Gîndul de vineri, 6 aprilie 2018

Sărbătorile statului degeaba

Radio România Actualități dă ca știre a ultimului timp Comunicatul Serviciului de Înmatriculări și Eliberări Permise Auto potrivit căruia nu se va lucra în data de 6 aprilie, vinerea înaintea Paștelui, numita Vinerea Mare, devenită zi de sărbatoare legală începând cu acest an.
Toate programările, inclusiv cele prin sistemul on-line, din ziua de 6 aprilie vor fi reprogramate înainte de această dată, sau după, în funcție de dorința cetățeanului.

Ce s-a întîmplat?
Ceva care ține de realitățile noastre moldo-valahe.
Pe 28 februarie 2018, Parlamentul a votat în grabă o modificare la Codul Muncii prin care Vinerea Mare e declarată sărbătoare legală și prin asta zi liberă.
Sincer să fiu nu văd temeiul pentru care numărului uriaș de zile libere, declarate sub diferite pretexte, fie că e vorba de o sărbătoare religioasă pe parcursul căruia cetățenii trebuie să nu facă nimic în afară de a se ruga sau de o sărbătoarea laică, în genul Zilei copilului, în care copilul nu poate lenevi de unul singur, e musai să i se adauge și părinții.

Admițînd însă că în Vinerea Mare cetățeanul, chiar și cel de credință musulmană, trebuie să stea cu gîndul la Patimile lui Isus, și nu la patimile sale de la serviciu , nu văd însă de ce legea nu putea intra în vigoare la anul, dat fiind că în 2018 Vinerea Mare cade pe 6 aprilie 2018 și, luate prin surprindere de votul din Parlament, toate serviciile publice și-au programat activitate cu publicul în ziua de 6 aprilie 2018.

Parlamentarii nici n-au vrut să audă de așa ceva, fericiți să aibă un prilej legal de a nu munci.
Klaus Iohannis, la rîndu-i, s-a grăbit să promulge legea, astfel încît să aibă și el o zi de vineri în care să poată juca table cu Răvășitoarea fără a se teme că va fi pus absent la serviciu.
Și astfel, anul acesta, s-a ajuns în situații precum cele de la Serviciu Eliberări Permise, provocate de faptul că nimănui nu i-a trecut prin cap că declararea de zile sărbători legale va fi singura activitate în care Parlamentul majoritar PSD-ist va depune o hărnicie ieșită din comun.

Aruncîndu-ne privirea pe zilele declarate de Parlament sărbători legale, și, prin urmare, zile în care nu se muncește, vom observa o creștere de la an la an a apetitului parlamentar de a țării prilejul de a nu munci în chip legal. Au devenit zile libere nu numai cele trecute în calendarul drept sărbători, dar și cele trecute în calendarul laic: Ziua Copilului, de exemplu, sau 24 ianuarie, ca să dăm un alt exemplu. România se îndreaptă astfel spre un rai pămîntesc al vacanțelor și minivacanțelor cu sau fără motiv.

E o noutate?
Nici vorbă.
Sărbătorile statului degeaba sînt de lungă tradiție în România.
Asta deoarece, goana după cît mai multe pretexte pentru a nu munci, mai ales în domeniul bugetar, domină trecutul nostru mai puțin glorios la efort, indiscutabil măreț la leneveală.

În 1928, privind în jur, Arghezi remarca mania românească de a avea cît mai multe zile ale statului degeaba. Mai precis, el sesiza că lucrul încetează la noi nu doar de sărbătorile legale, ca în Occident, ci şi cu mult înainte şi mult după. Astfel că societatea românească o duce practic într-un etern repaus duminical. În tableta „Calendarul vacanţelor”, tipărită în „Bilete de papagal” din 19 aprilie 1928, scriitorul imaginează descinderea în Bucureşti, de Paşti, a unui străin venit să perfecteze o afacere. Occidentalul e convins că va rezolva şi va pleca din România după 48 de ore, cum îi poruncea munca de acasă dar, mai ales, cum îi spunea celebra învăţătură: „Times is money“. Străinul rămîne însă uşor descumpănit de cele întîlnite:

„Bucureştii erau în vacanţă. Activitatea lor dezorganizată de acel sentiment de hipnoză, în care Capitala se scufundă ca într-o canapea cu moliciuni de baie caldă, surîdea languros în toate privirile subit visătoare. La ghişeul băncilor, la volanul automobilelor, în biurourile administraţiei, pe stradă şi în interior, catifeaua ochilor se brumase. Telefonul răspundea tîrziu, lenevit de o plăcere aşteptată. Deputaţii cheltuiau ultima lor energie, alergînd la gară, ca să cadă întinşi pe arcurile elastice din vagoanele rezervate. Mai erau trei zile pînă la Paşti şi nimeni nu mai putea să «muncească» (…)”.

Comentariul, superb ironic, al lui Arghezi:

„Străinul nu a înţeles de ce se dezechilibrează treptat, din duminica Floriilor pînă’ Paşti, ca să-şi recîştige cumpănirea treptată abia la Duminica Tomii, timp de două săptămîni, capacitatea noastră de a sta în picioare. Sărbătorile noastre atît de prelungite iritat, silindu-l să plece, cu gîndul de a se întoarce în Bucureşti o dată cu tonicităţile active. Numai de n-ar nimeri în luna mai, cînd iar se întîmplă ceva, sau în iunie, cînd nu mai e nimic pînă în septembrie, apogeul activităţii noastre, care scade în noiembrie, şi din decembrie pînă la jumătatea lui ianuarie dispare iarăşi de tot”.

Străinul lui Arghezi va fi murit. Un urmaş al lui, mai mult ca sigur, a venit însă în preajma Paştelui, la Bucureşti, ca să perfecteze şi el o afacere. Nu cred că respectivul a fost mai puţin descumpănit decît înaintaşul său faţă de cele întîlnite în cale.