă, nici o imagine aparţinînd Televiziunii din ultimii ani ai lui Ceauşescu nu mai aveau efect asupra populaţiei. Prin vasta Operaţiune de mitizare de la sfîrşitul lui decembrie 1989, Televiziunea capătă o credibilitate spectaculoasă. Înarmată cu acest atu, acum în slujba noilor stăpîni, ea pune la lucru mijloacele tipice propagandei comuniste. Perioada ceauşistă e supusă unei negări împinse pînă la caricaturizare. În schimb, noua realitate, ivită din răsturnarea Dictaturii, e idilizată peste poate. Comunismul nu e negat ca regim politic. Tarele regimului anterior nu sînt puse pe seama Sistemului comunist, ci a omului Ceauşescu. Noua echipă e înfăţişată ca salvatoare a neamului, dar mai ales ca fiind în stare să rezolve, peste noapte, toate problemele. Ceauşescu apare ca un geniu al Răului. Asupra lui se concentrează o întreagă campanie strident bolşevică. Personalitatea sa morală, chiar şi personalitatea fizică trec înaintea celei politice. Dictatorul e înfăţişat în imagini tari: odios, bea şi benchetuieşte în timp ce Poporul suferă, se întreţine cu sînge de copil, e gîngav, analfabet etc. Nicolae Ceauşescu e acum menşevicul din literatura sovietică şi chiaburul din literatura română proletcultistă.

Aplicarea tehnicilor din basme

În acelaşi timp, membrii noii Puteri fac obiectul unei transfigurări de basm:
Curajoşi în lupta împotriva teroriştilor, buni la suflet, frumoşi şi inteligenţi, veşnic surîzători.

Această prezentare lirică nu va rămîne fără urmări. Mizeria ceauşistă era expresia fundăturii fatale în care intrase comunismul din cauza sistemului său centralizat. Dezastrul era obiectiv. Acestei explicaţii i se preferă teza potrivit căreia dificultăţile vieţii cotidiene şi-au avut temeiul în ambiţia lui Ceauşescu de a înfometa, conştient, Poporul pe care nu-l iubea. În aceste condiţii, are loc, paradoxal, o idilizare a sistemului anterior.

Dacă numai Ceauşescu e de vină, lucrurile sînt simple:
El a lăsat o bogăţie uriaşă, pe care a ţinut-o departe de Popor, numai pentru el.

Nu-i rămîne noii echipe decît s-o redea Poporului. Răsturnarea lui Ceauşescu şi aducerea la conducere a unor oameni buni, iubitori de norod, trec drept suficiente pentru instaurarea fericirii şi prosperităţii. De aici, sentimentul, rapid creat şi amplificat, că în perioada următoare nu mai e nevoie de nici o responsabilitate, de nici un efort, de nici un angajament. Căzută în propria-i capcană, noua Putere se complace în populisme dintre cele mai aberante din punct de vedere economic.

Mecanismul proletcultist e mutat apoi de la propaganda împotriva lui Ceauşescu la propaganda împotriva Opoziţiei. Lucru destul de uşor, dacă ne gîndim că Opoziţia reprezintă şi acum burghezia, eternul duşman al comunismului. Tezele exploatării, ale ţării vîndute străinilor fuseseră verificate de 45 de ani în propaganda împotriva burghezo-moşierimii. Mijloacelor anticeauşiste li se adaugă altele specifice. E inutil să trecem aici în revistă lunga istorie a manipulărilor şi diversiunilor prin Televiziune, mai ales în perioada decembrie 1989 – mai 1990. Toată lumea îşi aminteşte de ascunderea realităţii, de prezentarea ciuntită a manifestaţiilor de protest, de exagerarea unor fapte minore, cum a fost, de exemplu, aşa zisul pericol al pătrunderii în ţară a literaturii legionare. Atît de puternică e mitizarea Televiziunii prin evenimentele din decembrie 1989, încît ea îşi permite manevre grosolane, bătătoare la ochi, cum ar fi, de exemplu, refuzul de a transmite uriaşa demonstraţie din 28 ianuarie 1990 pe motiv că în Piaţa Victoriei e ceaţă. Printr-un arsenal de manevre şi diversiuni, Televiziunea a compromis pluralismul, tranziţia la economia de piaţă. Ea e unul dintre responsabilii dezastruoasei întîrzieri pe calea democraţiei impuse României de echipa perestroikistă venită la putere în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat.

(Dintr-un volum de eseuri în lucru la editura Contra Mundum)